Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 


In luna Aprilie a acestui An Centenar, Familia noastră s-a despărțit de Decanul ei de vârstă, Maria Alexandrina, care a fost chemată de Domnul, după împlinirea frumoasei vârste de 95 de ani.

Moment de tristețe pentru noi toți, dar și de reflecție asupra a ceea ce au însemnat Bunicii noștri – care a fost soarta acestei generații în Istoria României? Ce moștenire ne-au lăsat? Ce mod de înțelegere a vieții am pierdut, odată cu ei?

Pozele pe care le-am regăsit în arhiva personală a Familiei, și care prezintă pe cei patru frați, copiii familiei Preotului Petru Pădurean și a Preotesei Livia Valeria (n. Voicu) ni-i prezintă pe: Petronela Livia (n. 1921); Maria Alexandrina (n. 1923); Titus Petru (n. 1924) și Viorica Lucia (n. 1930). Câteva poze din copilărie, o alta în deplina lor maturitate (sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut) – un arc peste timp, care ne spune o poveste …

Copii ai Marii Uniri, au învățat de la Părinții lor importanța Actului Unirii de la Alba Iulia, au crescut cu povești despre ”vremea de dinainte”, când bentița tricoloră se purta pe ascuns, pe sub haine, dar cu atât mai aproape de suflet … Au avut timp să învețe de la Părinții lor și să-și educe nepoții, pe noi cei de azi – cu respectul față de meritele înaintașilor, și în fireasca dragoste de țară, chiar dacă – la mijlocul vieții, destinul lor a părut că se frânge, odată cu venirea comunismului.

Predarea unor idealuri clare și ecourile nemuritoarei glorii a Marii Uniri s-au făcut însă tot mai greu înțelese de către nepoți, întrucât festivismul și intențiile partinice ale propagandei comuniste au reușit să erodeze sensul poveștilor adevărate. Drama sufletească pentru ei, ar fi fost să nu aibă cui povesti despre gloria Părinților, însă Bunul Dumnezeu le-a îngăduit să-și aibe vlăstarele mereu aproape, să-și cunoască nepoții și chiar strănepoții …

Odată cu acești Copii ai Marii Uniri, am pierdut pe aceia care au avut cândva privilegiul de a asculta, direct de la sursă, în cea mai firească și credibilă oralitate – generată de apartenența lor de sânge, pe ultimii martori ai Actului de Poveste de la 1918 … Rămânem mai săraci și mai singuri, dar înțelegem totodată că este rostul nostru de a căuta – de-acuma, doar în cărțile de istorie și în pozele prăfuite -, adevărul vremurilor de altă dată …

This slideshow requires JavaScript.

SCRISOARE pentru MAMA …

A venit pe lume, după calendarul vechi, în ziua de Crăciun, în timp ce tatăl ei, preotul Petru Pădurean slujea Sfânta Liturghie în biserica din Ighişul Nou. Vestea că i s-a născut a doua fetiţă, din cei patru copii dăruiţi lui de Dumnezeu, a primit-o de la preoteasa Livia chiar în altar.

Oare cu ce intenţie trimisese bunul Dumnezeu acest suflet în lume? Şi oare cu ce daruri îl hărăzise? Acestea aveau să se afle mai târziu. Deocamdată prunca a fost botezată Maria, cu numele Sfintei Fecioare, pe care a iubit-o toată viaţa şi Alexandrina, după numele naşului, Alexandru. Calendarul nou i-a mutat ziua de naştere tot într-o zi de praznic creştin, de Sfântul Ioan Botezătorul, iar un funcţionar cam fără carte, dar cu zel, i-a ciuntit numele cu o literă.

Maria însă, şi-a văzut de drumul ei. Cei 7 ani de acasă au deprins-o cu dragostea de Dumnezeu şi de familie, iar şcoala cu dragostea de ţară, de neamul românesc şi de marii săi scriitori. Dar anii care au format-o pentru vocaţia cu care se născuse – aceea de dascăl – au fost cei în care a urmat Şcoala Normală de fete din Blaj. Mica Romă, preoţii şi călugăriţele care au educat aceste fete, viitoarele învăţătoare, i-au rămas mereu în amintire. Acolo a intrat în Congregaţia Marianistelor, cele care nu au încetat, până astăzi, să aducă cinstire Maicii Domnului şi să trăiască după modelul Ei, în pofida vremurilor grele care au urmat: cedarea Ardealului, războiul, invazia rusească, instaurarea dictaturii proletare, dar mai ales prigoana împotriva Bisericii.  Iată ce spune ea însăşi într-o scrisoare pe care a trimis-o reuniunii Marianistelor, după 75 de ani:      „Păstrez şi acum cu sfinţenie Medalia Congregaţiilor Mariane din România, primită acum trei sferturi de veac, la intrarea în această organizaţie. Aveam 18 ani.  Maica Domnului binecuvântând copiii, de pe faţeta medaliei, m-a însoţit toată viaţa şi cred că a binecuvântat toţi copiii care au trecut prin mâinile mele de învăţătoare. Doar panglica albastră, cu care medalia mi-a fost pusă la gât de mânile părinteşti ale preotului-profesor care m-a primit între Marianiste, s-a pierdut în timp. A rămas în amintirile mele Blajul, Mica Romă, cu renumele său de vatră de credinţă şi de cultură creştină. A rămas Şcoala Normală de Fete, şcoală serioasă şi care a format dascăli cu vocaţie, adevăraţi apostoli la catedră. De neuitat sunt VALORILE MORALE în care am fost crescute generaţiile de tineri de atunci, în comparaţie cu vremurile pe care le trăim acum. A rămas proaspătă şi „merindea” primită pentru drumul vieţii, deschis înainte: credinţa – ca temelie a construcţiei noastre spirituale, cultura – ca lumină a minţii, dragostea de ţară şi de neam, veneraţia pentru străbunii noştri înaintaşi, respectul pentru munca onestă pe altarul şcolii – catedra.”

