Săptămâna trecută ne-a adus două vești care, puse alături, par mai mult decât o simplă coincidență. În 5 august, la 95 de ani, a murit Ion Iliescu, primul președinte al României ales după lunga succesiune de dictaturi — regală, antonesciană, de ocupație sovietică, apoi Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Două zile mai târziu, în 7 august, la 93 de ani, a trecut la Domnul Lucia Rodica Coposu, sora Seniorului Corneliu Coposu.
Poate părea o întâmplare. Eu cred că nu e. Poate e felul în care Providența ne lasă pe masa istoriei două portrete pe care să le privim împreună, punându-ne întrebarea: care sunt șansele unei vieți drepte, în vremuri de teroare și învrăjbire socială?
1989 – libertatea ca drum, nu ca destinație
Sunetul schimbării în Europa de Est a bătut tot anul 1989, dar ultimele două luni – noiembrie și decembrie – trebuie rememorate.
- 9 noiembrie – cade Zidul Berlinului, se deschide Poarta Brandenburgului.
- 20 noiembrie – în România, contracurent, Congresul al XIV-lea al PCR îl confirmă pe Ceaușescu pentru a șaptea oară la conducere, la 71 de ani.
- 2–3 decembrie – la Malta, Gorbaciov și Bush (nu Reagan, cum ne place să credem) discută soarta lumii.
- 16 decembrie – la Timișoara începe Revoluția Română.
A fost, pentru noi, ieșirea din Egipt. Bucuria despărțirii de comunism era autentică, dar drumul până la „țara făgăduită” al libertății avea să fie lung și plin de oaze înșelătoare. Și, la fel ca poporul ales, nu am scăpat de tentația de a privi înapoi spre o robie „mai sigură” decât o libertate necunoscută.
Două feluri de a sta în fața timpului
Ion Iliescu a fost un comunist filorus, crescut în spiritul socialismului și al disciplinei de partid. A muncit, s-a ridicat prin propriile forțe, dar nu a fost niciodată liber de frică. Frica de a pierde puterea obținută prin furt colectiv, frica de a schimba temeinic un sistem pe care îl cunoștea prea bine. Când íntr-un târziu a spus că „m-am supărat pe mine că nu am permis intrarea Regelui în țară”, a făcut-o cu un zâmbet arogant, pentru mine neconvingător. Pașii lui au fost mici, șchiopătați, chiar și atunci când istoria îl împingea să alerge.
Corneliu Coposu și familia lui au întrupat opusul. Integritate fără compromis, gând liber după 17 ani de închisoare nedreaptă, fidelitate față de un popor pe care l-a slujit cu conștiința curată. Relația lui cu timpul și cu eternitatea îi oferea discernământul pe care numai suferința curată îl poate naște.
Nimeni, în afară de…
Cine, afară de Moise, ar fi putut scoate poporul ales din robia egipteană? Și cine, afară de o pereche Regele Mihai – Corneliu Coposu, ar fi putut așeza România pe un drum limpede al libertății? Unul să domnească fără a conduce, altul să conducă fără a domni — amândoi, cu respect pentru valoarea libertății.
Ion Iliescu nu a fost omul acela. Și poate că nici nu a vrut să fie. Iar urmașii săi politici ar trebui să vadă în această pierdere o lecție: sunt astăzi cei mai singuri oameni din politica românească.
Ideea de a avea două partide mari și clare – unul de dreapta, altul de stânga – rămâne o condiție pentru o democrație sănătoasă. Unii să-și asume tradiția, ceilalți schimbarea. Și unii, și alții să-și pună frica la ușă și principiile pe masă.
Mai mult rău a făcut Traian Băsescu atunci când a botezat imoralitatea „pragmatism”, când cu ”soluția imorală”. Din clipa aceea, trădarea și-a pierdut rușinea. Dar despre asta – altă dată.
Calin Diaconu 