Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 


“Ieşirea” (din Egipt) şi “Numerii” (organizarea poporului lui Israel) ne descriu numeroase momente în care poporul ales cârteşte împotriva Domnului său.

Cum, Doamne – ne prefacem noi astăzi a nu înţelege -, nu au ştiut strămoşii israeliţi să Te răsplătească pentru binefacerile pe care Le-ai revărsat asupra lor decât numai cârtind, adică punând la îndoială şi la încercare îndelungă-răbdarea Ta?!

… dar lucrurile nu s-au schimbat cu mult şi nu stau foarte diferit nici în zilele noastre …

Sunt minuni la tot pasul (cum era pe vremuri mana cereasca), dar nouă – ca şi acelora -, nu ne mai ajung minunile pe care le ştim, care ne-au minunat deja …, ci noi ne dorim mereu noutatea, ineditul, ne dorim să fim surprinşi mereu de cadou de tipul “jucărie nouă”, uitând că cel mai de preţ cadou este viaţa noastră şi că pe acesta nu ni l-am făcut singuri!

Trebuie meditat cu seriozitate cum se naşte sau de unde vine în mintea omului (sau “cum se aşterne peste mintea omului”?), plictiseala?

Credem că un rol nefast îl poate avea şi memoria selectivă – aceea care reţine din trecut numai acele momente care ne convin, de care ne aducem aminte cu plăcere, pe care ni le dorim din nou, pe care am vrea să le retrăim. Uităm contextul şi visăm cu ochii deschişi, căutând să aflăm un gust deformat al amintirilor …

Cu gândul la trecutul “de aur” pe care l-am pierdut şi plictisindu-ne de starea de bine a unui prezent în care nu ştim să ne oferim surprize plăcute, ce ne putem aştepta de la viitor, altceva decât la o sfântă pedeapsă împotriva cârtelii?!