Filosofisme



Atunci când nu vrem să înțelegem că esența Adevărului este împăcarea, sau atunci când ne mândrim cu jumătățile noastre de adevăr, ajungem în situația de ceartă: ne scoatem unii altora ochii, în sensul în care numai ochii noștri ar fi aceia destinați luminii, ceilalți nu s-ar hrăni cu același Soare al Dreptății …

Că starea de ceartă a căpeteniilor nu e bună pentru popor, o aflăm răspicat în Noul Testament, la Sfântul Apostol Pavel: Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (cf  2 Timotei, 2,14) … 

(Aș mai pomeni aici și pe Ștefan Augustin Doinaș, cu zicerea lui memorabilă: Atunci când zeii se ceartă, barba profeților crește încâlcită …)

Așadar, pe cât e de frumos să ne completăm unii pe ceilalți, să lucrăm împreună având un țel comun în aflarea Adevărului, dacă ajungem în situația de a ne contrazice fără a ne asculta, înseamnă că în adâncul nostru suntem măcinați: de orgoliu și de frică.

Orgoliul este acea frână de mână care ne oprește din efortul detașării noastre față de ocuparea poziției centrale în univers. Este adevărat că fiecare dintre noi putem spune: văd lucrurile din jurul meu, și pentru că eu le văd, ele există! Dar a ne situa pe noi înșine în centrul (sau buricul) universului, duce automat spre frustrare: hai să ne imaginăm că toți am vedea lucrurile după o atare filosofie! Câtă dezamăgire, atunci când constatăm că nu suntem noi cauza ultimă a lucrurilor: mai există și alții, care lucrează pentru adevăr și dreptate … mai există și alte forțe care acționează în univers, puterile noastre nu sunt exclusive și nici perene! 

Frica e acea preocupare că dispariția noastră va fi dureroasă și ne va duce în neant, că viața noastră nu a contat chiar nimic – deși am avut (căci Cineva ne-a oferit) o șansă -, dar nu am știut să facem diferența între a fi și a avea; între a fi și a nu fi … Ea apare ceva mai bine conturată, atunci când observăm (cu ceva sinceritate) că din ceea ce am făcut nu rămâne mai nimic, … nu recunoaștem adevărul înțelepciunii că ceea ce e bun, se va cerne la timpul potrivit – și că nu avem noi măsura și mijloacele (noi temporalii și temporarii) să potrivim timpul după voia noastră (eventual ne potrivim ceasurile!), ci eternitatea e cea care dictează timpului, așezându-l în veacuri, până la sfârșit …

Așadar orgoliul și frica de a nu rămâne nevorbiți, ne pun în situația de a inventa propria noastră dreptate, dreptatea personală, care-i jignește și-i amenință pe ceilalți, izolându-ne în spatele unor uși ferecate, divizându-ne în limite înguste și sufocante, într-o mânioasă neacceptare. Bariera orgoliului și a fricii nu poate fi ridicată altfel decât iubind cuvintele celuilalt, de aceea – ele trebuie să fie adevărate și împăciuitoare. Chiar și atunci când îi constați rătăcirea evidentă? Da, câtă vreme intenția este bună … Cum însă poate fi dovedită o intenție bună? Ascultarea atentă și acceptarea dreptății celuilalt are în filosofia greacă un model – maieutica lui Socrate – sau arta moșirii Adevărului. Mai întâi, ne lămurim că am înțeles amândoi același lucru din ceea ce tu ai afirmat, apoi îți arăt consecințele celor afirmate (adică mergem împreună pe firul gândirii tale), până în punctul în care constatăm existența alternativelor, accepți deschiderea la alteritate, evaluăm împreună aceste alternative (noi) și stabilim – cu bucuria ce o poate da întâlnirea cu certitudinile -, că putem ajunge amândoi la o concluzie comună, de cele mai multe ori diferită până la opoziție față de punctul de plecare inițial …, apoi ne îmbrățișăm, minunându-ne că suntem capabili de împăcare, după o asemenea ceartă de idei!

Sigur, toate bune și frumoase – dar, mă veți întreba: cine mai are timp de filosofie, astăzi? 

La rândul meu, vă rog să mă lăsați să am dubii că îmbrăcați în haina neștiinței, fără timp dedicat meditației zilnice asupra Adevărului, vom putea ajunge vreodată pe tărâmul păcii … Sau altfel spus, dacă lepădăm haina politicoasă a filosofiei, fiindcă ni se pare prea plicticoasă (sic!) și ajungem în situația de a ne pierde ascultătorii, certându-ne pe jumătăți de adevăr conflictual – să nu ne mirăm atunci când lucrurile vor fi reașezate împreună, de Atotținătorul.  