Astfel se dezvăluie intenţia cu care bunul Dumnezeu trimisese acest suflet în lume: să răspândească, în poporul în care s-a născut, lumina ştiinţei de carte. Maria Alexandrina a făcut voia Domnului la catedră timp de 4o de ani, cu trudă, cu răbdare, cu dragoste de copii, pe satele din împrejurimi, în Ighiş, în Boarta, în Calvasăr, în Şeica Mare, până ce purtarea de grijă a Maicii Domnului a adus-o la catedră în Sibiu, când s-a şi căsătorit cu profesorul Ion Mihăilescu, în 1952.

Dumnezeu a binecuvântat această căsnicie cu doi copii, Doina şi Tiberiu, dezvăluind un alt dar pe care i-l hărăzise Mariei Alexandrina, darul de a fi o mamă devotată, iar mai apoi când au venit pe lume nepoţii Nicolae,Tudor şi Vlad,  darul de a fi o bunică desăvârşită: blândă, înţeleaptă şi cu măsură în toate, înţelegătoare, iubitoare şi jertfelnică. De atunci, cei care i-au îmbogăţit familia prin taina cununiei – nora Veronica, Laura, Nicolae ,  toţi cei care i-au trecut pragul casei şi s-au bucurat de generozitatea ei, toţi cei care au răspuns cu respect prieteniei ei, toţi cei care au cerut sfat la necaz sau au căutat o vorbă de alinare, care i-au preţuit ochişorii veseli şi zâmbetul cald, au numit-o Bunica, cu B mare!

Dacă la ieşirea din biserică veţi privi drept peste şosea, veţi vedea o casă cărămizie cu un etaj. Acolo a locuit Bunica, atunci când şi-a început ca tânără învăţătoare, proaspăt căsătorită, cariera de dascăl în Sibiu. Acum pleacă în veşnicie din Casa Domnului, de peste drum, în chiar Săptămâna Luminată: cu sufletul rânduit prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mulţumind Domnului că i-a dăruit lungime de zile, petrecute după modelul Maicii Domnului, în care şi-a pus toată nădejdea: a trăit cu încrederea de neclintit în purtarea Ei de grijă, cu convingerea că nu eşti niciodată singur şi că prin mijlocirea Ei ajungi întotdeauna la izbândă. A luat de la Maica Domnului modelul de smerenie şi blândeţe pe care îl avea de urmat, curăţia şi cinstea de femeie, pe care le avea de păstrat. Şi, mai presus de toate, respectul pentru familie şi răspunderea de dascăl, mamă şi bunică înaintea lui Dumnezeu. A purtat cu demnitate haina văduviei timp de 3o de ani, iar inima şi casa i-au fost deschise pentru oricine i-a trecut pragul cu gânduri bune.

Maria Alexandrina a venit în lume de Naşterea lui Hristos şi a plecat din lume odată cu Învierea Lui. Sufletul şi l-a încredinţat în mâinile milostivirii celei mari a Mantuitorului, iar trupul urmează calea firii, după modelul bobului de grâu, care nu poate rodi, cum spune Scriptura, dacă nu ajunge în pământul din care a fost luat. Iar rodirea înseamnă Înviere! Acum Bunica îşi ia rămas bun de la copii şi nepoţi, de la gineri şi nurori, de la cumnate, nepoate şi de la toţi ai casei, de la vecini, prieteni, şi toţi cei pe care i-a întâlnit pe calea vieţii , cu urarea: să ne revedem cu toţii în Rai! Ne încredinţează pe toţi cei prezenţi şi pe cei care din binecuvântate pricini n-au putut fi azi cu noi, purtării de grijă a Maicii Domnului! Pe preoţii care au însoţit-o cu rugăciunea până la porţile Raiului, larg deschise în Săptămâna Luminată, îi roagă s-o pomenească la Sfânta Liturghie. Şi cu un dar aparte, pe care l-a tăinuit cu smerenie – darul poeziei – ne lasă moştenire un cuvânt de învăţătură: „Viaţa lasă-n urmă iubirea ce-ai sădit în sufletele celor pe care i-ai iubit!”  Amin.

Suflet blând, Domnul să-ţi dăruiască bucurie veşnică în Împărăţia Lui! HRISTOS A ÎNVIAT !

(Doina Jalea, în 10 Aprilie 2018)