”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …


 

Sfarsitul lunii Aprilie 2017 ne-a oferit bucuria unui drum pe care aș putea să-l numesc al cunoașterii, așa cum fiecare dintre clipele ce ne sunt dăruite, ar trebui să fie. Aș greși oare mult, dacă v-aș spune că schimbarea are loc mai întâi în noi – în adâncul inimii noastre, iar abia apoi, cu inima încălzită de dragoste, știm ce avem de făcut. Știm de pildă, că trebuie să aducem Binele în Lume, să respectăm Adevărul, să-L apărăm prin felul nostru de a ne purta – și nu prin aprigi dezbateri despre locul care i s-ar cuveni în imaginația noastră …

Pe Cruce, chiar înainte de răstignire, Adevărul este scuipat și batjocorit. Îl luăm în derâdere, noi – pigmeii, iar El ne acceptă pentru simplul fapt că ne iubește și vrea să ne cunoască așa cum suntem, cu slăbiciunile răutăților noastre.  Și ne acceptă răutățile, bând paharul mântuirii noastre, până la fund.

La marginea dintre Est si Vest, pulsând oriental și păstrând unitatea credinței care are capul său văzut la Roma, ne-am bucurat de un moment revelator: Sanctitatea Sa, Prea Fericitul Părinte Papa Francisc – ne iubește pe toți, și ne cheamă să exercităm atracția catolicismului prin purtarea noastră, ca discipoli-misionari (învățăcei cu treabă în lume, cu o misiune – aceea de a evangheliza prin purtare creștină).

Misiunea catolică a generației actuale este de a-și căuta rădăcinile în viitor … într-o perspectivă ecclezială asupra lumii, alături de Episcopii care au luat mirosul turmei, pe care turma îi recunoaște și de care nu ne temem, ci ne simțim atrași. Pe ei să-i ajutăm, să-i ascultăm și să-i urmăm,  fiecare!


Suntem surprinși de unele lucruri care nu se lasă ușor probate de imaginarul colectiv, de mentalitatea dominantă în epocă, la un moment dat. O asemenea curiozitate poate fi cea legată de diferența mare de vârstă dintre soți – ceea ce depășește 20 de ani (în plus sau în minus), poate atrage atenția ca fiind ”ieșit din tipare”, ca o excepție de la regulă. Dar … tocmai inocența iubirii, realitatea atracției dincolo de bariera necruțătoare a timpului – ar trebui să ne facă mai permisivi în acceptarea nefirescului …

Iată că vremurile ne propun două situații oarecum excepționale și probabil foarte interesante pentru numerologi și astrologi : el, Donald (70) și ea, Melania (46) și mai nou ea, Brigitte (64) și el, Emmanuel (39) … fixează o nouă acceptare a granițelor de vârstă dintre soți – la limita unui (respectabil) sfert de veac.

Putem oare vorbi de o anvergură mai amplă a înțelepciunii cuplului, prin întrepătrunderea (la propriu) a generațiilor diferite?! Sau mai degrabă, avem de-a face cu un adevăr al iubirii, care se expune luminii – cu orice risc, inclusiv (sau mai ales) acela de a părea altfel decât așteptările lumii din jur?

Tocmai ce am aflat, în aceste zile ale iertării, că atracția adevărului nu se exercită asupra tuturor. Majoritatea suntem dintre cei ce se feresc, ne ascundem de lumina adevărului. Greșim, presupunând că atracția adevărului se exercită asupra tuturor: nu e deloc așa. Gravitatea adevărului stă în libertatea pe care o avem de a-L refuza iar gravitația adevărului stă în dulceața și în lumina Lui – pe care unii o gustă și unii o văd.

Dulceața Lui, e Pacea. Lumina Lui – e Iubirea, care se împărtășește lumii întregi, care se arată și celor slabi și celor tari, și celor buni, și celor răi. Dar așa cum nu există o prăjitură pe placul tuturor, sunt unele urechi care surzesc de  liniștea și altele de zgomotul din jurul lor.