(București, în 8 Februarie 2020) 

filosofi

Foto Credit: Giammarco Boscaro, Venezia


“Un Americano a Roma” – e un film din 1954, un strigăt al elitei italiene împotriva moravurilor noilor “eliberatori”, americanii ce nu trebuie copiați fără discernământ, pentru că devenim caraghioși …

Cănd începe să te strângă cămașa poporului din care faci parte, parcă ai vrea s-o schimbi – dar nu-i mai bine să te-ntrebi: de ce ți-a rămas mică? Nici atunci când vizitezi multe alte locuri, mai bine organizate (conduse), sau când guști din alte culturi  și începi să-ți vezi propriile limite, defecte și slăbiciuni nu ți-e ușor … , darămite atunci când ești invadat în propria ta țară de blugi, fast-food, de circul din mass-media ce e construită pe audiențele câștigate din spectacol ieftin?! Și totuși, sufletul nu ți-l poți schimba ca pe-o cămașă …

Finalul celui de-al doilea razboi mondial gaseste o Italie ce uitase să respire corect, fiindcă fusese sufocată ani la rândul de nationalismul extrem practicat de dictatura lui Mussolini,  pe de-asupra, călărită un pic de superioritatea afisată a nemtilor lui Hitler … tușind, era de fapt pregatita pentru un alt gen de cuceritori …

Învățați să poarte căpăstru, și-au ales noii cuceritori …

Filmul trebuie văzut si de noi, românii care ziceam că ne-am eliberat acum trei decenii de dictatura comunistă – pentru a cădea, ca un fruct copt, in bratele consumismului globalizant!

Cuceritorii s-au înstăpânit prin aparente banalități – numărați-vă “OK“-urile dintr-o zi –  si au ajuns să pună stăpânire pe sufletul unei generatii care nu mai vede utilitatea cititului, când poate primi informația de-a gata, rumegată de alții!

Drumul cel mai de preț, acela pe care mergi pentru a afla, curios, cam ce-ar fi demn de apărat, ce-ar trebui preluat și trasnmis mai departe, ce e cu adevărat al tău – astfel încât să poți ajunge la un moment dat tu, cu adevărat …

Scena memorabilă rămâne aceea din bucătăria părinților în care eroul Nando Moriconi se răzbuna pe spaghetti, numindu-le “maccaroni” si “vermi” … iar in cele din urma le pedepseste, manincadu-le  … cu sete (sic!) …

Schimbarea mu trebuie să însemne fugă de identitatea proprie, iar privitul din afară a țării care te-a format nu asigură neapărat mai multă claritate … Dar atunci cînd vezi că istoria prin care tu treci azi, respectiv istoria celor mici care se lasă cuceriți de cei mari,  a preocupat  mai înainte și pe alții, te liniștești cu gândul reconfortant că și cuceritorii sunt vremelnici …

alberto sordi


Schimbările au loc tot timpul, în noi și în jurul nostru (mai ales toamna, sic!). De aceea, a spune despre schimbare că este ”necesară”, înseamnă a ne referi mai degrabă la capacitatea noastră de adaptare permanentă la un mediu în continuă mișcare.

Felul schimbării este important – pentru că adevărata schimbare nu poate fi impusă din afară, ci pleacă din interiorul nostru. Trebuie să ne descoperim voința de a ne schimba, să facem un efort de a ieși din confortul obișnuinței, de a rupe monotonia.

Și totuși, dacă activitățile zilnice sunt cele corecte, dacă îmi văd de rostul pe care mi l-am descoperit și merg pe drumul drept – de ce mi-aș dori să schimb ceva? Nicidecum, mă voi antrena să păstrez ceea ce am, să trag de platou cât mai lung cu puțință, până când, inevitabil, schimbarea mă va prinde din urmă.

Schimbarea se produce în interiorul meu, dar de multe ori aici au loc doar ecourile unor întâmplări externe, interacțiunea cu ceilalți are un rol major în schimbarea – respectiv devenirea mea, ca om. Forma căutării de sine poate trece uneori prin etape în care mă schimb rapid: de la un an la celălalt, hainele rămân mici și orizontul se lărgește în funcție de cunoștințele acumulate, în adolescență, de pildă.

Sunt momente în care nevoia de schimbare devine atât de mare, încât am văzut și fotbaliști – nu numai femei cochete – , vopsindu-și părul pentru a aduce o modificare imediată, ușor recognoscibilă în oglindă sau în ochii celorlalți … De ce ne plictisim de noi înșine, de ce căutăm alte forme de exprimare? Schimbarea e un act de voință – pentru cei puternici, un risc al libertății pe care și-l asumă.

