Am auzit spunandu-se ca pacatul este fata de Dumnezeu, iar fata de semenii nostri – este greseala.

Ma intreb azi, ce se intampla atunci cand păcătuim fata de Adevar (considerand ca Adevarul si Dreptatea sunt la Bunul Dumnezeu), si de aceea sa incep prin a enumera cateva forme ale minciunii, pe care le intâlnim la tot pasul:

  • exagerarea, inflorirea Adevarului – poate duce la ofilirea sufletelor, caci Adevarul nu are nevoie de nimic in plus fata de ceea ce este;
  • omisiunea, ascunderea Adevarului – poate duce la ratacire, caci  Adevarul este Lumină iar minciuna pierderea timpului;
  • inexactitatile voite, aproximarile, extragerea din context – pot duce la inflamare, la revolta, la ridicarea unor semne de intrebare care nelinistesc sufletele noastre – exact efectul invers al Adevarului, care e aducător de Pace și de Bine.

Atunci cand arătăm respect fata de Cuvant – fie cel scris, fie cel vorbit – o facem pentru ca intelegem importanta dar si pericolul nuantelor, constientizam unicitatea Adevarului si exersam retinerea ca forma a dragostei fata de aproapele. Nu suntem pusi sa-i judecam, ci suntem chemati sa-i iertam pe cei cărora le gresim. A face altfel, ar fi pacat fata de Cel care ne-a creat.

sf Pavel

Sfantul Apostol Pavel – (1 Cor 15,9: ”Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, nevrednic sa fiu numit apostol, caci am prigonit Biserica lui Dumnezeu”) este reprezentat ca aparator al Legii (purtând ferm sabia cuvantului). Astazi, sabia păstrării Adevarului a fost inlocuită cu o lupă a măsurării audientei (dar cu ce preț?!) … 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …


Aparent, s-au ocupat toate albiile spălătoreselor de rufe murdare din politica românească… Nu mai avem nici o covată, nici o copaie sau lighean – şi de aceea, ne trezim că neînţelegerile democraţiei nesfârşitei tranziţii de la noi ne sunt teleportate tocmai în Consiliul Europei!

În loc să vorbim unii cu ceilalţi şi să căutăm soluţii de compromis, îmi pare că vorbim fiecare pentru el însuşi … condiţie preliminară surzeniei depline.

Celor care au inventat – nu demult! – Alianţa D.A.: “Dreptate şi Adevăr”, le reamintim că vocea raţiunii trebuie să treacă prin filtrul inimii pentru a se face auzită!

Adresându-se inimii, cugetul nostru caută să o îmbuneze – dar rezultatul e multiplu: se face pe sine însuşi mai bun! Iar gura noastră – rosteşte cu înţelepciune numai atunci când devine prelungirea firească a unei raţiuni purificate prin filtrul inimii!

Căci atunci când raţiunea se adresează ei înşişi, de obicei sfârşeşte luînd-o razna: fie se laudă (minţindu-se că ar fi stăpâna adevărului), fie se-ndoaie (neaflând certitudini), fie se ceartă (intrând în contraziceri cu alte raţiuni la fel de autonome ca şi ea)…

Abia atunci când raţiunea nu se mai adresează ei înşişi, ci propriei inimi – abia atunci, raţiunea poate spera să parcurgă lungul drum până la inima celuilalt. Iar gura, în afară de a povesti despre sensurile unei inimi iubitoare de oameni, va căuta să rostească lucruri simple şi drepte. Aşa, ca adevărul!

Vă întreb: dacă politicienii noştri ar accepta că Adevărul e drept şi Dreptatea e adevărată, am avea nevoie de traduceri din “bruxeleză” pentru a ne înţelege între noi?!