Vânarea urșilor este permisă la noi în țară, însă doar cu aviz de ministru. Oamenii nu pot (fiindcă nu au voie!) să se apere, riscând dosar penal: dacă răpun o fiară protejată de lege, intră la pușcărie. În Vest, lucrurile stau altfel. Sălbăticiunile sunt identificate genetic, monitorizate și urma lor e ținută (fără acord GDPR), într-o bază de date. Ai lor au numere, ai noștri sunt anonimi (încă).

Anul 2023 ar putea aduce o schimbare, fiindcă subiectul ”animal sălbatic vs. animal îmblânzit” a intrat spectaculos și abrupt pe ordinea de zi (și pe agenda personală, presupunerea ne aparține), a chiar Președintei Uniunii Europene.

Cum așa?

Aliatul (nesperat) al țăranului român este de data aceasta, exemplarul Canis lupus numit GW950m – un lup care a dat o raită anul trecut prin comuna Beinhorn, parte din orășelul Burgdorf, din regiunea Hanovra în Saxonia Inferioară (Germania).

Mânat de instinctul său de prădător, lupul a atacat cu sânge rece ce-a găsit având sânge cald, în poiana din pădurea alăturată. Un ponei (probabil prea sigur pe sine? cu ținută de pur-sânge?), pe nume Dolly, care de 30 de ani făcea parte din Familia Ursulei von der Leyen. Stare de șoc: cum a fost posibil?!

Justiției din Germania i-a trebuit o lună de zile să-l pună pe-o listă a morții pe GW950m. Atenție, furia a fost atât de mare, încât l-au pus atât pe el cât și întreaga lui haită. Adică exterminarea neamului și a genei rele … Deh, lupul rău, e acela care ne-atacă oile noastre, nu-i așa?

Deși lupii sunt specie protejată în Europa, cineva (nu e clar dacă Familia von der Leyen sau un avocat susținător al drepturilor fermierilor nemți) a depus o Cerere pentru aprobarea unei Excepții Speciale de la Legea speciilor protejate (astfel, lupul GW950m a devenit, cu acte în regulă, fugar)

Mai mult, după moartea poneiului Dolly, Ursula a dat semne ale puterii de care știe să se folosească, cerând oficialilor din Comisia Europeană să reevalueze strictețea regulilor care protejează lupii în Europa.

Mă gândesc: poate avem și noi, la Ministerul Mediului, o analiză (în detaliu) și o statistică (la zi) a crimelor semnate de lupi și urși anonimi, neînregistrați încă într-o bancă de date genetică … sau măcar rapoarte ale știrilor care au apărut în presa dințara noastră, în ultimii doi-trei ani?

Ar fi momentul propice ca vocea fermierilor și pădurarilor români să se facă auzită în cadrul Comisiei Europene? Poate ar fi timpul ca la rândul nostru, să numărăm capetele sălbatice de la noi din țară și să le recoltăm

Imagine GIF, desen animat – caricatura reprezentând pe Ursula care ”a luat în vizor” sângerosul lup ce i-a ucis poneiul preferat. Sursa: Politico https://www.politico.eu/article/ursula-takes-on-the-big-bad-wolf/


Imagine realizată cu Dall-E, reprezentând pe Sf Benedict de Nursia, alături de copii … Putem învăța virtuțile, în joacă? Da, dacă nu le luăm în bășcălie …

Cine nu se îndoiește că există câteva grame de suflet în fiecare om, acela poate observa cu interes capacitatea acestui organ aparte, de a se mărturisi pe sine în două moduri distincte: (1) prin vorbe și (2) prin fapte.

Vorbele sufletului sunt de regulă șoaptele mărturisitoare. Uneori, poate chiar cu ultima suflare – numai Bunul Dumnezeu știe când și dacă va avea loc acest moment -, sufletul este chemat să-și mărturisească credința. De obicei, în fața unuia care aparent îl chinuie, pentru a-l pune la încercare. Martiriul însă poate fi pecetluit și cu tăcerea, atunci când sufletul refuză să-L nege prin vorbe mincinoase pe Creatorul său. Dacă și tăcerea sufletului este relevantă, cu atât mai mult, să ne ferim de vorbe mari despre respirația ființei noastre, pentru că ele nu au trecere în fața Celui care ne cunoaște intențiile (Omul va fi judecat după intențiile sale? – de reflectat).

