Motto: 

„Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Sf Pavel – Romani 5,5)

”Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?” (Sf. Mucenic Vladimir Ghika, Gândul Zilei, pentru data de 16 Octombrie)

Dragi Prieteni, 

la pragul dintre ani, vă propun o meditație despre Speranță și Curaj, două forțe lăuntrice care, împletite, ne pot ajuta să pășim în Noul An căutând spre lumină, cu inimile deschise.

Intenția se leagă de chemarea Papei Francisc, după cum ne-a adresat-o în Bula Papală Spes non confundit, prin care se consacră Jubileul Anului 2025, ca An al Speranței. 

Ca români, avem o sensibilitate aparte pentru limba latină – și sesizăm în titlul Spes non confundit un joc de cuvinte semnificativ. Dacă e adevărată, dacă nu are la bază părerile proprii și dorințele iluzorii, speranța „nu dezamăgește” și, în același timp, ne împiedică să ne „cufundăm”, să ne scufundăm în confuzie și descurajare. 

Speranța e cea care ne ține deasupra apelor tulburi și ne cheamă la curaj, la vigilență și perseverență, chiar și atunci când viața ne pune în fața unor încercări greu de anticipat.

Drumul de la suferință la speranță: care e sensul „eliberării condiționate”?

În Scrisoarea către Romani – capitolul 5 – Sfântul Apostol Pavel ne arată etapele prin care trecem, în drumul practicii creștine. Suferințele nasc răbdare, răbdarea ne oferă șansa unei noi încercări (”Bewährung”, cum se spune în limba germană), iar răsplata acestei încercări este speranța. 

Așadar, speranța nu apare dintr-un optimism ieftin (să ne ferim de atitudinea ”mai bagi un leu, mai tragi o dată”, sic!), ci își trage seva din capacitatea noastră de a răspunde cu răbdare la durerile și dificultățile vieții. Avem puterea de a le asuma, sau căutăm să fugim, să ne-ascundem de ele?!

Aici intervine explicația „eliberării condiționate”*: mă pot crede pe deplin liber, scăpat de griji, însă știu bine că nici măcar ziua de mâine nu-mi este garantată. 

Am fost eliberat condiționat, pentru a realiza ceva important cu libertatea mea! 

Am ajuns la conștiința faptului că nu dețin controlul absolut asupra viitorului, și înțeleg că împlinirile și reușitele nu depind exclusiv de mine…

Condiționat de limitele vieții, descopăr cum, în fiecare zi, primesc resurse de a merge mai departe. Însă progresez, numai atunci când răspund suferinței cu răbdare și o pun în mâinile Domnului. Adevărata libertate, cea interioară, trebuie răscumpărată, zilnic, cu realismul smereniei și fără a cădea în deznădejde.

Cum sunt legate Speranța și Curajul?

Speranța se cere dublată de curaj. Dacă nu o facem, înaintăm șchipătând, iar teama piciorului se transmite în suflet. Speranța ne dă încredere că, deasupra oricărui întuneric, există întotdeauna o fereastră deschisă spre lumină. Curajul ne ajută să pășim prin acea fereastră și să înfruntăm vânturile, valurile și norii necunoscuți …

Să ne imaginăm o barcă fragilă, care străbate o mare învolburată: speranța este convingerea că dincolo de orizont se află țărmul, iar curajul este puterea de a vâsli mai departe, chiar și-atunci când apele se tulbură și barca se clatină. Avem nevoie de ambele: să vedem ceea ce încă nu se vede (prin speranță) și să acționăm, depășind blocajul fricii (prin curaj).

„Spes non confundit”: cum rămânem la suprafață?

După cum am văzut mai sus, în limba latină, spes este speranța, iar non confundit înseamnă „nu ne face de rușine”, „nu dezamăgește”, ”a nu confuza (pe cineva)”. 

Jucându-ne cu sonoritatea cuvântului „confundit”, putem să ne gândim și la pericolul de „scufundare” (cufundare) pe care-l simțim când ne încolțește teama sau pesimismul. Ori de câte ori viața ne trimite valuri peste măsură, ne putem simți „confuzi” și „pe cale să ne cufundăm”. Dar speranța rămâne ca o vestă de salvare, un colac de care te poți prinde, ca să respiri deasupra apei.

Ne gândim aici la mesajul atribuit Fericitului Vladimir Ghika: „Ridică-ți privirea, ca să poți merge drept.” Dacă rămânem doar cu ochii la picioarele noastre, rătăcim și arătăm că suntem robiți de frică. Speranța ne cheamă să privim în sus, la Țărmul Ceresc, unde iubirea lui Dumnezeu nu doarme și nu se clatină.

