“Vedem ceasuri, fantani artificiale, mori si alte asemenea masinarii, care nefiind facute decat de mana omeneasca sunt lipsite de capacitatea de a se misca de la sine in moduri diferite; si imi pare ca nu mi-as putea imagina tot atat de multe feluri de miscari din acestea, cate presupun a fi facute de mainile lui Dumnezeu, nici sa-I atribui atata pricepere, pe care sa n-aveti cum s-o ganditi, astfel incat El sa nu poata avea mai multa.” (Rene Descartes – Tratatul despre Om, 1662)

Libertatea de miscare a omului poate fi analizata pornind de la intretinerea “motorului” (depindem de hrana, bautura – care genereaza energie; avem nevoie de haine pentru a conserva caldura corpului)  si pana la infinitele posibilitati de exprimare ale acestei libertati (suntem creati “dupa chipul si asemenarea lui Dumnezeu”) …

Noi putem folosi libertatea noastra in fel si chip, creind masini care sa ne imite (robotii din spotul de mai jos sunt creati pentru amuzamentul nostru) – dar ceea ce este facut de mana creaturii nu poate deveni stapanul unei miscari independente. Creatura nu este cu adevarat creatoare nici atunci cand se reproduce “pe sine”, caci copiii sunt altceva decat parintii lor, sunt un dar de la Dumnezeu …

Privind spotul de mai jos, intelegem ca “drama robotilor” – aceea de a ramane inlantuiti in proiectul pentru care au fost conceputi, se joaca numai in capul nostru … si asta, nu pentru ca ne lipseste noua imaginatia, ci … pentru ca le lipseste lor sinele! 🙂


In limba germana i se spune “öffentliche Meinung” (in traducere literara “parerea care e exprimata deschis, parerea publica“). E in mod evident diferita de opinia personala, individuala, cea care ramane secreta, nepublicata, inedita. In acelasi timp, apartine publicului – adica celor multi.

In latina o gasim (si) sub forma de “vox populi” – dupa cum stim, e pusa in legatura cu “vox Dei” – adica vocea lui Dumnezeu. Vox populi poate deveni vox Dei, daca publicul larg isi canalizeaza efortul spre rugaciune, daca devine turma pentru a fi pe placul Domnului, altfel – vocile sunt condamnate sa ramana la nivelul primar al unui zumzet nedefinit, cor de afoni neandertalieni.

In romana, cautand prin satele noastre – vom gasi “gura lumii”: cea care e “sloboda” (adica libera sau uneori lipsita de bun simt, dar sigur majoritara!), care nu poate fi oprita de nimeni si nimic sa spuna ceea ce crede despre ceea ce aude, vede sau numai … banuieste ca ar putea fi (nu iese fum fara foc).

Opinia publica se formeaza, in veacul in care comunicarea a ajuns sa fie mereu devansata de tehnologie, prin presiunea constanta a mass-media asupra indivizilor: batalia se da pe fiecare constiinta libera, pe fiecare vot, care e atras precum audienta – incotro dicteaza interesul sefului de grup sau interesul comercial.

Scoala ar trebui sa ne ajute sa discernem informatia pe care o primim. La fel – si chiar mai mult, Biserica. La fel, asociatiile in care ar trebui sa fim mult mai activi … fiecare dupa interesul si chemarea pe care o gaseste in interiorul lui.

Opinia publica romaneasca s-a exprimat prin vot in cadrul referendumului cu un scor categoric. Ea a aratat ca exista, chiar daca politicienii, surzi, nu vor sa tina cont de asta. Chiar daca politicienii, surzi, se ascund in spatele unui tertip penibil de genul “nu e valid pentru ca nu e valabil”. Sau invers. (Sau unguri, dar aici nu vorbim despre ei, sic :-)!)

De ce?!

Pentru ca in mentalitatea romaneasca, saraca opinie publica – zisa si “gura lumii” e profund desconsiderata in pur spirit oriental, conform batjocurii adanc impamantenite: “cainii latra, caravana trece”! Sau “cainele care latra, nu musca” … adica, lasa-i sa vorbeasca, noi ne vedem inainte, de-ale noastre!

Dar si pentru ca – sa nu uitam, traim in saraca tara in care, abia acum cativa ani, se scanda inca, intr-un cor al lingusirii extreme : “Iliescu-apare, soarele rasare”!

Saracia este, in puterea intelegerii noastre, asociata cu tristetea. Suntem aplecati zilele acestea spre autocompatimire si vaicareli. Dar oare meritam mai mult?!


Suflet, suflu, pneuma … pentru noi inseamna respiratia, ca dar de la Dumnezeu. Iar daca pacatuim, credem ca ne ingreunam respiratia. Atat de simplu, la nivel individual.

La nivel social, socotim ca Dumnezeu ne priveste ca pe turma Sa: fiecare in parte contam in mod deosebit (vezi parabola oii ratacite), insa nu avem constiinta crestina in afara spiritului gregar. Cu alte cuvinte, ni se refuza starea de evidentiere – dimpotriva, e considerat gresit sa vrei sa fii diferit in mod programatic.

Crestinul, pentru a se numi astfel, ar trebui sa aibe ca deziderat sa devina un eu fara pic de egocentrism, altfel spus: “cineva-ul fara nume”. Intelepciunea lui consta in aceea ca isi vede cu limpezime limitarile proprii, pentru ca sunt lucruri care numai la Dumnezeu sunt cu putinta (“mai mare c-un stat” sau “o zi peste soroc”).

A face parte din planul lui Dumnezeu inseamna a-i arata gratitudine prin aceea ca accepti sa faci parte din turma Sa. Pentru cei care nu reusesc acest lucru – si suntem vai, destui! – ne ramane sa speram cel mult la funeralii solemne, nicicum la viata vesnica.

Nostalgia se dovedeste a fi si ea o posibila cauza a respiratiei dereglate (benign, un pic spre oftat)…  Sa o numim de aceea “rana a pierderii Raiului” [. . .]

(Insemnare pe marginea Scolii de Rugaciune a PS Mihai Fratila, 2011/2012)


Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.

Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).

Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).

Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.

Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”

Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.

Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!


Sunt unul dintre aceia care cred ca Adam nu a iubit-o pe Eva, ca ceea ce s-a intamplat cu cei doi pana la episodul marului a fost o simpla “sedere-mpreuna” si nicidecum o poveste de iubire perfecta, asa cum am putea banui, avand in vedere circumstantele locului …

Iubirea – care inseamna renuntare la sine, sacrificiu, punerea “eu”-lui pe locul al doilea -, nu se regaseste in reactia lui Adam atunci cand, ascuns de rusinea propriei goliciuni, este chemat la ordine de catre Dumnezeu: “Adame, unde esti?” …

“Femeia pe care mi-ai dat-o tu, aceea m-a pus sa savarsesc calcarea poruncii!” – cam acesta a fost raspunsul lui Adam. Un raspuns pe de-a-ntregul lipsit de iubire, in afara asumarii minimei responsabilitati si far’ de barbatie, cum ar spune fetele zilei de azi …