Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!


Lansare de carte ”Confesiunile unui orfan sau Tiberiu, Copilul nimănui în dialog cu Cititorul A.” – CARO Hotel, Sala Eminescu – marți, 4 Iulie 2017.

foto calin 2017Tiberiu Antipa

Vă mărturisesc că sunt unul dintre aceia care nu cred în întâmplarea fără rost.

Aș nuanța, spunând că am ajuns la convingerea, că fiecare din lucrurile care se întâmplă în jurul meu, au un motiv anume. Poate nu reușesc eu să deslușesc întodeauna ”din prima” pentru ce anume au loc anumite lucruri în anumite momente – dar prin darul înțelegerii și prin formarea în timp a unei priviri atente, participativă la cele din jur, am ajuns să cred că totul se întâmplă cu un anumit scop. Iar scopul este ca eu să învăț câte ceva din ceea ce mi-e dat să trăiesc, pentru a ieși din izolarea mea egoistă … și cumva, să încerc a fi de folos celuilalt, a împărți bucuria mea cu a celuilalt, a spera împreună cu cel de lângă mine că vremurile pot deveni mai bune, numai dacă strângem rândurile și începem să ne pese, să ne întrebăm despre lucruri – … împreună! Ce cuvânt amețitor de puternic, ce parfum de legământ sacru și ce ușor îl știm încălca!

Un astfel de moment este astăzi, când timpul se dovedește din nou mai prețios decât spațiul. Ne apropiem de finalul unei zile de lucru, și iată că ați găsit resurse să veniți în număr atât de mare pentru a felicita un tânăr – pe Tiberiu Antipa, pentru lansarea primului său volum, intitulat ”Confesiunile unui Orfan”. Faptul că acest lucru are loc la Hotelul nostru, într-una din sălile care – toate –, poartă numele unor mari scriitori români, sperăm să fie de bun augur pentru tânărul scriitor Tiberiu Antipa.

Cartea sa – pe care am citit-o pe nerăsuflate – este un strigăt mut la adresa centurionilor care conduc societatea noastră: ce este de făcut cu aceste resurse umane abandonate – cum ne îngrijim de copiii instituționalizați, care la 18 ani sunt puși sub presiunea integrării rapide (sau forțate?) în societate …

Optimismul tânărului scriitor și dorința lui de a învăța, de a asimila cunoștințe în pofida greutăților de nedescris, voința de a cunoaște tainele lumii înconjurătoare, facilitează cititorului  o experiență altfel greu de digerat: luăm contact cu nuanțele suferinței neștiute de majoritatea celor care au șansa de a crește în familii – distingem între copil orfan (ai cărui părinți au decedat) și copil abandonat (ai cărui părinți l-au părăsit, dar practic un posibil orfan) …

Cartea lui Tiberiu Antipa e hrană pentru sufletele noastre, mai întâi pentru că ne vindecă de nepăsare. Apoi, pentru că așează lucrurile în ordinea firească, naturală, a creației: suntem cu toții fii (ai Tatălui ceresc, ai Creatorului care ne-a dat viață), de aceea suntem cu toții frați (având același Tată suntem egali în drepturi ale omului) și abia din acestea două, rezultă că avem cu toții datoria de părinți, nu numai față de proprii copii, dar și față de aceia care din diferite motive … nu și-au cunoscut părinții sau au rămas, prematur – lipsiți de dragostea lor.

Este atât o carte a iertării, cât și un mesaj de avertizare – adresat conducătorilor actuali, invitați la reflecție urgentă asupra nepăsării lor ca formă de orbire convenabilă ce trebuie vindecată cu singura alifie miraculoasă ce ne face atenți la suferințele celor din jur: iubirea aproapelui.

Felicitări dragă Tiberiu, și-ți dorim să duci la bun sfârșit cât mai multe proiecte spre menținerea legăturii sufletești cu cei despre care tu știi cel mai bine că au nevoie de iubire, speranță și credință.

(București, Hotel CARO, in 4 Iulie 2017)

 

 


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …