Atunci când nu vrem să înțelegem că esența Adevărului este împăcarea, sau atunci când ne mândrim cu jumătățile noastre de adevăr, ajungem în situația de ceartă: ne scoatem unii altora ochii, în sensul în care numai ochii noștri ar fi aceia destinați luminii, ceilalți nu s-ar hrăni cu același Soare al Dreptății …

starea de ceartă a căpeteniilor nu e bună pentru popor, o aflăm răspicat în Noul Testament, la Sfântul Apostol Pavel: Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (cf  2 Timotei, 2,14) … 

(Aș mai pomeni aici și pe Ștefan Augustin Doinaș, cu zicerea lui memorabilă: Atunci când zeii se ceartă, barba profeților crește încâlcită …)

Așadar, pe cât e de frumos să ne completăm unii pe ceilalți, să lucrăm împreună având un țel comun în aflarea Adevărului, dacă ajungem în situația de a ne contrazice fără a ne asculta, înseamnă că în adâncul nostru suntem măcinați: de orgoliu și de frică.

Orgoliul este acea frână de mână care ne oprește din efortul detașării noastre față de ocuparea poziției centrale în univers. Este adevărat că fiecare dintre noi putem spune: văd lucrurile din jurul meu, și pentru că eu le văd, ele există! Dar a ne situa pe noi înșine în centrul (sau buricul) universului, duce automat spre frustrare: hai să ne imaginăm că toți am vedea lucrurile după o atare filosofie! Câtă dezamăgire, atunci când constatăm că nu suntem noi cauza ultimă a lucrurilor: mai există și alții, care lucrează pentru adevăr și dreptate … mai există și alte forțe care acționează în univers, puterile noastre nu sunt exclusive și nici perene! 

Frica e acea preocupare că dispariția noastră va fi dureroasă și ne va duce în neant, că viața noastră nu a contat chiar nimic – deși am avut (căci Cineva ne-a oferit) o șansă -, dar nu am știut să facem diferența între a fi și a avea; între a fi și a nu fi … Ea apare ceva mai bine conturată, atunci când observăm (cu ceva sinceritate) că din ceea ce am făcut nu rămâne mai nimic, … nu recunoaștem adevărul înțelepciunii că ceea ce e bun, se va cerne la timpul potrivit – și că nu avem noi măsura și mijloacele (noi temporalii și temporarii) să potrivim timpul după voia noastră (eventual ne potrivim ceasurile!), ci eternitatea e cea care dictează timpului, așezându-l în veacuri, până la sfârșit

Așadar orgoliul și frica de a nu rămâne nevorbiți, ne pun în situația de a inventa propria noastră dreptate, dreptatea personală, care-i jignește și-i amenință pe ceilalți, izolându-ne în spatele unor uși ferecate, divizându-ne în limite înguste și sufocante, într-o mânioasă neacceptare. Bariera orgoliului și a fricii nu poate fi ridicată altfel decât iubind cuvintele celuilalt, de aceea – ele trebuie să fie adevărate și împăciuitoare. Chiar și atunci când îi constați rătăcirea evidentă? Da, câtă vreme intenția este bună … Cum însă poate fi dovedită o intenție bună? Ascultarea atentă și acceptarea dreptății celuilalt are în filosofia greacă un model – maieutica lui Socrate – sau arta moșirii Adevărului. Mai întâi, ne lămurim că am înțeles amândoi același lucru din ceea ce tu ai afirmat, apoi îți arăt consecințele celor afirmate (adică mergem împreună pe firul gândirii tale), până în punctul în care constatăm existența alternativelor, accepți deschiderea la alteritate, evaluăm împreună aceste alternative (noi) și stabilim – cu bucuria ce o poate da întâlnirea cu certitudinile -, că putem ajunge amândoi la o concluzie comună, de cele mai multe ori diferită până la opoziție față de punctul de plecare inițial …, apoi ne îmbrățișăm, minunându-ne că suntem capabili de împăcare, după o asemenea ceartă de idei!

Sigur, toate bune și frumoase – dar, mă veți întreba: cine mai are timp de filosofie, astăzi? 

La rândul meu, vă rog să mă lăsați să am dubii că îmbrăcați în haina neștiinței, fără timp dedicat meditației zilnice asupra Adevărului, vom putea ajunge vreodată pe tărâmul păcii … Sau altfel spus, dacă lepădăm haina politicoasă a filosofiei, fiindcă ni se pare prea plicticoasă (sic!) și ajungem în situația de a ne pierde ascultătorii, certându-ne pe jumătăți de adevăr conflictual – să nu ne mirăm atunci când lucrurile vor fi reașezate împreună, de Atotținătorul.  

(București, în 8 Februarie 2020) 

filosofi

Foto Credit: Giammarco Boscaro, Venezia


… in mod normal, n-ar trebui.

Pentru ca in mod normal, ne dam seama cand cineva incearca sa ne manipuleze constiintele, si suntem gata sa trecem mai departe. Suntem gata sa iertam.

Da, dar atunci cand ne dam seama ca nu-si dau toti seama de intentia de manipulare a unuia, atunci simtim deranjul! Pentru ca stim cat de mult depindem in cadrul unei democratii, de majoritate …

De asemenea, simtim oboseala/plictiseala si dezgustul, atunci cand manipulatorul continua incercarile lui de a ne manipula – noi neavand alta solutie decat sa “mutam pe alt canal”. Adica, sa fugim! … ori, ne deranjeaza ca trebuie sa fugim dintr-un loc pe care il platim (cum e cazul abonamentelor la televiziunea prin cablu).

Cred ca manipularea se sparge neputincioasa de constiintele tari, acelea care stiu a se intreba asupra obiectivelor comunicarii celui care comunica ceva pentru a manipula. Adica gandul ascuns imbracat in vorbe mestesugite este dezbracat de o gandire agera.

Dar si cele mai tari constiinte obosesc, si se simt deranjate in situatia in care sunt inarmate permanent de platosa intrebarilor defensive de tipul “De ce-mi vinde mie tipul asta gogosile astea? Care e motivul ascuns pe care nu mi-l spune?” … Iata un soi de mind-set care ne deranjeaza, pentru ca nu e firesc sa stam tot timpul incordati, ca si cum toti cei din jurul nostru ar improsca numai cu … minciuni sau jumatati de adevaruri!

Ne intrebam, daca la nivelul societatii romanesti de astazi, incruntatura si supararea de pe chipurile oamenilor nu se datoreaza permanentelor incercari de manipulare la care suntem supusi? Si nu cumva, aceste jumatati de adevaruri cu care suntem bombardati, ne vor slabi auzul in cele din urma?

... jumatatile de adevar pot duce la tulburari grave de auz ...