Nostalgice



Creangă-și începe capitolul II al Amintirilor cu celebra enumerare a formelor de joc, joacă și jucării (în care mâțele și motoceii au un rol special) pe care le-a gustat în casa părintească, cea a Humuleștiului natal … Și spune Creangă astfel: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la […] parcă-mi saltă și acum inima în piept de bucurie!”

Ce legătură este între puritatea copilăriei, între perioada anilor fără-de-griji și bucuria inimii? Cum poate fi retrăită o amintire, cu ce intensitate, cum poate un gând pescuind în trecut să nască sentimente fizice?

Cred că principala lecție a Amintirilor e aceea că nu există răutate în copilul Nică. Există neastâmpăr, există șotii … putem eventual constata o lipsă a vredniciei la învățătură – dar nu există o răutate în sens distrugător, în sensul înlocuirii sau anihilării binelui.

Lucrul bine-făcut poate fi uneori candid, alteori poate fi temeinic: dar întotdeauna trebuie să fie sincer. Lucrul bine-făcut e o premisă a bucuriei pe care sinceritatea ta o oferă celuilalt: nu poți fi tu însuți judecătorul propriilor tale fapte, ai nevoie de o confirmare – cea din ochii celuilalt. Pentru asta, ai nevoie de serenitate, de liniște: să te poți privi în ochii celuilalt. 

A lucra ceva – în orice domeniu – și a face cât mai bine lucrurile, a le face temeinic, a nu le lua în glumă: poate fi stresant, dar îți aduce în timp o bucurie a lucrului bine făcut, pe care satisfacția celuilalt ți-o confirmă, dacă ți-o împărtășește.

Câți ne-am bucurat de ”Emerson, Lake & Palmer” pe vremea comunismului? Îmi aduc aminte azi de ei, ca să aflu că în luna care a trecut, Keith Emerson a decis că nu mai poate lupta cu boala – și nu poate continua o existență în afara mâinii sale drepte, cea care a decis, bolnavă, să nu-l mai asculte – să nu-i mai ofere perfecțiunea.

einstein la 76

Biroul lui Albert Einstein in ziua mortii sale

Cum a putut încolți ideea de ”failure”/rateu, decât dacă … mai avea atât de multe de spus – … dar atunci de ce un alt geniu – Einstein, moare la 76 de ani lăsând în urmă un birou efervescent?!

 

Să fi pierdut Keith Emerson bucuria de … a-i bucura pe ceilalți?! Dar nu ar fi avut cum, vă invit să-i ascultați creațiile … Nimic nu e logic într-o sinucidere, după cum locul eticii nu este altundeva decât în inima omului!


alexei mateevici

La 17 Iulie 1917 – un preot basarabean, Alexei Mateevici, scrie cea mai frumoasă odă închinată Limbii Române.

Un popor este atâta timp cât își vorbește limba sa. Iar draga noastră limbă română, de sorginte latină, a fost cântată de-un basarabean care s-a stins la mai puțin de-o lună după ce-a compus acest Testament.

Vin unii acum și vă spun că vă trageți din daci, pentru ca voi să vă umpleți de mândrie și să credeți că sunteți ”stat unitar” de peste 2.000 de ani, de pe vremea marelui rege Burebista! Ce vor, de fapt? Să vă adoarmă simțurile sau să vă împiedice să priviți spre Roma? Nu le cunosc intențiile dar sunt îngrijorat de insistența lor!

Nu spun că nu trebuie să cinstim înțelepciunea lui Burebista și nici să nu admirăm sincer vitejia lui Decebal… Dar ceea ce am face mai bine să căutăm este rostul nostru de români, să ne apărăm limba noastră de sorginte latină, să ne căutăm unitatea. Un popor care nu are o viziune despre rostul său, nu este o națiune!

Limba noastră, dragii mei, limba care ne-a dat destinul de insulă înconjurată de-o mare de graiuri străine, rostul nostru sub soare … este de a fi latinitate răsăriteană. Iar rezistența noastră miraculoasă, s-a ținut în jurul geografiei Munților Carpați.

Vă propun astăzi să ne reamintim poezia ”Limba noastră” – care se va citi întotdeauna, în picioare! Printre altele, și pentru că astăzi este … Imnul Basarabiei!

La Mulți Ani, România!

La Mulți Ani, limba noastră românească!

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.


A plecat și BB King, la 89 de ani.

Într-unul din interviuri spunea că ar dori să moară ”într-unul din cele trei moduri privilegiate: primul, pe scenă sau în apropierea ei, al doilea în somn și al treilea … ei bine, vă las pe voi să-l ghiciți!”

Că blues-ul e trist dar blues-menii au glumele la ei, e un lucru des întâlnit. Bucuria ce cu greu se abține în spatele aparenței de tristețe nu poate veni decât din speranța că ritmul legănat va schimba realitatea existentă cu una mai frumoasă, mai potrivită. Prin ceea ce face pe scenă un blues-man sau prin ceea ce ne transmite blues-ul, noi înțelegem că văicăreala transformată în cântec nu are nicidecum conotații de disperare, ci de uimire asupra supraviețuirii, de speranță (cum dragă, tu m-ai părăsit și eu continui să-mi beau mințile în colțul întunecat de bar, fără un ban în buzunar … dar, nu-i așa … câtă vreme mai am chitara pe genunchi și mai ales, câtă vreme inima îmi bate în ritm de blues, sper că te vei întoarce-ntr-o zi …)

Nu întâmplător, întrebat asupra cântecului preferat, BB King a recunoscut atracția pentru ”Always on My Mind”, al lui Willie Nelson. Iată Povestea lui BB King, cântată de un prieten. Și da, e vorba despre iubire.


Dragă Cititorule de Bloguri, rătăcit prin părțile mele de internet, îți propun pentru reflecție … fiindcă tot vorbim despre muncă la un mod absolut teoretic, să iei aminte la acest final al concertului Ellei Fitzgerald – Paris, Olympia, 1963.

Mai întâi, că vrea să facă un favor, un fel de pamplezir publicului parizian – și nu-i iese … căci zice ”anyway, I goofed it …”  după care, fără să se-ntoarcă spre micul ei band, o dă pe swingul cel mai pur din câte s-au compus … e vorba de celebrul ”Mack The Knife” din Threepenny Opera … în care Ella ne arată că ea ține loc și de Louis Armstrong …

Apoi, unde mai pui că pe vremea aceea nu se punea problema de aer condiționat și nici de cască-n ureche.

Scumpa de ea, ce cadou, ce ieșire, ce superbitate!


Kitty, Daisy & Lewis sunt frati.kittydaisyflyer

Intre frati poate interveni cearta din oarecari cauze externe? Dupa ce ai impartit acelasi intim spatiu intrauterin, ai zice ca nu. Totusi, gelozia poate fi un motiv serios pentru sufletele mai slabe.

Poanta muzicala ne-a delectat de-a dreptul in primul rand prin acustica selectata si mai apoi prin umorul specific celor care degenereaza incet dar sigur pe-o insula – uneori prea mandra pentru a se compara pe sine cu restul lumii.

Daca v-am starnit curiozitatea, votati impreuna cu noi videoclipul “Baby Bye Bye”

« Previous PageNext Page »