In luna Aprilie a acestui An Centenar, Familia noastră s-a despărțit de Decanul ei de vârstă, Maria Alexandrina, care a fost chemată de Domnul, după împlinirea frumoasei vârste de 95 de ani.

Moment de tristețe pentru noi toți, dar și de reflecție asupra a ceea ce au însemnat Bunicii noștri – care a fost soarta acestei generații în Istoria României? Ce moștenire ne-au lăsat? Ce mod de înțelegere a vieții am pierdut, odată cu ei?

Pozele pe care le-am regăsit în arhiva personală a Familiei, și care prezintă pe cei patru frați, copiii familiei Preotului Petru Pădurean și a Preotesei Livia Valeria (n. Voicu) ni-i prezintă pe: Petronela Livia (n. 1921); Maria Alexandrina (n. 1923); Titus Petru (n. 1924) și Viorica Lucia (n. 1930). Câteva poze din copilărie, o alta în deplina lor maturitate (sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut) – un arc peste timp, care ne spune o poveste …

Copii ai Marii Uniri, au învățat de la Părinții lor importanța Actului Unirii de la Alba Iulia, au crescut cu povești despre ”vremea de dinainte”, când bentița tricoloră se purta pe ascuns, pe sub haine, dar cu atât mai aproape de suflet … Au avut timp să învețe de la Părinții lor și să-și educe nepoții, pe noi cei de azi – cu respectul față de meritele înaintașilor, și în fireasca dragoste de țară, chiar dacă – la mijlocul vieții, destinul lor a părut că se frânge, odată cu venirea comunismului.

Predarea unor idealuri clare și ecourile nemuritoarei glorii a Marii Uniri s-au făcut însă tot mai greu înțelese de către nepoți, întrucât festivismul și intențiile partinice ale propagandei comuniste au reușit să erodeze sensul poveștilor adevărate. Drama sufletească pentru ei, ar fi fost să nu aibă cui povesti despre gloria Părinților, însă Bunul Dumnezeu le-a îngăduit să-și aibe vlăstarele mereu aproape, să-și cunoască nepoții și chiar strănepoții …

Odată cu acești Copii ai Marii Uniri, am pierdut pe aceia care au avut cândva privilegiul de a asculta, direct de la sursă, în cea mai firească și credibilă oralitate – generată de apartenența lor de sânge, pe ultimii martori ai Actului de Poveste de la 1918 … Rămânem mai săraci și mai singuri, dar înțelegem totodată că este rostul nostru de a căuta – de-acuma, doar în cărțile de istorie și în pozele prăfuite -, adevărul vremurilor de altă dată …

This slideshow requires JavaScript.

SCRISOARE pentru MAMA …

A venit pe lume, după calendarul vechi, în ziua de Crăciun, în timp ce tatăl ei, preotul Petru Pădurean slujea Sfânta Liturghie în biserica din Ighişul Nou. Vestea că i s-a născut a doua fetiţă, din cei patru copii dăruiţi lui de Dumnezeu, a primit-o de la preoteasa Livia chiar în altar.

Oare cu ce intenţie trimisese bunul Dumnezeu acest suflet în lume? Şi oare cu ce daruri îl hărăzise? Acestea aveau să se afle mai târziu. Deocamdată prunca a fost botezată Maria, cu numele Sfintei Fecioare, pe care a iubit-o toată viaţa şi Alexandrina, după numele naşului, Alexandru. Calendarul nou i-a mutat ziua de naştere tot într-o zi de praznic creştin, de Sfântul Ioan Botezătorul, iar un funcţionar cam fără carte, dar cu zel, i-a ciuntit numele cu o literă.

Maria însă, şi-a văzut de drumul ei. Cei 7 ani de acasă au deprins-o cu dragostea de Dumnezeu şi de familie, iar şcoala cu dragostea de ţară, de neamul românesc şi de marii săi scriitori. Dar anii care au format-o pentru vocaţia cu care se născuse – aceea de dascăl – au fost cei în care a urmat Şcoala Normală de fete din Blaj. Mica Romă, preoţii şi călugăriţele care au educat aceste fete, viitoarele învăţătoare, i-au rămas mereu în amintire. Acolo a intrat în Congregaţia Marianistelor, cele care nu au încetat, până astăzi, să aducă cinstire Maicii Domnului şi să trăiască după modelul Ei, în pofida vremurilor grele care au urmat: cedarea Ardealului, războiul, invazia rusească, instaurarea dictaturii proletare, dar mai ales prigoana împotriva Bisericii.  Iată ce spune ea însăşi într-o scrisoare pe care a trimis-o reuniunii Marianistelor, după 75 de ani:      „Păstrez şi acum cu sfinţenie Medalia Congregaţiilor Mariane din România, primită acum trei sferturi de veac, la intrarea în această organizaţie. Aveam 18 ani.  Maica Domnului binecuvântând copiii, de pe faţeta medaliei, m-a însoţit toată viaţa şi cred că a binecuvântat toţi copiii care au trecut prin mâinile mele de învăţătoare. Doar panglica albastră, cu care medalia mi-a fost pusă la gât de mânile părinteşti ale preotului-profesor care m-a primit între Marianiste, s-a pierdut în timp. A rămas în amintirile mele Blajul, Mica Romă, cu renumele său de vatră de credinţă şi de cultură creştină. A rămas Şcoala Normală de Fete, şcoală serioasă şi care a format dascăli cu vocaţie, adevăraţi apostoli la catedră. De neuitat sunt VALORILE MORALE în care am fost crescute generaţiile de tineri de atunci, în comparaţie cu vremurile pe care le trăim acum. A rămas proaspătă şi „merindea” primită pentru drumul vieţii, deschis înainte: credinţa – ca temelie a construcţiei noastre spirituale, cultura – ca lumină a minţii, dragostea de ţară şi de neam, veneraţia pentru străbunii noştri înaintaşi, respectul pentru munca onestă pe altarul şcolii – catedra.”

Astfel se dezvăluie intenţia cu care bunul Dumnezeu trimisese acest suflet în lume: să răspândească, în poporul în care s-a născut, lumina ştiinţei de carte. Maria Alexandrina a făcut voia Domnului la catedră timp de 4o de ani, cu trudă, cu răbdare, cu dragoste de copii, pe satele din împrejurimi, în Ighiş, în Boarta, în Calvasăr, în Şeica Mare, până ce purtarea de grijă a Maicii Domnului a adus-o la catedră în Sibiu, când s-a şi căsătorit cu profesorul Ion Mihăilescu, în 1952.

Dumnezeu a binecuvântat această căsnicie cu doi copii, Doina şi Tiberiu, dezvăluind un alt dar pe care i-l hărăzise Mariei Alexandrina, darul de a fi o mamă devotată, iar mai apoi când au venit pe lume nepoţii Nicolae,Tudor şi Vlad,  darul de a fi o bunică desăvârşită: blândă, înţeleaptă şi cu măsură în toate, înţelegătoare, iubitoare şi jertfelnică. De atunci, cei care i-au îmbogăţit familia prin taina cununiei – nora Veronica, Laura, Nicolae ,  toţi cei care i-au trecut pragul casei şi s-au bucurat de generozitatea ei, toţi cei care au răspuns cu respect prieteniei ei, toţi cei care au cerut sfat la necaz sau au căutat o vorbă de alinare, care i-au preţuit ochişorii veseli şi zâmbetul cald, au numit-o Bunica, cu B mare!

Dacă la ieşirea din biserică veţi privi drept peste şosea, veţi vedea o casă cărămizie cu un etaj. Acolo a locuit Bunica, atunci când şi-a început ca tânără învăţătoare, proaspăt căsătorită, cariera de dascăl în Sibiu. Acum pleacă în veşnicie din Casa Domnului, de peste drum, în chiar Săptămâna Luminată: cu sufletul rânduit prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mulţumind Domnului că i-a dăruit lungime de zile, petrecute după modelul Maicii Domnului, în care şi-a pus toată nădejdea: a trăit cu încrederea de neclintit în purtarea Ei de grijă, cu convingerea că nu eşti niciodată singur şi că prin mijlocirea Ei ajungi întotdeauna la izbândă. A luat de la Maica Domnului modelul de smerenie şi blândeţe pe care îl avea de urmat, curăţia şi cinstea de femeie, pe care le avea de păstrat. Şi, mai presus de toate, respectul pentru familie şi răspunderea de dascăl, mamă şi bunică înaintea lui Dumnezeu. A purtat cu demnitate haina văduviei timp de 3o de ani, iar inima şi casa i-au fost deschise pentru oricine i-a trecut pragul cu gânduri bune.

Maria Alexandrina a venit în lume de Naşterea lui Hristos şi a plecat din lume odată cu Învierea Lui. Sufletul şi l-a încredinţat în mâinile milostivirii celei mari a Mantuitorului, iar trupul urmează calea firii, după modelul bobului de grâu, care nu poate rodi, cum spune Scriptura, dacă nu ajunge în pământul din care a fost luat. Iar rodirea înseamnă Înviere! Acum Bunica îşi ia rămas bun de la copii şi nepoţi, de la gineri şi nurori, de la cumnate, nepoate şi de la toţi ai casei, de la vecini, prieteni, şi toţi cei pe care i-a întâlnit pe calea vieţii , cu urarea: să ne revedem cu toţii în Rai! Ne încredinţează pe toţi cei prezenţi şi pe cei care din binecuvântate pricini n-au putut fi azi cu noi, purtării de grijă a Maicii Domnului! Pe preoţii care au însoţit-o cu rugăciunea până la porţile Raiului, larg deschise în Săptămâna Luminată, îi roagă s-o pomenească la Sfânta Liturghie. Şi cu un dar aparte, pe care l-a tăinuit cu smerenie – darul poeziei – ne lasă moştenire un cuvânt de învăţătură: „Viaţa lasă-n urmă iubirea ce-ai sădit în sufletele celor pe care i-ai iubit!”  Amin.

Suflet blând, Domnul să-ţi dăruiască bucurie veşnică în Împărăţia Lui! HRISTOS A ÎNVIAT !

(Doina Jalea, în 10 Aprilie 2018)