Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.
Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.
Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.
O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.
Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.
Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.
Există o relație între opinie și adevăr?
Calin Diaconu 