Ce e dincolo de nesiguranța zilei de mâine?

Frica și lipsa de încredere apar când încercăm să ne sprijinim doar pe forțele noastre. Viitorul rămâne oricum imprevizibil. E suficient să pornim televizorul și să urmărim știrile ca să vedem cât de fragili suntem: cutremure, crize economice, conflicte, boală, neajunsuri. În acest context, fie ne cufundăm în anxietate și deznădejde, fie reînnoim în noi puterea speranței, însoțit de curajul, de îndrăzneala de a merge, totuși, mai departe.

Sfântul Pavel: speranța (ca virtute teologală) nu ne face de rușine (nu rușinează). Ea nu dispare la prima lovitură. De altfel, și Sfântul Evanghelist Luca ne transmite Cuvântul Domnului: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (cf. Lc 21,19). Să reținem: răbdarea creștină nu este abandon, ci perseverență curajoasă și încredere în Cel ce poate preschimba suferința în bucurie.

Un An Nou 2025, cu Speranță și Curaj!

În acest spirit, iubiți Prieteni, vă îndemn ca, la început de An Nou, să ne punem viața sub semnul speranței și al curajului. Să nu lăsăm frica și incertitudinea să ne dicteze fiecare pas. Chiar dacă nu deținem garanția absolută a zilei de mâine, avem certitudinea iubirii lui Dumnezeu, „care s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt”. Datorită acestei iubiri putem îndrăzni să visăm și să ne asumăm riscuri pentru bine, pentru cei dragi, pentru societate și pentru credința noastră.

Rămâneți vigilenți, rămâneți recunoscători și să nu uitați că speranța înseamnă și curajul de a iubi mai mult!

Să vă fie anul 2025 un Jubileu al Speranței regăsite, în care să îndrăzniți să priviți spre cer și să vă amintiți cuvintele Sfântului Pavel: „Iar nădejdea nu ruşinează.” Speranța adevărată nu dezamăgește și nu ne îneacă în confuzie, ci ne ridică mereu la suprafață, către aerul curat al prezenței lui Dumnezeu …

____________________________________

*pentru a aprofunda termenul eliberării condiționate, vă invit să consultați sistemul juridic anglo-saxon, întrebându-vă dacă soluția de plată a unei cauțiuni nu este exclusiv pentru cei bogați, care-și ”permit” să calce legea…?

Probation = the system allowing people who have broken the law to go free on condition that they commit no more crimes and report regularly to a social worker

Parole = permission that is given to someone to leave prison before the end of their sentence if they agree to obey specific rules and behave well

Speranța este atunci când Dumnezeu coboară în viața noastră și ne dă curaj în fața neprevăzutului … așa ca în scena Bunei Vestiri din Mânăstirea San Marco, Florența. Sursa Foto: Wikimedia


Dacă se va întâmpla să ajungem careva la Ospățul Fiului de Împărat, după cum am aflat Duminică, atunci haina faptelor bune nu poate fi lăsată la intrare, va fi semn al recunoașterii că darul gratuit, a fost pus la treabă.

Așa ne țesem identitatea firii noastre interioare: printr-un scop mai înalt decât binele propriu.

Alungarea din Rai – dar și alungarea de la Ospățul Mirelui au legătură cu voința noastră de a participa, cu disponibilitatea și mai ales cu ținuta noastră morală: și cei buni, și cei răi – toți sunt chemați dar nu toți sunt vrednici … 

Vrednicia, hărnicia faptelor noastre bune … iată ce oferă credibilitate și ne garantează demnitatea după care de altfel, zilnic, alergăm.

Să ne reamintim – cu ocazia Zilei Naționale – de ceasul de aur pe care-l purtau la buzunarul vestei, Făuritorii Unirii care au fost întemnițați apoi la Sighet, pentru îndrăzneala de a se exprima până la capăt, având în sângele lor, promisiunea punctualității și a respectului, pentru timpul celuilalt …

Cine a întârziat, pe Câmpul lui Horea, dintre cei 100.000?!

Ospatul Fiului de Impărat


Dragi Prieteni,

Cernem astăzi încă un an peste Sărbătoarea noastră Națională, care ne asigură – o zi în an, sau mai bine, în fiecare zi? -, că suntem Români – și ne putem prezenta cu vocea noastră diferită de a celorlalți, în marele concert al popoarelor lumii.

