Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga

 
   

Unul dintre noi se odihnea pe spate

privind cum din cer incepuse

o ploaie de pumni.

Un altul latra cainilor ceva,

parea sa se faca inteles.

Cel ramas in urma

ingenunchiase putin,

pentru ca bâta isi oprise vajiala.

“Rolul scaunului este sa cada

pentru a face impresie!”,

am gandit atunci cu voce tare

de m-am auzit singur.

“Rolul funiei e sa ne tina

legati de cer!”,

imi aduc aminte ca mi-ar fi raspuns

ecoul.

Gogosarii saltau

vesele vanatai

in hohotele

care rasuna si azi …

(Aprilie 1994)

bate


Un castig pe care comunicarea il are la dispozitie in prezent – si care s-a dezvoltat exploziv in ultimii ani, sunt infograficele si hartile inteligente … E parte a suficientei care caracterizeaza omul de azi, cand vrea sa inteleaga totul dintr-o privire aruncata pe fuga, sa traga o concluzie pur informativa (informala, de suprafata) – fara a medita serios asupra consecintelor, si mult mai grav, fara a simti ca are puterea de a schimba ceva. In fond, e treaba copiilor – nu-i a noastra?!

Infograficele si hartile inteligente sunt materiale didactice care vor sa ne convinga de dreptatea unui punct de vedere. Sunt de regula partizane, pentru ca in spatele procesului de creatie – avem art directori si copywriteri care muncesc cu ora – iar talentul trebuie platit.

Un astfel de harta, pusa in slujba nepasarii noastre si creata pentru a ne alarma, este cea de mai jos – pe care am preluat-o si v-o propun pentru meditatie. Ea vorbeste bucurestenilor in primul rand, si sugereaza nevoia de actiune imediata pentru a putea schimba ceva. Iar prima schimbare care-mi trece prin minte ar fi sa ne mutam cu totii, la munte!

Bine, dar la munte – e muntele!* … unde ducem muntele, s-ar fi intrebat Caragiu?!

calitatea-aerului

Calitatea aerului in Europa

aer-lume

Calitatea aerului in Lume

_____________________

 

 


Recent mi-am inchis pagina de Facebook.

Pentru ca asa am simtit ca trebuie sa fac – am anuntat cu 48 de ore inainte, printr-o postare de ramas-bun ca cei ce vor dori sa-mi cunoasca gandurile, o vor putea face in principal aici (pentru chestiuni care necesita vorba mai lunga) iar pentru ganduri scurte (sau dense, daca se-ntampla sa fie), m-am decis pentru Twitter.

Procesul radierii paginii insa, mi-a dat prilejul de a opta pentru un dowload a arhivei intregii mele activitati pe platforma Domnului Mark Zuckerberg. Nu mica mi-a fost mirarea sa-mi vad viata aranjata atent pe foldere, cu numele si numerele de telefon ale prietenilor mei, cu poze si videos, cu articole si like-uri date si primite … Eu insumi nu sunt atat de ordonat – si m-am speriat un pic: pentru ca fiecare Facebook-er avem propriul nostru dosar, suntem cunoscuti in intimitatile noastre, in personalitatea noastra, putem fi si suntem analizati si manevrati ca masa sociala …

Asa m-am trezit gandidu-ma la conceptul de ”mass-surveillance”, adica supraveghere masiva sau mai precis – ”supraveghere a maselor”, iar aici lucrurile se complica – pentru ca aparent nu mai contez eu ca individ, si nici faptul de a fi supravegheat – ci conteaza ca pot fi cunoscut la nivel statistic, la un nivel la care eu insumi nu am acces si nu ma pot cunoaste. Caci sunt unii – cercetatorii meta-datelor – care stiu cum se comporta si cum va reactiona grupul social din care eu fac parte!

In online-ul actual, prin toate urmele pe care tehnica ni le solicita, masinile (computerele) ajung sa cunoasca tot mai mult despre noi, ajung sa invete reactiile noastre – mai intai pe criteriul like/dislike, dar apoi tot mai fin – spre love, hate, compassion … etc Ati bagat de seama icon-urile si v-ati amuzat ca si mine, folosindu-le ca nuante de descriere a sentimentelor voastre, nu? A zgărmăni după reacții nu înseamnă numai a număra secundele până la declanșarea viralizării – ci mai ales, a măsura desosebiri de nuanță în privința reacțiilor.

Contul de Facebook invadeaza nu numai lumea ta proprie – dar expune si lumea prietenilor tai – caci cine poate spune daca cei ce te urmaresc vor sa te inteleaga sau se pregatesc sa te re-educe? Vor sa te-nteleaga sau vor sa te urmareasca?

Importanta motoarelor de căutare, astăzi – este atât de mare, pentru că ele au ajuns să exprime felul in care functioneaza creierele noastre, cum functionam noi in cele mai mici intimitati – si care sunt curiozitatile noastre, in primul rand. Cum se numeau in vechime cei ce stiu cele ce ne privesc, nu numai in prezent – ci si in viitor? Nu cumva prooroci? Nu cumva profeti?

Ei bine, inainte ca locul profetilor din Carte sa fie luat de aritmetica sofisticata a comportamentelor noastre – si pana ca Legea sa poata cuprinde din nou Tehnologia scapata oarecum de sub control, am zis ca ar fi mai bine ca persoana umana sa nu se lase degradată la o legătură (era sa zic ”buchet”) de date.

Se va vorbi încă multă vreme despre confidentialitatea datelor si despre ceea ce este voie/nu este voie ca guvernele, Institutele pentru Statistică și departamentele de Marketing ale marilor corporatii vor putea să facă sau să nu facă … dar contextul este unul deranjant – pentru că persoana umană, lăsată de Creator să se bucure având grijă de Creație, e coborâtă la rangul inferior de … utilizator!

Principiile eticii comunicării – respectul pentru celălalt, respectarea drepturilor si a cadrului legal, prioritatea interesului public, sunt valabile si in cadrul marilor proiecte colectoare de date. Dar până ne vom asigura că trăim într-o lume cât de cât pornită să suie urcușul greu al căii etice, preferăm să ne retragem – cum spuneam – din fenomenul social de suprafață, pentru a dedica timpul nostru altor activități.

ne-au-prins

Cat de periculoasa poate fi o masina care ne prezice viitorul, care ne cunoaste gestul urmator, reactia urmatoare, intentia nerostita?! … 

 

 

 

 


cacialmaua

 

Zecile de mii de luminițe care s-au aprins Duminică seara în Piața Victoriei din Capitală, anunță sfârșitul unui Eon al absolutismului – răpus de tehnică. Intenționat nu mă refer la sfârșitul epocii comuniste – care la noi s-a prelungit mai mult decât am fi bănuit în Decembrie 1989 – ci la ceva mai larg, mai amplu, ceva ce simt că s-a prelungit din Evul Mediu încoace … și de aceea vă propun să medităm la eonul (sau aeon-ul) absolutismului, deci o perioadă mai degrabă geologică decât istorică. În istorie vorbim de epoci, iar in geologie – de eoni.

Ce este absolutismul? Concentrarea puterii în mâinile unui singur conducător. Formele și nuanțele lui – sunt multiple: de la despoțiile orientale la absolutismul luminat din veacul al XVIII-lea european, formele prin care unul singur își asumă conducerea, își creează camarila și reușește să-și impună voința asupra celor mulți – folosind armata și poliția secretă împotriva propriului popor, spre ”binele” acestuia …  dar un bine impus nu poate fi un bine asumat pe deplin.

Fiecare epocă și fiecare popor își are propriul său conflict, iar ceea ce România parcurge astăzi nu este un simplu război între generații – ci mult mai mult. Nu încheiem o epocă, ci o eră …

Ca de obicei, a fost nevoie de un pretext pentru ca butoiul cu pulbere să explodeze. Încrederea în majoritatea absolută și exercitarea absolutismului prin ceea ce are mai deranjant acesta – aroganța – m-a făcut să-mi aduc aminte de ”Cacialmaua” lui Robert Redford si Paul Newman. Un film clasic, la care ne întoarcem cu plăcere – pentru că ne învață despre bani, jocuri de noroc, mafia pariurilor, prietenia și rivalitatea între hoți, … iar din perspectivă teologică, despre mecanismul de pedepsire a minciunii: cel ce minte, va găsi întotdeauna un mincinos mai mare care să-i vină de hac … (nașul, care și-a găsit nașul!) …  iar răul, obligat să se afunde tot mai mult în minciună, nu are tehnic cale de scăpare. Pentru cei răi – nu există convingeri, ci adevăruri conjuncturale, șarlatanii nu au viziune ci sunt orbiți de oportunități. Cei răi suferă de boala inconsistenței, care-i face obositori pentru ceilalți (și greu de urmărit): e timpul poate să ne întrebăm serios, de ce pe listele DNA nu regăsim numele străinilor care au contribuit la devalizarea țării?

Cu siguranță. Schimbarea profundă, sfârșitul aeon-ului absolutist pe care-l așteptam de-atâția ani, presupune luminițe din interior, care se unesc pentru a deveni o mare și o voce care e susținută de avansul tehnologic, și are dreptul de a cere schimbare și participare la viața politică a cetății. Fără aroganță dar și … fără ipocrizie! Cu manifestații, dar și cu participare mai amplă la vot!

Încercând să treacă noaptea, prin ordonanțe de urgență, legi care privesc actul de justiție de la care așteptăm îndreptare … aroganța absolutistă a mai oftat, sperăm pentru ultima dată, și și-a dat duhul după câteva zile de manifestații de o amploare fără precedent. De-acum înainte, rostul societății civile care s-a constituit – este de a veghea, de a fi prevăzătoare, de a rămâne în gardă. Adică, de a avea capacitatea de a vedea efectele, de a nu lăsa să se întâmple răul. Să sperăm că de-acum înainte, Societatea, cu luminițele ei, va băga de seamă mai mult cele ce sunt rele și va simți mereu urgența și nevoia îndreptării lor: păduri tăiate, gunoaie neridicate, șosele neterminate, monumente părăginite, școli batjocorite și spitale infectate … Câtă treabă vor avea luminițele, în noile vremuri ce se deschid în fața noastră!