Faptele sufletului ne caracterizează și ne scriu povestea vieții. Există expresia ”suflet hain” (din turcescul hayin – adică trădător, nemilos, obsedat/posedat de rele, perfid), și există de asemenea ”suflet candid”, care-și trage rădăcina din latină – candidus însemnând ”alb strălucitor”, cu sensul de candelă luminoasă, aprinsă, ce poate fi reprezentarea unor oameni nevinovați și cu o morală fără cusur… doar că de-aici, să observăm în treacăt cum candidus și-a mărit familia în limba română, devenind rădăcină transformatoare pentru: in-candescent, incendiu, încing … (Oare marii revoluționari candizi, au fost conștienți de incendiile pe care le vor declanșa? – de reflectat).

Dacă descoperim că există o contradicție între cele două moduri mărturisitoare pentru una și aceeași persoană, atunci îi putem lesne observa în exprimare o tensiune, o agitație ce încearcă să spună una și între timp, face alta. 

Această dihotomie are o explicația simplă: chiar de voi fi crezut aici, pe Pământ, chiar de-i voi  amăgi sau înșela pe cei care mă ascultă, dacă nu voi ajunge să fac binele, nu voi ajunge să stau în fața lui Dumnezeu.

Altfel spus, dacă simt sufletul prea plin și am o aplecare de a-L mărturisi pe Creatorul meu, mai întâi o voi face prin fapte bune, ascultând de Lege. Importanța vorbelor este în acest caz, secundară. În prim plan, e ascultarea Cuvântului, care devine Lege interioară. Întrebarea pe care ne-o punem, aparent de-a lungul întregii vieți, este aceasta:Când devine Cuvântul o armă, o faptă bună, care transformă și îndreaptă orientarea noastră spre Adevărul care este Lumina de un Alb Strălucitor?”

Reflectând la această întrebare fundamentală, vom îndrăzni un răspuns: sunt cel puțin două momente în care Cuvântul – adică Legea care s-a mutat în inima noastră – se rostește pe sine însuși cu putere de Adevăr: (1) atunci când ne mărturisim păcatele și (2) când Îl folosim în mod just, pentru a ne împăca cu fratele nostru. 

Să cerem deci de la Dumnezeu harul smereniei, mai înainte de a fi prea târziu, adică mai înainte de sfârșit.

E bine de știut, pentru cei care doresc să-și exerseze viața spirituală, că există în Regula Sf Benedict, un capitol întreg (anume, al 4-lea) dedicat uneltelor spirituale pe care oricare din noi le are la îndemână, pentru operațiunile de igienă sufletească – adică de curățare și vindecare spre creștere roditoare. În latină, se cheamă  ”Instrumenta bonorum operum”, și pe această temă, puteți citi mai multe, aici.

Ar fi timpul să privim lumea ca un atelier, în care virtuțile sunt uneltele pe care le avem la îndemână pentru a ne forma caracterele? Dacă vom considera că cei din jur sunt frații noștri, atunci ne vom păstra mereu zâmbetul și voia bună, pentru că joaca și umorul dau un farmec aparte vieții noastre … 

PS – … și vă rog să mai primiți o întrebare, la care putem medita în viitor, împreună, fie că ne este sau nu pe plac: ”Oare de ce sunt cei nedrepți, mai săraci?!”


A fi – a gândi – a acționa. Viața ne oferă șansa unei gândiri libere, care ar trebui să ne conducă (logic) spre fapte bune.

Suntem înclinați să facem ceea ce am văzut la părinții noștri, prin urmare – dacă ei ne-au crescut bine, le vom urma exemplul. Dacă, din nefericire, am fost tratați cu mai multă duritate decât am fi meritat, avem șansa să devenim mai buni noi înșine (Ce ție nu-ți place …).

Într-un fel sau altul, a călca pe urme, a fi urmaș înseamnă a păstra (măcar) fragmente din învățătura primită. Putem primi moștenire averi nemăsurate, dar dacă nu păstrăm odată cu ele și învățătura străbunilor, nu cred că le merităm. Genetic, avem explicația cum cei care ne-au precedat continuă să curgă prin sângele nostru … dar amintirile clipelor petrecute împreună, idealurile ce ne-au fost transmise testamentar, obiceiurile și tradițiile pe care le-am primit odată cu gustul mâncării ”ca la mama acasă”?