Așa cum stă în fața noastră, ridicat pe Cruce, Adevărul scuipat și batjocorit ne îmbrățișează pe toți: cu rănile Lui – pe unii, ne rănește, pe ceilalți – ne lasă indiferenți. Indiferența (și nu … diferența de vârstă!) e principiul anti-iubirii. Și abia multiplicarea îngrijorătoare a filosofiei lui ”ce-mi pasă mie?” ar trebui să ne pună pe gânduri, să ne îngrijoreze! Ea – indiferența – se naște din egoism, fie dintr-o falsă formulă a protejării propriului confort (comoditatea de tipul ”las’ să-mi fie mie bine”), fie din falsa soluție a necunoașterii – ca așa zis principiu al existenței purtate de-asupra oricărui efort (comoditatea de tipul ”și dacă știu – tot nu rezolv nimic”).

Dar și joaca (homo ludens) și munca (homo faber) ne arată că există – reguli (ale jocului) și satisfacții (ale creației). Abia împreună, cele două fac casă bună: munca în joacă e cea care ți se potrivește cu adevărat! Munca în joacă … poate fi o formulă adevărată, doar dacă e capabilă să transforme în bine, lumea din jur. Însă cei care se joacă de-a munca, încurcând și mai rău lumea din jur cu promisiuni false … ?

Lumea se va da întodeauna pe mâna celor tineri, se va preda – cu sau fără luptă -, iar vârstnicii au dreptul de a se agăța de tineret – pentru a-și prelungi amintirile tinereții și fără teama de a le deveni povară. Căci ce povară mai plăcută este decât copilul – indiferent de vârstă (sic!) – ce nu-și poate schimba singur pampers-ul?! 

Raportul corect cu munca, al celor tineri – chiar dacă unora le va degrada iubirea în respect, salvează lumea, generație după generație: căci și atunci când fug de muncă, lumea, fiind a lor și cerându-se muncită, aceasta îi va ajunge, foarte probabil, din urmă!

Și vă las pe voi, dragii mei prieteni, să stabiliți cum e cu adevărul acestor zile … alegând între ”S-au iubit, de-au cucerit lumea!” și  ”S-au iubit de-au închis gura lumii!”

lecron wife

                                                            Charlie Chaplin (54) si Oona O’Neill (18).                                                                       Iubirea lor a durat 34 de ani si au avut 8 copii împreună …

 

 


Trăirea Sfintelor Sărbători pascale a avut parte anul acesta de emoții mai mari ca în alți ani. Frați ai noștri, din vechea religie coptă – în Alexandria Egiptului, au suferit o nouă lovitură din partea unor militanți islamiști radicalizați, chiar de Sărbătoarea Floriilor (acestea se întâmplă în preziua vizitei Sfântului Părinte Francisc – care este așteptat în Egipt în data de 28 Aprilie!).

Și poate de aceea, am avut motive să fim mai atenți ca în alți ani –  la mesajul pe care Hristos ni-L transmite: El, Adevărul însuși – se lasă scuipat și batjocorit de noi, creaturile care uităm prea lesne de locul și rostul nostru sub soare.

O întrebare m-a frământat zilele acestea: cum e posibil? Cum e posibil să scuipăm Adevărul în față? De unde crește în noi această răutate, această aplecare spre minciuna dezonorantă? Ce resorturi ale libertății de conștiință încurcă noțiunile în asemenea hal încât suntem gata să confundăm posibilitatea alegerii între Bine și Rău, cu ceea ce este adevărat sau fals?

Adevărul nu se apără – nu are nevoie să o facă, nu trebuie să o facă. El este adevărat în afara voinței noastre, nu are nevoie de nici o recunoaștere.

Voința noastră e preocupată însă de demonstrații ale Binelui și Răului, categorii ce nu au legătură cu Adevărul, ci cu Dreptatea. Iar până la Judecată, dreptatea lui Dunezeu – e dragoste iertătoare. Ne iartă, căci nu știm ce facem.

E atât de ușor să amețești, alergând și alegând între între bine și rău – pentru că ce-i bine pentru mine, pare a deranja pe un altul. După cum, ce e rău pentru mine acum, îmi poate pregăti/condiționa un bine, mai încolo. Adevărul însă se oferă simplu, se așază ca punct cardinal pentru orientarea nostră, pentru îndreptarea noastră.

Emoțiile noastre, în acest an – le transmitem fraților noștri din Bisericile vechi, greu încercate, ale Siriei și Egiptului. Ei știu valoarea Adevărului – și înțeleg altfel războiul dintre Bine și Rău.

Hristos a-nviat!

fratii copti

 

 


Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga