Sunt unul dintre aceia care cred ca Adam nu a iubit-o pe Eva, ca ceea ce s-a intamplat cu cei doi pana la episodul marului a fost o simpla “sedere-mpreuna” si nicidecum o poveste de iubire perfecta, asa cum am putea banui, avand in vedere circumstantele locului …

Iubirea – care inseamna renuntare la sine, sacrificiu, punerea “eu”-lui pe locul al doilea -, nu se regaseste in reactia lui Adam atunci cand, ascuns de rusinea propriei goliciuni, este chemat la ordine de catre Dumnezeu: “Adame, unde esti?” …

“Femeia pe care mi-ai dat-o tu, aceea m-a pus sa savarsesc calcarea poruncii!” – cam acesta a fost raspunsul lui Adam. Un raspuns pe de-a-ntregul lipsit de iubire, in afara asumarii minimei responsabilitati si far’ de barbatie, cum ar spune fetele zilei de azi …


[Iosua, cap.1] … Iosua, succesorul lui Moise – trece Iordanul si ocupa teritoriul pana la Marea cea Mare. Ii spune Domnul: “Fii tare si curajos!

Curajul si taria merg mana in mana: taria de caracter, credinta in victorie, rezistenta de a sta drept cand restul se clatina, de a zvacni inainte atunci cand toti ar da inapoi. Ne place sa vedem asta in filme, dar atunci cand ni se cer aceste calitati in viata de zi cu zi …?

Curajul ramane in limitele bunului-simt, fara a se lasa viciat nici de lipsa (frica) si nici de prea-plin (temeritate) – doar daca omul intelege sa se curete pe sine de frica si spaima. Frica de durere, frica de necunoscut sau spaima de esec, de inchipuirile relelor ce s-ar putea intampla.

Puterea curajului, taria de caracter si implicit renuntarea la tot felul de frici si spaime – iata porunci dumnezeesti care nu au grad deplin de universalitate, dar pe care ne place sa le vedem stralucind la ceilalti de langa noi. Cum facem sa le cultivam (in) noi insine?