Fiind o zi specială, zi de Sărbătoare, zi de Duminică a Neamului, zi în care suntem chemați să ne alegem reprezentanții în Parlament pentru a susține mersul înainte al democrației, vom înțelege sensul cuvintelor lui Isus, consemnate în Evanghelia lui Marcu, cap 1, 15 ”S-a împlinit vremea … ”, și anume că momentul decisiv este momentul în care luăm decizia (expresia este a lui Silvano Fausti).

Să reflectăm împreună asupra acestei Sărbători … Ce înseamnă ”a fi (a rămâne) în actualitate”? E posibil să  retrăim Actul Unirii, în prezent? Nu cumva ne dorim ”a fi (a rămâne) în centrul atenției”, cu orice preț? 

Sunt de părere că educația nu se face nici prin senzațional, dar nici prin omisiune. Există o decizie personală, pe care fiecare din noi este chemat a o lua pentru sine, astfel încât să ne putem regăsi uniți, în jurul ideii de ”Românie unită” dar nu pentru a ne izola, ci pentru a aduce obolul de originalitate în rândul Familiei Europene, din care facem parte.

Am ales să vă semnalez o lucrare fundamentală pentru tema Unității – se intitulează, „Originile și Formarea Unității Românești” de Gheorghe I. Brătianu. Publicată în 1943, într-un moment de cumpănă istorică, lucrarea răspunde unei întrebări esențiale: a fost Unirea doar rodul unei conjuncturi favorabile sau rezultatul unui proces istoric complex? 

Brătianu identifică trei straturi ale Unității Românești:

  1. Elementele Unității
    • Spațiul geografic: Poziția Carpaților și accesul la Dunăre și Marea Neagră au fost esențiale. Muntele a oferit protecție și identitate, iar libertatea maritimă a facilitat contactul cu lumea exterioară.
    • Spațiul etnic și continuitatea: Originea comună, limba română și sentimentul apartenenței au creat baza existenței unui popor unitar.
  1. Instinctul Unității
    • Transilvania și Maramureșul au avut un rol fundamental în păstrarea tradițiilor și valorilor românești. „Descălecatul” a fost mai mult decât o migrație, a fost o întoarcere către sine.
    • Unitatea limbii române și apărarea ortodoxiei au cimentat identitatea națională. Însă, în acest context, trebuie să amintim și contribuția Bisericii Greco-Catolice, care a îmbogățit dialogul cultural și spiritual cu Europa.
    • Conștiința limbii latine a păstrat legătura noastră cu Occidentul.
  1. Conștiința Unității
    • Unirea cu Biserica Romei și Școala Ardeleană au oferit românilor o bază intelectuală solidă. Supplex Libellus Valachorum a fost un manifest al demnității.
    • Revoluția de la 1848 și marile momente ale secolului al XIX-lea au înscris idealurile naționale într-un cadru european.

Aceste trei straturi: elementele, instinctul și conștiința unității, arată că Unirea nu a fost întâmplătoare. A fost rezultatul unei îndelungi pregătiri istorice, diplomatice și culturale. Mai mult decât atât, a fost expresia unei voințe colective animate de credința că Dumnezeu scrie Istoria împreună cu noi.

 În teologia creștină, unitatea este un dar, dar și o responsabilitate. Așa cum ne rugăm „ca toți să fie una” (Ioan 17:21), tot astfel generațiile noastre au fost chemate să aleagă unitatea ca un ideal. Dumnezeu oferă libertatea alegerii, iar românii, odată ce au ajuns la conștiința unității lor, au ales în momente critice să fie uniți. Revoluția de la 1848, Războiul de Independență și participarea în Primul Război Mondial sunt dovezi clare ale acestui angajament.

Să ne amintim, că în spatele fiecărei acțiuni își face simțită prezența un verb. în spatele Unirii stă verbul ”a uni”, care permite să fie declinat în două diateze, atât tranzitiv cât și și reflexiv, sensul fiind următorul:

În diateza tranzitivă, spunem „a uni” când ne referim la situația în care cineva face ceva pentru altcineva sau pentru altceva. Este ca și cum o persoană (sau o forță) vine să lege două lucruri care erau separate. Gândiți-vă la Mihai Viteazul, care a unit cele trei Țări Române. Mihai – Voievodul Unirii – este cel care acționează, iar piesele devin parte dintr-un întreg datorită lui. În istorie, există momente în care un lider ne adună și ne spune: „Acum vom fi împreună!”

