Iubiților,

sunt puține zilele, și mai puține sunt zilele în care suntem împreună. Iar a fi împreună înseamnă a ne trăi viața. Să fim serioși, nu suntem făcuți pentru singurătate … iar azi, când pașii m-au purtat – pe mine, nevrednicul, să fiu părtaș la ultimul drum al lui Dan Andrei Aldea, ascultând pe  Doru Stănculescu și văzând-o pe Ada Milea, mi-am spus că trebuie să tac o vreme, ascultând muzica acestui suflet …

În vremea căutărilor (căci nimeni nu s-a aflat găsit de-a gata,  între prietenii copilăriei mele, în care toți eram egali), aveam timp să privim la lună.

Uneori, la Marea Neagră fiind, o surpindeam plină, și … atunci și numai atunci, aveam șansa să-i aflăm cărareapentru felul unic în care ni se arăta, celor ce aveam timp de întrebări în întuneric, în oglindirea ei în mare.

Peste noi și de-asupra noastră, Sfinx – și Dan Andrei … cu Cerul lui, violet!

cararea lunii

Față de-un cer violet, noi – unde suntem, azi?

Ascultați vă rog acum, un moment de magie al chitării – de fapt, rezultatul unui exercițiu infinit care se numește ”coloane” – al unuia dintre cei mai mari chitariști ai acestei țări …  ascultați vă rog, ce începe la minutul 1,14 … (!)

Vorba aceea ( a lui Cornel – Bibi Ionescu): cine nu știe ce e un cvintolet, nu cântă un … cvintolet!” …

secolul vitezei

Dacă nu vă grăbiți și (încă) mai aveți timp de-o poveste, ascultați și un basm, al Fratilor Grimm … ”Nu întâlnești un lup ca mine-n-povești … La minutul 1,46 vă veți întâlni cu o muzicuță … de asemenea, de aur! Spusă însă pe vremea comunismului, faptul că a trecut de cenzură, rămâne un mister de povestit altă dată …

scufita rosie si lupul

Ce este cu adevarat tulburător … abia urmează.  Să ascultăm și acest cântec și să ne întrebăm: de ce ne e greu să ne lăsăm vocile în fundal – și oare de ce ne e greu să aducem instrumentele în prim plan?! Secunda 50 ne explica de ce … (1973!)  Timpul e în tot mai greu impas, grăbindu-se … dar prin tehnică și mult exercițiu Dan Andrei a reușit să fie uneori parcă mai rapid decât … timpul! Când spunem despre un chitarist că e cu adevărat bun? Când e reușește să ne surprindă cu rapiditatea lui, nu?

Capture

Nu încheiem aici pentru că trebuie să vă arătăm cum reușeau să aducă în actualitate poeții noștri naționali … Iată un cântec ale unui poet ardelean – Șt. O.  Iosif, ale cărui versuri – în 1978 ! – SFINX-ul lui Dan Andrei Aldea le făcea să vibreze într-o lume amețită de monologul partidului unic …

Din nou acasă

De mult înstrăinatul
De-abia ce ți-a sosit,
Așterne-i, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul
Bolnav și obosit!
Bătu el multa cale
De când te-a părăsit…
Învins de dor si jale,
Pe prispa casei tale
Se culcă obosit…
Ci nu-ntreba: pe unde
A fost și ce-a găsit?
El rana-și va ascunde
Și nu-ți va ști răspunde
Decât: “Sunt obosit…”

dan andrei aldea

 

 

 

 


Telemach si Mentor

Telemach si Mentor, de vorbă … sau despre felul in care creștem mari.

Dacă rolul îndrumătorului spiritual (sau al duhovnicului) pentru cei care doresc să se dezvolte spiritual, îl înțelegem prin aceea că a fi creștin presupune învățarea smereniei, având înțelegerea că nici unul din noi nu suntem perfecți și recunoscându-ne ușor în ipostaza de etern învățăcel …  în lumea afacerilor, conceptul de life-long-learning și career building au dat naștere unor diferite tipuri de relații cu aceia de la care primim lecții, la locul de muncă.

Sunt unii – șefii – care ne oferă lecții imediate, soluții (considerate de ei) ideale, la probleme și proiecte aflate în derulare. Și sunt alții – mentorii – care sunt gata să-și ”piardă timpul” cu noi, ascultându-ne problemele și căutând împreună cu noi soluțiile cele mai potrivite.  Să vedem un pic, care e diferența dintre un coach și un mentor …?

Personal, mi-a fost întotdeauna greu să fac distincție între muncă și viață – pentru că munca a făcut parte din viața mea, în sensul că învățarea m-a format ca om. Și am fost ferit de soartă să am parte de munca lui Sisif (adică acel exercițiu fără sens, executat din obligație și nu din pasiune). Pe-alocuri, atunci când m-am intersectat cu asemenea situații, m-am uitat în jur, m-am întrebat cât mai onest ”ce caut eu aici?” și apoi, mi-am văzut de drum.