Alteori, am văzut schimbarea indusă de o stare de boală, de o incapacitate locomotorie de pildă – ceea ce determină un alt unghi de a privi lumea, de la orizontală (din patul de suferință) … Ești obligat să te schimbi (măcar o vreme, până te refaci), învățând lucruri pe care nu le cunoșteai – dependența de ajutorul ce vine de la celălalt, marele dar al autonomiei (atunci când poți sta, din nou, pe picioarele tale).

Am așa, o presimțire: cu schimbarea e bine să nu te joci, căci putem fi ușor catalogați drept ”om sucit” (poate de aceea nu sunt adeptul schimbării dese a locului de muncă), dar schimbarea este fundamentală și condiție a devenirii noastre. De aceea, îmi pare că mecanismele schimbării sunt în legătură strânsă cu riscurile libertății individuale: libertatea se poate câștiga și se poate pierde, iar responsabilitatea ar fi bine să crească odată cu vârsta. Socotelile pe care le facem în legătură cu schimbarea, să nu țină așadar de pofte – ci preferabil, de demnitatea noastră!

toamna

”Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
                                                         Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…”                                                                              (Nicolae Labiș, Toamna)

 

 

 

 

 

 

 

 


Dacă Adevărul ne-ar fi prieten, ne-am aștepta să ne sară în ajutor, nu-i așa? Mai ales la nevoie… Nu ne-am aștepta din partea Lui să ne servească jumătăți de măsură, numai că tare greu i-am suporta asperitățile: i-am aminti foarte des că ”tonul face muzica”, l-am ruga s-o lase mai moale, să fie mai blând, să se pună în locul nostru, i-am spune că avem nevoie de un înveliș de catifea dacă ne-ar întinde o mână prea fermă și ar ști despre noi că nu suportăm să ne vedem în oglindă, așa cum suntem, de fapt … 

Adevărul ar fi primul nostru învățător, ne-ar explica tot ceea ce trebuie să știm – în primul rând cum să discernem între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună, între Real și Posibil, ne-ar oferi criterii, pe care însă nu le-am putea folosi cu adevărat, decât abia după asimilarea lor interioară, după ce vom fi viețuit o vreme în adevăr. Nu putem gândi într-un fel și să ne comportăm într-alt fel, ne-am rupe în două, purtând masca ipocriziei.

Adevărul ar fi disponibil în permanență, numai de ne-am îndrepta noi pașii înspre El. Nu s-ar acoperi de secrete și ar fi inutil să ne pună la încercare inteligența – nu ar avea nevoie de detectivi, căci El preferă să se arate. Marea provocare pentru cei ce-L caută, ar fi tocmai aceasta: ca atunci când pornim la drum petru întâlnirea cu El, să avem consistență,  să vrem cu convingere și cu credință să-L întâlnim … Altfel, teama poate îmbrăca și forma politeței mincinoase: dacă ceea ce urmează să aud, nu îmi va conveni? Dacă nu mă va satisface? Marea surpriză este de obicei, aceasta: Adevărul nu permite arestarea Lui de către oameni: cei ce-L cunosc, I se înclină, din respect și mulțumită, căci Adevărul se dăruiește, nu se fură.

Refuzul prieteniei Adevărului e bineînțeles posibil și probabil nici nu lasă urme vizibile, nu ne-am face imediat de râs în fața celorlalți. Dar am rămâne cu o formă de miopie – cunoașterea noastră nu ar fi completă. Și, refuzând să fim cu El, am ajunge să-i fim împotrivă – căci vedem cât de mulți sunt cei ce-i râd în față, Îl batjocoresc în public … 

Dar până la drama ce are loc zilnic în piața publică, să ne păstrăm gândul domol și să căutăm în profunzime împreună cu Parmenide, felul în care Adevărul se ridică din freamătul și zumzetul temporal (al istoriei), pentru a se așeza de partea Eternității.  Adevărul, odată stabilit ca atare, nu se mai modifică după cum bate vântul. Schimbările, transformările, neliniștea și contradicțiile vieții, rămân în urmă, la fel după cum abandonăm la un moment dat tot ceea ce ”ar fi putut fi, dar nu a ajuns să fie” … Consistența Adevărului, ne permite să-l considerăm stâlp de sprijin: și, vă întreb: nu e un prieten de nădejde, acela pe care te poți sprijini, pentru a te ridica? Cine e nebunul care și-ar propune să rescrie istoria? … doar că știm că în istorie, și falsul își are locul lui în rafturile bibliotecilor, din păcate.