În diateza reflexivă, spunem „a se uni” și prin aceasta înțelegem că părțile implicate aleg ele însele să vină împreună. Este ca și cum două sau mai multe lucruri se îndreaptă unele către altele, fără să fie forțate de cineva. Să ne gândim la doi magneți care se apropie unul de celălalt. Ei simt o atracție naturală și se unesc singuri, fără ca cineva să intervină. „A se uni” la reflexivul reciproc, arată o voință comună, o decizie a celor implicați. Este ca atunci, la 1 Decembrie 1918, când românii și-au spus: „Noi dorim să fim împreună, pentru că avem același vis!”

E corect să spunem că Unirea a fost rodul a trei mari instrumente ale politicii externe: războiul, diplomația și cultura. Dar mai presus de acestea, Unitatea – care e frunctul Unirii, este rodul unei conștiințe naționale adânc înrădăcinate în limba, credința și valorile noastre comune.

Astăzi, când celebrăm Ziua Națională, să nu uităm că unitatea noastră este mai mult decât un fapt istoric. Este un proces viu, care cere fiecărei generații să contribuie la consolidarea sa. Fie ca această zi să fie o reamintire că adevărata educație vine din asumarea integrală a trecutului, fără senzațional dar și fără omisiuni.

Vă mulțumesc!

Călin Diaconu, 1 Decembrie 2024

Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne-am regăsit uniți și anul acesta, în jurul pietrei de mormânt, a Cardinalului Mărturisitor Iuliu Hossu … Mulțumim, Organizatorilor!


Dacă mi-ar trece prin cap să nu mai privesc frunțile încruntate ale conaționalilor mei, această retragere a mea în sine-mi, nu ar însemna că am eliminat supărarea lor.

Dacă mi-ar trece prin cap să-i fac să râdă, prin jocuri de cuvinte sau bancuri, hohotele lor zgmotoase nu ar dura suficient de mult, pentru a-i vindeca de nostalgie.

Chiar așa am ajuns, ca într-o lume tot mai bolnavă să ajungem să tânjim după lumea pre-pandemică?

Zguduiți de incertitudini și schimbările rapide care au loc în jurul nostru, curajul nu mai înseamnă doar rezistența fizică a prezenței la datorie, pe câmpul de luptă care a devenit viața noastră, ci mai ales puterea de a menține pacea interioară, în mijlocul haosului. Această pace interioară, expresia libertății noastre spirituale, este fundamentul stabilității sufletești și al clarității în acțiuni.

Libertatea autentică nu vine din absența conflictelor externe, ci din capacitatea de a rămâne împăcat cu noi înșine și cu valorile noastre fundamentale, indiferent de circumstanțe.

Curajul de a trăi cu această certitudine a păcii interioare este o invitație de a ne ancora în ceea ce este cu adevărat esențial: relația noastră cu Divinitatea, compasiunea față de semeni și o viață trăită cu integritate. În fața provocărilor, acest tip de curaj ne oferă stabilitatea necesară pentru a naviga prin furtunile vieții fără a ne pierde echilibrul.

Astfel, suntem chemați să cultivăm și să protejăm această pace interioară, care ne eliberează de frică și ne deschide calea spre o viață trăită cu sens și în armonie cu valorile creștine. În această libertate interioară găsim adevărata putere de a transforma lumea din jurul nostru, nu prin forță, ci prin exemplul unei vieți pașnice și curajoase.


What profession do you admire most and why?

I admire Phylosophers and Theologians – they love wisdom and some times make wise choices. Most important, they do not forget to say “thank You” for their findings …

Istoricii sunt cei care studiază știința istoriei, ei caută să înțeleagă cauzele unor evenimente trecute, prin informațiile pe care le organizează sistematic: detectivi ce recompun un puzzle, pentru a aduce povestea tabloului respectiv, în actualitate …

Filosofii istoriei sunt cei care studiază materia din perspectiva adevărului intim, ei reușesc să aprofundeze firul faptelor, până la descifrarea intențiilor reale ale protagoniștilor.

Teologii istoriei reușesc să întrevadă, în lungul șir al faptelor unor generații în succesiune neîntreruptă, voința divină, sensul eternității care se toarce în fuiorul timpului … Acest sens nevăzut, ascuns ochiului care cercetează, este revelat sub forma privirii de ansamblu, și răspunde celei mai profunde întrebări pe care am auzit-o vreodată: ”Ce vrea Dumnezeu, de la noi?”