Fiindcă munca face totuși parte din viață (adică viața e ceva mai mult decât munca) … era firesc să întâlnesc cele două tipologii distincte: am avut parte de șefi și am avut parte de învățători. Și de la unii, și de la ceilalți, m-am străduit să primesc pe măsura a ceea ce au avut ei de oferit: ca de obicei, dacă suntem atenți, învățăm mult de la cei din jurul nostru.

Să luăm pe rând, cele două categorii.

Șeful/șefa, este cel care-ți spune unde/ce ai greșit, unde/când poți fi mai bun și – la modul idealîți arată prin propriul exemplu cum se fac corect lucrurile, eventual cu răbdare și calm …  această primă tipologie este cea pe care cărțile de resurse umane o numesc ”a antrenorului” (coach). De la aceștia am învățat:

  1. Regulile jocului – fiecare loc de munca are nevoie de un proces introductiv (induction). Fiecare coleg nou poate fi cu mai multă sau mai puțină experiență de viată (profesională) dar toți avem nevoie de o introducere la un moment dat … și nu se cuvine să nu mulțumim, aici și acum: celor care ne-au dus de mână în tipografie, care ne-au arătat cum se editează un ziar, cum se scrie un advertorial, cum planificăm un buget de media, cum arată și cum funcționează un studio audio-video, cum alegem un headline, de ce avem nevoie de un slogan, cum functioneaza un focus-grup, cum se face un contract de panotaj stradal cu primăriile și de ce trebuie să folosim lăcuirea anti-UV pentru a păstra culorile vii (altfel din verde, te trezesti cu albastru in șase luni sau mai putin, in functie de cum bate ploaia) … etc, etc, etc;
  2. Că este necesară supravegherea continuă și evaluarea procesului de instructie – Peter avea dreptate: dacă un angajat crește, cauți tu să-l aduci la nivelul următor, îi dai provocări suplimentare, nu-l lăși să se plictisească … nimic mai groaznic pentru tinerii (angajații) de azi și de ieri, decât să nu le asiguri surprizele la locul de muncă …  ;
  3. Acceptarea unui șef e un lucru necesar – așa funcționează lucrurile, dar asta nu implică voluntariatul;
  4. Rezolvarea unor chestiuni imediate are nevoie de aprobări, de încuviințare – dar în lumea imediatului, putem folosi oportunitățile pe care le oferă proiectele in derulare, pentru învățatul din mers … Să găsesc timp pentru întrebarea ce-aș fi putut face mai bine … Dar șeful, are el oare timp să dialogheze cu mine pe această temă?!

A doua categorie – presupune existența unui personaj important în lumea afacerilor – care ar fi mentorul, acea pasăre rară al cărei nume vine de la Mentor, prieten de încredere al lui Odiseu (cel care, vă amintiți? – a plecat să asedieze Troia, lăsându-i-l în grijă pe Telemach, viitorul prinț al Itacăi) … Și de la aceștia am învățat multe (și totuși diferite, alte) lucruri:

  1. Înțelegerea carierei – e normal ca fiecare să vrea să cunoască ceea ce urmează să se întâmple, care e pasul următor și ce activități îi sunt necesare pentru a crește, pentru a se dezvolta. Printre mentorii mei aș spune că cei mai respectabili au fost acei Clienți care au dorit ca Agenția să se dezvolte, să crească pentru a face față mai bine nevoilor lor;
  2. Rolul celui care dorește să învețe, să afle mai mult despre sine și lume este mai mare în această relație de mentorat: arta de a te apropia de cineva care are răspunsurile, care a fost în locul acesta înaintea ta … presupune să îți formulezi tu însuți, mai întâi, întrebările – iar celălalt să aibe înțelepciunea (și timpul) de a asculta, de a preda o lecție prin exemple … până la urmă, dorința de a învăța din experiența altuia e o formă de cunoaștere pe care am întâlnit-o destul de rar și nu se poate face altfel decât voluntar (de ambele părți);
  3. Mentorul e cel care poate demonstra valabilitatea eternă a unor principii și poate susține importanța principialității – adică ajută la dezvoltarea caracterului, la dezvoltarea pe termen lung, șlefuind personajul interior, discuțiile cu el alunecând mai mult spre importanța carierei, frumusețea domeniului, rostul respectivei meserii … și mai puțin despre cum se face cutare sau cutare lucru …

Întâmplător, nimic nu e … ni s-a adus aminte zilele trecute de-un film pe care îndrăznesc să vi-l recomand în regim de urgență, ca să zic așa … se cheamă ”Good Kill” (2014). Un pilot de F16 ajunge un biet gamer, într-un container, pe undeva prin sudul statului Nevada …

Pe scurt, e vorba despre tehnologie care-ți oferă aparentă superioritate: cu o mătură teleghidată poți face curățenie, mai eficient. Dar … cum definești murdăria?