Se află ei în mijlocul nostru, câtă vreme ni-i amintim? 

Verbul latinesc surgo – surgere, care înseamnă ”a se ridica” (eventual din pat, din pricina unei urgențe care ne-ar învinge lenea, sic!), ne duce cu gândul la expresii precum ”a suscita cuiva interesul (într-o anumită chestiune)” sau ”a resuscita pe cineva (un pacient, de pildă)” … 

Așadar, când anume e potrivit ceasul de a vorbi despre cei pe care i-am moștenit? Căci pentru a trăi plenar bucuria zilei de azi, nu e suficient să o împărtășim doar cu cei ce ne sunt contemporani. Avem conștiința timpului, altfel de ce ne-am lăsa ”scuturați” (măcar din când în când), de albumele de familie, de cărțile de istorie?! 

De ce simt că ”a sosit ceasul și acuma este”, să ne ridicăm din amorțeală (somn) după îndemnul benedictin așezat la începutul fiecărui an, tocmai pentru a ne aminti că în viață merită să ne grăbim, dar numai pentru a face fapte bune: ”… hora est iam nos de somno surgere (R.B. Prol, 8)”.

Am învățat de la frații mei din Oltenia, că perfectul simplu are viață scurtă: se referă la trecutul care ”avu loc acum (sic!) – adică azi. Dacă există perfect simplu, de ce nu ar exista și un prezent continuu? 

A fi, dar nu oricum, ci gândind înainte de a acționa spre faptele cele bune, care ne așteaptă la un pas în fața noastră, în chiar ziua de azi – lumea fiind plină de lipsuri și nevoi care se cer acoperite.

Fiind la început de an, e firesc să ne întrebăm asupra primului pas pe care-l avem de făcut. Iar primul pas este acela de a urma invitația la înnoire, căci Ioan Botezătorul tocmai aceasta ne spune: să ne pocăim, recunoscând păcatele și imperfecțiunea noastră. 

Astfel, când vom vedea minunile infaptuindu-se în jurul nostru, măcar să nu mai fim tentați a spune că ”am avut noroc” sau că ni s-ar datora – fie științei sau priceperii cu care stăpânim tehnologiile …  

Așadar, dacă ar fi să separ primul pas în acest an, mărunțindu-l, aș spune: ”Iartă-Mă!”, ”Iată-Mă!” și … ”Ajută-Mă, dragă Doamne!”

—–

P.S. Și mai este ceva important la care am reflectat azi: Puterea rugăciunii comune presupune împăcarea. Există o legătură între pacea interioară (pe care mi-o doresc) și împăcarea cu fratele (care e atât de greu de realizat). Iar inima are nevoie să bată în ritm ordonat, nu poate supraviețui multă vreme în zbucium. De aceea, îndemnul pocăinței, să-l împletim cu acela de a cerceta pe frații noștri aflați în primejdie sau lipsuri …

”An impressionist painting of a crowded street, with people greeting each other …”
(Tablou realizat cu Inteligența Artificiala Dall-E)

Există o ureche a inimii, despre care ne vorbesc vechile reguli benedictine (”aurem cordis”). 

La trecerea dintre ani, ne-am așezat pe pragul propice meditației pentru a ne întreba ce schimbări ne așteaptă, după un an complicat ca cel care tocmai s-a încheiat. 

Bolnavă de curiozitate, rațiunea refuză să înțeleagă rostul războiului și tot ce poate observa este transferul costurilor inflației înspre viața de zi cu zi a omului de rând. Semnele stricării timpului sunt vizibile, pentru că lipsește dragostea frățească (germ. Bruderliebe). E un fenomen la fel de serios ca încălzirea globală, numai că – în afara Bisericii – subiectul pare a nu-și găsi locul cuvenit în agenda publică.

În memoria Papei Benedict al XVI-lea, care a fost chemat la Tatăl ceresc în ultima zi a anului 2022 (ceea ce vorbește din nou despre discreția unei retrageri, vă propun mai jos textul introductiv al unei culegeri de conferințe ținute de Cardinalul Joseph Ratzinger înainte de a deveni Papă. Este un punct de plecare pe care putem construi propria identitate europeană?

Europa a devenit  iarăși una din marile teme ale disputei privind prezentul și viitorul nostru. Luptele pentru o constituție europeană, extinderea Uniunii spre Est, întrebarea legată de aderarea Turciei, un stat a cărei istorie a fost definită diferit cultural și religios, în contrapondere a Europei creștine, toate acestea ne pun în fața unor întrebări fundamentale: De fapt, care este fundația vieții pe care o trăim? Care sunt forțele ce țin laolaltă societățile noastre? Cum căutăm și unde găsim premisele morale și forțele motivaționale pentru un comportament moral, fără de care nu stat nu poate exista? Cum ne introducem – pe noi înșine și Europa noastră – în problematica lumii actuale, în tensiunile care persistă între Nord și Sud, în tensiunile ce persistă între marile culturi ale omenirii, în tensiunile generate de civilizația tehnicizată și secularizată și alte întrebări pe care ea nu le poate răspunde …

În anii care au trecut de la căderea Zidului (Berlinului, n. tr.), act care a reformulat aceste întrebări, am fost deseori invitat la conferințe și discuții despre temele de mai sus. Prezenta carte (”Werte im Zeiten des Umbruchs” / ”Valorile vremurilor tulburi” – Editura Herder Freiburg im Breisgau, 2003 – n. tr.)  încearcă să cuprindă contribuțiile rezultate din  această tematică, într-un mozaic care ar putea constitui un indicator al drumului de urmat. Multe sunt numai schițate, mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar poate tocmai caracterul ”neterminat” al acestor încercări, va ajuta și stimula gândirea…

Capitolul 1. Cum acționăm? – Politică și Morală

  • Schimbăm sau păstrăm? Viziuni și practici politice. Două viziuni diferite despre rolul politicii: schimbarea lumii sau păstrarea ordinii actuale. Renașterea curentului apocaliptic în secolul al XIX-lea. Poziția scrierilor din Noul Testament. Consecințele implicării creștinilor în politică. 
  • Ce ține lumea laolaltă? Premisele morale ale unui stat liber. Putere și Legalitate (este sarcina politicii de a fixa limitele juridice, legale, ale puterii). Noile forme ale puterii și stăpânirea acestora. Premisele legalității: Dreptul, Natura, Rațiunea. Interculturalitatea și consecințele ei.
  • Libertatea, Legalitatea și Binele. Principiile morale ale societăților democratice. Pretențiile publice ale conștiinței. Libertatea individuală și valorile sociale. Respectarea componentei de omenitate. 
  • Ce este adevărul? Importanța valorilor religioase și morale în societate pluralistă. Relativismul ca premisă a democrației. De ce avem nevoie de stat? Răspunsurile contradictorii la întrebările asupra fundamentelor democrației. Teoria relativistă. Teza metafizică și creștină. Evidența moralității. Concluzii.

Capitolul 2. Ce este Europa? Fundamente și perspective.

  • Identitatea europeană. Fundamentele spirituale ieri, azi și mâine. Formarea Europei. Disruptiva epocă modernă. Universalizarea culturii europene și criza ei. Unde ne aflăm azi? 
  • Identitate comună și voință comună. Șanse și pericole pentru Europa. În locul naționalismelor separatiste, o identitate comună. Standarde comune pentru acțiunile comune. 

Capitolul 3. Responsabilitatea pentru Pace. Direcții de orientare.

  • Când vrei pacea: conștiință și adevăr. O discuție despre conștiința rătăcitoare. Newman și Socrate – îndrumători ai conștiinței. Cele două planuri ale conștiinței (a) Anamnesis și (b) Conscientia. Epilog: Conștiință și Iertare.
  • În căutarea Păcii: Tensiuni și pericole. O perioadă de pace prin responsabilitatea comună față de legalitate. Disoluția legalității și a capacității de împăcare. Fenomenul terorii. Pericole patologice mortale pentru pace. Sarcinile creștinilor. Responsabilitatea comună morală. 
  • Cei de făcut? Responsabilitatea creștinilor față de pace. Fiecare om este imaginea lui Dumnezeu și un partener al vieții viitoare. Împăcarea creează pacea. Întărirea forțelor Binelui.   
  • Să ne folosim folosim de forța amintirilor. Darul împăcării. Uniți într-o nouă solidaritate. Înrădăcinați în valorile credinței creștine. 
  • Credința în Dumnezeul Sfintei Treimi și pacea în lume. Nu o amenințare – ci o salvare. Promisiunea Sfântului Spirit: aceea de a împărți singurătatea noastră cu noi, desființând singurătatea, care e de fapt pierderea capacității de a iubi.           

