Cine nu-l știe pe Sisif? Omul cu piatra, condamnat să o urce iar și iar pe munte, doar ca să-i scape de fiecare dată, într-un ciclu fără sfârșit. Filosofii moderni l-au luat drept simbol al absurdului; noi, oamenii de rând, îl recunoaștem mai degrabă în dimineața de luni, când iar ne e plin … inbox-ul.
Dar dacă aflăm mâine că Sisif va fi înlocuit … cu un robot? O mașinărie cu brațe hidraulice care să împingă bolovanul fără să ofteze, fără pauze de cafea, fără concediu medical. Sisif, pensionat anticipat, ar privi poate spectacolul, de pe margine, cu o bere rece în mână. Și atunci, își va face locul întrebarea: ce mai rămâne, din sensul muncii?
Munca – chemare sau simplă corvoadă?
De la Laborem exercens încoace, Biserica ne amintește că munca nu e pedeapsă, ci chemare. Omul își împlinește demnitatea prin muncă – fie că e fermier, programator sau chelner (într-o noapte de Revelion, sic!). Robotul poate executa o sarcină, dar sensul muncii rămâne uman, pentru că niciun algoritm nu știe ce înseamnă bucuria de a fi util sau tristețea (imposibilă), de a te simți zadarnic.
De la auto-realizare la binele comun
În viață, am căutat sensul muncii în „cariera mea”, cu accent pe „autenticitatea mea”. Sunt însă gânditori contemporani – cum e acest Garrett Potts , care demonstrează cu argumente, că adevărata valoare apare abia atunci când munca e dar pentru ceilalți.
Sisif singur pe munte e imaginea absurdului; dar Sisif împreună cu o comunitate ar putea împlini o imagine a vocației: pentru cine muncim, de fapt (vezi melodia lui Neluțu Ploieșteanu, în interpretarea Maestrului Gheorghe Dinică ”Am muncit și nopți, am muncit și zile …”).
Viitorul muncii – roboți, AI și … mult timp liber?
Dacă roboții vor împinge pietrele, noi ce mai facem? Poate că tocmai acesta va fi darul ascuns al tehnologiei: ne obligă să redescoperim dimensiunea creativă, relațională și contemplativă a muncii. Sisif scăpat de povară ar putea picta, cânta la flaut sau — mai realist — s-ar apuca să scrie un blog despre „roboții care nu au suflet”.
Provocarea e reală – și nu e doar economică (salarii, pensii, reconversie profesională), ci și antropologică: cum păstrăm munca drept spațiu al împlinirii și solidarității, și nu doar ca pe o simplă rutină ce ține de producție?
Ucenic, calfă, meșter
Tradiția europeană a parcursului formativ (ucenic → calfă → meșter) ne transmite ceva esențial. Munca nu e doar rezultat, ci și un drum: formare, răbdare, transmitere de valori. Roboții pot înlocui sarcina mecanică, dar nu pot face din cineva calfă sau maestru. Această „ucenicie itinerantă” va rămâne actuală într-o lume a învățării continue și a împărtășirii de experiență (vezi importanța sharing-ului, și a spațiilor colaborative).
Ochii ce privesc din umbră
Dacă veți observa cu atenție tabloul lui Tițian, veți constata că Sisif nu e singur cu bolovanul lui. Din întuneric apar niște ochi mari, fixați asupra lui. Nu sunt doar decor, ci prezență tulburătoare …
- Mitologic, sunt ochii Infernului: zei sau demoni care se asigură că pedeapsa nu încetează.
- Moralizator, sunt ochii opiniei publice: pedeapsa devine spectacol, pentru ca alții să învețe.
- Psihologic, privirea dublează povara: nu e doar piatra, ci și tensiunea de a fi mereu judecat.
- Contemporan, acești ochi seamănă cu algoritmi și KPI-uri: munca devine spectacol monitorizat, în care nu contează doar să împingi piatra, ci și să arăți bine făcând-o.
Așadar, Sisif nu e doar împovărat, ci și supravegheat. Întrebarea noastră despre sensul muncii într-o nouă piață a muncii, completată de roboți: în afara ”pietrei în sine” ce se va alege de privirile celor care nu ne lăsau să respirăm?
De la ”telos”-ul grecilor la orizontul creștin
Grecii au urcat cât au putut:
- Platon, spre contemplarea Binelui.
- Aristotel, spre eudaimonia, fericirea deplină prin virtute.
- Stoicii, spre armonia cu rațiunea universală.
- Epicur, spre liniștea simplă și prietenie.
Toate bune și frumoase, dar rămân suspendate între cer și piatra lui Sisif.
Creștinismul ne oferă o înțelegere diferită asupra muncii noastre: sensul vieții nu e doar virtute sau armonie, ci întâlnirea vie cu Dumnezeu. Nu mai ești tu singur cu bolovanul, Christos intră în povara ta și o transformă în drum spre Înviere. Sisif-ul creștin, are în sfârșit – un coleg de muncă.
Dacă piatra absurdului a fost luminată de har, de ce ne-am speria de integrarea roboților? Poate rolul lor e doar să ne ia din mâini pietrele inutile, ca să avem mâinile libere pentru ceea ce contează: creativitate, solidaritate, rugăciune, frumusețe.
În fond, dacă Sisif își va lua concediu odată cu apariția roboților, vom învăța și noi să vedem că munca nu este un blestem, ci o invitație … la iubire, la dăruire?
Calin Diaconu 