Fiindcă oamenii sunt ființe dotate cu liber arbitru (prin urmare imprevizibile!), e foarte greu să exerciți asupra lor putere nefiltrată. E nevoie de discernământ, e nevoie de judecată. Altfel, ajungi să elimini adversarii din impuls, pe baza bunului plac, căzând pradă tentației de a privi lucrurile ”de sus” – cum din păcate, ne imaginăm că ar face-o Dumnezeu, când El, de fapt, este Cel care S-a coborât printre noi (printre cei mai sărmani și pentru cei mai săraci …).

Așadar, filmul ne invită să ”aruncăm o privire” din dronă, nu pentru a ne imagina cum ne privește Dumnezeu din Cer, ci pentru a înțelege unde a ajuns tehnologia – prilej al întrebărilor asupra utilității jocurilor pe calculator (apropo, aflăm din film că joystick nu înseamnă nici pe departe ”bățul fericirii” …).

Faptul că viața oamenilor poate fi rezumată la câțiva pixeli peste care cineva (tu sau el) are puterea de a da delete … fără judecată și  fără remușcări, ne face să reconsiderăm serios Arta Războiului” a lui Sun Tzu cât și rolul Organizației Națiunilor Unite.

Așadar, intelligence-ul american de la sol are mai nou un braț armat undeva în cer, niște drone care pot pulveriza o moarte rapidă … Istoria ne învață că cei care încă mai umblă pe pământ, vor reînvăța cât de curând arta mineritului și a traiului ascuns prin peșteri?

Poate nu am înțeles eu bine filmul, obosit fiind după sărbători (?) dar, surprins de eficiența recentului atac cu dronă asupra generalului-maior din armata iraniană …  aștept un punct de vedere și mă rog pentru pacea atât de grav amenințată, la acest început de an …

good kill

 

 

 

 

 


Există mereu riscuri în folosirea unui termen care implică raportare la ideologie, fără a-l explica. Așa se întâmplă de exemplu și cu termenul “laic”, ”laicat” …

Modelul francez al ”statului laic”, despre care unii comentatori spun că ar fi înlocuit monarhia în vremea Revoluției franceze, sau exemplul mai apropiat al statului modern turc, cel care – prin Kemal Ataturk, a desființat deopotrivă califatul și sultanatul, asigurând premisele unei dezvoltări ”raționale” și trecerea de la ”otomanii” Evului Mediu spre altceva, modern …  sunt doar două exemple în care termenul laic ar putea fi interpretat ca o calitate opusă sau cel puțin foarte îndepărtată de credință. De ce? Pentru că laicul ar fi omul eliberat, complet diferit de credinciosul – rămas un fel de prizonier al obscurantismului …

Mai mult, fără exercițiul dimensiunii laice a personalității umane, fără eliberare, nu s-ar realiza progresul, lumea nu ar mai evolua … Dar: eliberarea de sub care jug? Trăirea liberă … a căror pofte?

Deocamdată, să notăm că ”laicul” apare în definițiile diferitelor dicționare explicative, ca fiind opus omului ”Bisericii” – trăind care va să zică în afara acesteia, nededicat slujirii lui Dumnezeu, nefiind nici preot și nici călugăr, ci mirean – respectiv, omul lumii largi, omul fără granițe, omul unei lumi care începe dincolo de zidurile care formează templul slujirii Binelui, respectiv al Casei lui Dumnezeu.

Cetatea dincolo de zidurile Bisericii are desigur, regulile ei – iar acestea țin de politică, de arta compromisului diplomatic sau dimpotrivă de război, de legea înclinată în favoarea celui mai tare sau mai numeros.

Regulile cetății ne par a fi date pentru a fi încălcate, scopul scuză mai întotdeauna mijloacele, iar bătălia se dă în culise, având ca scop puterea (a se citi averea).

Dar cetatea laică a inclus în sine Biserica, uneori tolerând-o și alteori sufocând-o … reducând-o la nivelul unui muzeu sau ridiculizându-o, după starea credinței fiecărei națiuni …

Nu în puține din cazuri, statul a arătat iscusință în a folosi în favoarea sa puterea Bisericii, propunându-i alianțe care aveau să încalce una din legile fundamentale ale existenței noastre spirituale, aceea de a separa natura lucrurilor – dând ”Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”[1].  Adică Biserica nu a ținut întotdeauna o depărtare sănătoasă, igienică, față de politică … ori acest lucru înseamnă și presupune existența unei palete de compromisuri morale care decurg din amestecul a două lucruri ireconciliabile – bogăția materială (aparentă) și cea spirituală (reală).

