Cine nu se îndoiește că există câteva grame de suflet în fiecare om, acela poate observa cu interes capacitatea acestui organ aparte, de a se mărturisi pe sine în două moduri distincte: (1) prin vorbe și (2) prin fapte.
Vorbele sufletului sunt de regulă șoaptele mărturisitoare. Uneori, poate chiar cu ultima suflare – numai Bunul Dumnezeu știe când și dacă va avea loc acest moment -, sufletul este chemat să-și mărturisească credința. De obicei, în fața unuia care aparent îl chinuie, pentru a-l pune la încercare. Martiriul însă poate fi pecetluit și cu tăcerea, atunci când sufletul refuză să-L nege prin vorbe mincinoase pe Creatorul său. Dacă și tăcerea sufletului este relevantă, cu atât mai mult, să ne ferim de vorbe mari despre respirația ființei noastre, pentru că ele nu au trecere în fața Celui care ne cunoaște intențiile (Omul va fi judecat după intențiile sale? – de reflectat).
Faptele sufletului ne caracterizează și ne scriu povestea vieții. Există expresia ”suflet hain” (din turcescul hayin – adică trădător, nemilos, obsedat/posedat de rele, perfid), și există de asemenea ”suflet candid”, care-și trage rădăcina din latină – candidus însemnând ”alb strălucitor”, cu sensul de candelă luminoasă, aprinsă, ce poate fi reprezentarea unor oameni nevinovați și cu o morală fără cusur… doar că de-aici, să observăm în treacăt cum candidus și-a mărit familia în limba română, devenind rădăcină transformatoare pentru: in-candescent, incendiu, încing … (Oare marii revoluționari candizi, au fost conștienți de incendiile pe care le vor declanșa? – de reflectat).
Dacă descoperim că există o contradicție între cele două moduri mărturisitoare pentru una și aceeași persoană, atunci îi putem lesne observa în exprimare o tensiune, o agitație ce încearcă să spună una și între timp, face alta.
Această dihotomie are o explicația simplă: chiar de voi fi crezut aici, pe Pământ, chiar de-i voi amăgi sau înșela pe cei care mă ascultă, dacă nu voi ajunge să fac binele, nu voi ajunge să stau în fața lui Dumnezeu.
Altfel spus, dacă simt sufletul prea plin și am o aplecare de a-L mărturisi pe Creatorul meu, mai întâi o voi face prin fapte bune, ascultând de Lege. Importanța vorbelor este în acest caz, secundară. În prim plan, e ascultarea Cuvântului, care devine Lege interioară. Întrebarea pe care ne-o punem, aparent de-a lungul întregii vieți, este aceasta: ”Când devine Cuvântul o armă, o faptă bună, care transformă și îndreaptă orientarea noastră spre Adevărul care este Lumina de un Alb Strălucitor?”
Reflectând la această întrebare fundamentală, vom îndrăzni un răspuns: sunt cel puțin două momente în care Cuvântul – adică Legea care s-a mutat în inima noastră – se rostește pe sine însuși cu putere de Adevăr: (1) atunci când ne mărturisim păcatele și (2) când Îl folosim în mod just, pentru a ne împăca cu fratele nostru.
Să cerem deci de la Dumnezeu harul smereniei, mai înainte de a fi prea târziu, adică mai înainte de sfârșit.
E bine de știut, pentru cei care doresc să-și exerseze viața spirituală, că există în Regula Sf Benedict, un capitol întreg (anume, al 4-lea) dedicat uneltelor spirituale pe care oricare din noi le are la îndemână, pentru operațiunile de igienă sufletească – adică de curățare și vindecare spre creștere roditoare. În latină, se cheamă ”Instrumenta bonorum operum”, și pe această temă, puteți citi mai multe, aici.
Ar fi timpul să privim lumea ca un atelier, în care virtuțile sunt uneltele pe care le avem la îndemână pentru a ne forma caracterele? Dacă vom considera că cei din jur sunt frații noștri, atunci ne vom păstra mereu zâmbetul și voia bună, pentru că joaca și umorul dau un farmec aparte vieții noastre …
–
PS – … și vă rog să mai primiți o întrebare, la care putem medita în viitor, împreună, fie că ne este sau nu pe plac: ”Oare de ce sunt cei nedrepți, mai săraci?!”
Calin Diaconu 