Mult mai grav e că trăim vremuri în care fiecare dorește să aresteze Adevărul, să-l dețină pentru sine însuși: subiectivismul combinat cu egoismul care sărăcește sufletele, ne hrănesc individualismul, uităm de principiul unității, care înseamnă nu numai acceptarea diversității, ci mai ales credința în Unul. Bineînțeles că există diversitate, și cu siguranță diversitatea e frumoasă și bună: dar nu poți ajunge la fericire prin înstrăinare, ci mai degrabă prin completare reciprocă. Va fi spus cândva Protagoras că ”Omul e măsura tuturor lucrurilor”, numai să nu ajungem să nu mai conteze nimic din ceea ce este în afara cercului propriei noastre înțelegeri (și de prea multe ori în afara simțurilor și a intereselor imediate). 

A trăi exclusiv pentru ziua de azi, înseamnă a accepta o agendă asaltată de urgențe, a rămâne în urma timpului, fără considerație pentru lucrurile importante: nimic nu contează, nimic nu poate fi schimbat, singura șansă pe care o am este  tupeul de a mă pune pe mine în centrul universului, existență ombilicală, iar restul … ? N-au decât să rămână în afara interesului meu imediat: asta aduce a întoarcere a spatelui, refuzul Adevărului duce la propria-ne înșelăciune!

Ce așteptări ar avea Adevărul de la noi, dacă ne-ar fi prieten? 

  1. Să nu-L înșelăm, să renunțăm la minciună: îl jignim pe El și ne facem nouă rău: ne încărcăm memoria și-i încurcăm pe ceilalți … am alerga epuizați după fantasme, îmbătrânind înainte de vreme și ne-ar da peri albi, fără a spera la înțelepciune;
  2. Să avem un set de principii morale, de axiome, de perle ale spiritualității pe care să avem curajul să ne sprijinim, căci știm că nu și-au pierdut strălucirea în timp ci dimpotrivă, și-au verificat validitatea, indiferent de condițiile vitrege ale istoriei;
  3. Să respectăm evidența atunci când ea este fapt împlinit, și să nu ne ferim de a verifica presupunerile noastre prin calcul matematic simplu: adunare și scădere, înmulțire și împărțire … chiar numărând și comparând, dacă nu se poate altfel;
  4. Și mai mult decât orice, împreună cu Sfântul Augustin, ne-ar invita și ne-ar ruga – să fim atenți la intențiile noastre, atunci când facem afirmații ce ar putea trece drept adevăruri sau minciuni … căci intențiile noastre sunt măsura după care, la rândul nostru, vom fi judecați!  

iubire mare


Latinii aveau darul de a concentra în cuvinte puține multă înțelepciune.

Azi ne oprim asupra expresiei: ”Insolentia potentium” și încercăm să o descifrăm, învățând încă ceva despre noi înșine, urmașii lor de astăzi.

Să luăm termenii, pe rând. Avem mai întâi insolentia – adică aroganța, acea superioritate deranjantă pentru că se afișează călcând în picioare pe cel (sau cei) din (sau de) față … e o raportare greșită la celălalt, atunci când alegi să te pui pe tine însuți in-sole – adică încercând să ”arestezi”, din ignoranță sau iluzie, raza soarelui (despre care știm că strălucește asupra tuturor cu aceeași binefăcătoare și simultană prezență) … Insolentia ar mai însemna și o risipă de prea mult ”eu”, un deranj al ordinii oricum precare din jurul sinelui, până reușim să ne facem nesuferiți, până ajungem să fim respinși de ceilalți.  În acest sens, insolența se cere tratată cu ceva abținere – respectiv, continență (sau înfrânare) …

Apoi, avem al doilea termen: potentium – al celor puternici – care emană o combinație de sănătate, cu afișarea vizibilă a resurselor și bineînțeles, cu autoritate. Ei sunt aleși sau își câștigă locul (deseori prin luptă – o testare și exercitare a puterii), și au parte de admirația noastră, uneori până într-atât încât îi invidiem (fără să ne pese prea mult de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge acolo, sus).

Și acum, o primă concluzie posibilă: dacă tot sunteți ”sus”, voi – cei puternici -, învățați arta de a nu privi cu desconsiderare și aroganță către ceilalți, lăsați mai bine loc admirației să crească de jos în sus … altfel, riscați să păreți caraghioși și străini, în egoismul vostru. Iar din alt unghi, al temporalității, să nu uităm că suntem cu toții uniți prin (aproximativ aceeași) alcătuire, iar cei mai puternici vor constata că există în genele noastre o programare care stinge  lumina fiecăruia dintre noi, așa, pe la 130 de ani și un pic …  Hmmm?

« Previous Page — Next Page »