Spiritualitatea și evoluția noastră sufletească au nevoie de Biserică, de acel Loc al Păcii la care să ne întoarcem pentru a ne limpezi și a ne hrăni conștiințele cu învățătura Cuvântului Întrupat[2].

Credincioșii creștini pot fi întemeitori de familii și pot de asemenea să încerce să construiască o familie lărgită în parohiile lor – Biserica este în prima linie atunci când se pune problema apărării valorilor Familiei (prin respectarea Sfintei Taine a Căsătoriei, prin Botez, prin Înmormântare) și înțelege să se îngrijească de comunitățile de creștini privite ca turme ce au nevoie de păstor. Nu e o nevoie oarecare, aceasta: e trăirea spiritului gregar, al sentimentului de liniște care ne cuprinde, când alungăm singurătatea.

Credinciosii crestini își cresc copiii, se angajează în viața socială, participă la dezbateri, cunosc libertatea și responsabilitatea, contribuie la plus-valoarea economiilor naționale la locurile lor de muncă … dar cu ei se întâmplă ceva interesant, ceva ce a fost preluat de creștinism din iudaism – Ziua Sfântă a Domnului: respectând prin participare Duminica și de Sărbătorile statornicite în calendarul bisericesc de peste an, aducându-și copiii la Biserică, fac mult mai mult decât să respecte o Lege: își trăiesc credința. E bine sau rău pentru Stat, să aibe cetățeni cu respect interior față de Lege?

Dacă rămânem conștienți că prin botez am îmbrăcat cămașa lui Hristos[3], dacă purtăm cu noi în lumea cetății valorile credinței, speranței și iubirii, dacă le trăim și le respirăm prin faptele noastre de zi cu zi, putem spera să devenim în primul rând, parteneri credibili ai Bisericii: adică vom putea face parte din aluatul care se frământă prin prietenia noastră cu preoții, în ceea ce se numește APOSTOLAT AL LAICATULUI.

În doctrina Bisericii catolice[4], laicii sunt apostolii zilelor noastre, cei care iubesc să asculte și aleg să urmeze Cuvântul Domnului – și înțeleg că nu o pot face singuri, ci au nevoie să le fie alături îndrumătorii lor spirituali: preoții-asistenți. La rândul lor, preoții înțeleg și ei că nu au acces peste tot, că nu se pricep la toate și că prietenia lor cu laicii se poate exersa în mod natural, făcând viața mai frumoasă (mai plină).

Laicatul apostolic reprezintă în esență asumarea unei prietenii care rezultă din expunerea comună la valurile mării agitate în care corabia Bisericii este purtată în zilele noastre. Gestul principal pe care-l avem de făcut, în deplină unitate sufletească și filială ascultare față de cei din ierarhia Bisericii, este de a-L chema pe nume pe Acela care singur, poate liniști furtuna – pentru că până și vântul și marea ascultă de El[5].

A asuma misiunea Bisericii, prin prietenia pe care o dezvoltăm cu frații noștri preoți, este dincolo de cuvinte – pentru că nu definițiile hrănesc o relație, ci timpul petrecut împreună, în frumoasă trăire spirituală. Laicul nu are de îmbrăcat o haină mai specială, ci are de respirat aerul în apropierea prietenului său, preotul, cătând împreună acele locuri din societate, unde serviciile sociale ale statului nu ajung (sau ajung cu mână prea rece și prea formală).

După 1989 – românii (nu numai cei catolici) au de răspuns unei întrebări responsabile și profunde: ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o, cum ne-o trăim? Iar această întrebare nu poate fi departe de relația cu Biserica – din câte îmi amintesc,  numele lui Dumnezeu a început să fie rostit și căutat mai mult, odată cu regăsirea libertății …

(16 Octombrie 2016)

[1] Evanghelia după Matei, cap 22, versetul 21

[2] Evanghelia dupa Ioan, cap 1, versetul 14

[3] Sf Pavel, Scrisoarea către Galateni, cap 3, versetul 27

[4] Vezi pentru aceasta Decretul Apostolicam Actuositatem, al Conciliului Vatican II, aprobat de epicopii conciliari si promulgat de Papa Paul al VI-lea la data de 18 Noiembrie 1965.

[5] Evanghelia după Marcu, cap 4, 35-41.

2016 AGRU Satu Mare

2016, Adunarea Generala AGRU – Satu Mare 

 


Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!

Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …

Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).

Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr,  în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).

 Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră. 

Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?

Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” …  Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.

Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?!  Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …

Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!

cardinalul

Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.