Cum să te ducă mintea la așa ceva?!

Dacă ești o mare companie americană și ai afaceri peste tot în lume (ești global), nu ai cum să nu compari diferențele fiscale ale diferitelor țări (aflate în diferite stadii de evoluție) și nu ai cum să nu-ți dorești să nu fi mai prost decât competitorul tău.

A nu fi mai prost, a nu te lăsa mai prejos decât competiția – are părțile ei bune: progresul e dependent de stimulul competiției. Dar partea mai complicată e că lumea a devenit prea mică pentru secrete – iar faptele tale ajung să fie analizate de ”moraliști” (băieți buni, care prin diferite jocuri ale sorții au la dispoziție timpul care ție îți lipsește: timpul analizei binelui și răului). Iar analizei moraliștilor, e greu să faci față – pentru că mereu se găsește câte cineva care să arunce prima piatră.

Într-o lume globalizată, ce ne facem cu taxele atât de diferențiate – oare nu ar trebui ca multinaționalele (care de fapt dau tonul în folosirea paradisurilor fiscale) să aibe parte de-o legislație comună? Dar iarăși, cine-și va asuma intervenția directă în bucătăria internă a supercorporațiilor? Realitatea comparată a taxelor indică un  ”teren de joacă” foarte diferit:

taxe diferite

Iar imaginația unei multinaționale de origine americană de a cumpăra o companie în Irlanda, și a deveni apoi – prin inversiune – irlandeză, se lovește de refuzul statului american de a pierde controlul pe un asemenea contribuabil. Normal, dar răul pleacă de la structura inegală a taxării. Pe de altă parte, bătălia dintre state (politicieni) și multinaționale (lumea afacerilor) e veche de când lumea – și asocierea lor în îmbogățirea sau supraviețuirea reciprocă este de asemenea o constantă a istoriei.


… şi puterea lor de a achita, fericiţi, taxe tot mai mari.

Iată de ce nu putem fi de acord cu replica lui Băsescu:  “cui nu-i convine, are libertatea să plece!”…