Sensul împăcării noastre cu Domnul este dat de ontologia Crăciunului – momentul în care Fiul lui Dumnezeu se coboară în iesle, pentru a deveni Fiul Omului. Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa, ne-a redat speranța și ne-a învățat cum putem dobândi darul credinței, prin Fiul Său. 

A vrut să ne cunoască ființa din interior, pentru a ne îndrepta apoi prin exemplu, cu simplitate, spre Lumina pe care o putem vedea și de care ne-am lăsat dintodeauna îndrumați, lumina stelei. 

Pacea trainică se naște din iubire. Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, e necesară împăcarea. Drumul spre unire trece prin sărbătoarea Păcii. Fiecare minut de pace ar trebui sărbătorit – ar fi o exagerare? Fiecare clipă ne este dăruită, timpul – prezentul – e un dar pe care se cuvine să-l răscumpărăm cu purtarea noastră, cu iubirea făptuitoare. Să privim lumea din jur cu inima, și atunci am face loc păcii în lume – ar fi o slăbiciune de care ar profita brutele fără credință?

Dacă mintea ne ajută să înțelegem lumea din jur, atunci voința să o punem în slujba faptelor bune. Cum știm că o faptă e rea? Simplu, când fapta noastră rămâne fără rod, când ne dărâmă și ne agită, când ne consumă și ne lasă un gust amar, o părere de rău. Faptele bune rodesc: cel mai frumos cuvânt la care putem spera în acest sens e ”Mulțumesc!” – atunci când îl auzim, știm că am făcut o faptă bună. Și de multe ori, nici nu e nevoie să-l auzim, vedem cum se schimbă în bine lumea din jur, prin pacea pe care o generăm. Recunoașterea și recunoștința au aceeași rădăcină, izvorăsc din același dialog al binelui care se face de când lumea, fiindcă suntem făcuți să fim buni: recunosc o lipsă la fratele meu și un preaplin la mine. Să mă întreb: cine mi-a oferit aceste multe daruri? …

A da din prisos, nu e rău. Dar a da din lipsuri, e cu adevărat bine. Ne spune Isus, importanța bănuțului văduvei (Ev Marcu, 12, 44): ”Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”

Inima e rațiunea existenței noastre, fiindcă avem înscrisă în legea firii noastre, chemarea de a da înapoi. Iar fragilitatea ființei noastre, ce se va întoarce și ea cândva în țărâna din care e alcătuită, este mereu în ”crisis”: criza alegerii între bine și rău. 

Psalmistul ne spune (Ps 118, v 5) ”O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!” – anticipând conceptul modern de ”channeling”: a canaliza, a ne pune limite și restricții, conștient, pentru ca barca vieții noastre să înainteze spornic, zi de zi. Dacă ne lăsăm conduși de legea cea înnoitoare a iubirii, nu mai sunt necesare poruncile. Nimeni nu mă oprește să explorez necunoscutul, dar călcătura pasului nostru nu poate fi înfumurată iar ochii noștri nu vor uita să se ghideze după lumina stelei, cea care ne încălzește inima. 

În goana noastră după cadourile ieftine, a trecut iarăși neobservat darul bunătății nemărginite a Celui Preaînalt. Asistăm neputincioși la spectacolul morții cauzate de o judecată strâmbă, omenească. Privim fața hâdă și ororile războiului iar apoi trăim cu iluzia că dacă-i vom întoarce spatele, va înceta să existe. ”Pentru mine, ceea ce nu am aflat, nu există. De aceea, nu mă mai uit la televizor”, aud în jurul meu și mă întreb când a ajuns egoismul nostru atât de … primitiv?!