Latinii aveau darul de a concentra în cuvinte puține multă înțelepciune.

Azi ne oprim asupra expresiei: ”Insolentia potentium” și încercăm să o descifrăm, învățând încă ceva despre noi înșine, urmașii lor de astăzi.

Să luăm termenii, pe rând. Avem mai întâi insolentia – adică aroganța, acea superioritate deranjantă pentru că se afișează călcând în picioare pe cel (sau cei) din (sau de) față … e o raportare greșită la celălalt, atunci când alegi să te pui pe tine însuți in-sole – adică încercând să ”arestezi”, din ignoranță sau iluzie, raza soarelui (despre care știm că strălucește asupra tuturor cu aceeași binefăcătoare și simultană prezență) … Insolentia ar mai însemna și o risipă de prea mult ”eu”, un deranj al ordinii oricum precare din jurul sinelui, până reușim să ne facem nesuferiți, până ajungem să fim respinși de ceilalți.  În acest sens, insolența se cere tratată cu ceva abținere – respectiv, continență (sau înfrânare) …

Apoi, avem al doilea termen: potentium – al celor puternici – care emană o combinație de sănătate, cu afișarea vizibilă a resurselor și bineînțeles, cu autoritate. Ei sunt aleși sau își câștigă locul (deseori prin luptă – o testare și exercitare a puterii), și au parte de admirația noastră, uneori până într-atât încât îi invidiem (fără să ne pese prea mult de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge acolo, sus).

Și acum, o primă concluzie posibilă: dacă tot sunteți ”sus”, voi – cei puternici -, învățați arta de a nu privi cu desconsiderare și aroganță către ceilalți, lăsați mai bine loc admirației să crească de jos în sus … altfel, riscați să păreți caraghioși și străini, în egoismul vostru. Iar din alt unghi, al temporalității, să nu uităm că suntem cu toții uniți prin (aproximativ aceeași) alcătuire, iar cei mai puternici vor constata că există în genele noastre o programare care stinge  lumina fiecăruia dintre noi, așa, pe la 130 de ani și un pic …  Hmmm?

genetica


A fost un weekend cu o mare încărcătură emoțională.

Fiecare minge jucată de marea noastră sportivă mi-a întărit convingerea că viața este o călătorie care se parcurge cu pași mărunți, unul după celălalt – nici nu trebuie să te surprindă foarte tare faptul că avansezi, că ai ajuns (poate) în locuri pe care nu le-ai imaginat la început (altfel decât în vis). Dar fără combinația de vis și muncă, performanța nu-ți pică din cer. Iar atunci când ai intrat în cursa pentru performanțe tot mai mari, blocaje și încercări apar pe parcurs … totul e, să vrei într-adevăr să le depășești.

Un lucru m-a făcut curios: ia să văd cum vorbesc marile redacții despre succesul Simonei Halep. Și mi-am spus că ar fi o șansă fie și numai această trecere prin … revista presei internaționale, pentru a afla că:  Simona a lucrat vizibil la puterea ei interioară, la încrederea în forța de a învinge (The Guardian); că Serena se pregătește deja să-și ia revanșa la US Open-ul de la New York (The New York Times); că recordul Margaretei Court, de 24 de victorii de Grand Slam, in perioada 1960-1977 este aproape de a fi egalat de Serena – care pare blocată mental la al 23-lea (Gazetta dello Sport); că Simona a realizat visul mamei sale (Reuters); și că pe mama Simonei o cheamă Tania (Frankfurter Allgemeine) …

O pagină de glorie pentru Simona Halep, scrisă aparent în 56 de minute dar pregătită în cei 27 de ani de părinții care și-au pus întreaga lor speranță în copilul lor, într-un copil care i-a răsplătit și a crescut exemplar, adevărat model pentru noua generație a sportului românesc!

Felicitări, Simona!

the guardian simona halep  serena

nyt

gazeta

simona si trofeul de la wimbledon

tania halep


În atmosfera de umilință generată de cozile penibile de la urnele nefuncționale, privesc copia Absolutorului Teologic al Academiei de Teologie greco-catolică română din Blaj pentru anul 1937, din arhiva Părintelui Marian Boian, fiul Anei si al lui Dionisie, născut în Statele Unite ale Americii – Portsmouth (Ohio) în anul 1913, al doilea născut într-o familie de ardeleni care s-a reîntors cu entuziasm în Țară după Marea Unire, Academie pe care a urmat-o după ce a absolvit prestigiosul Liceul ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni (1933) …

Întrucât i-am cunoscut iubirea de Țară și apartenența la Biserica Romei și pentru că intrăm în săptămâna vizitei Papei Francisc în România, gândesc că e important să cunoaștem, măcar aruncând o privire fugitivă – care era curriculum-ul acestor Școli Confesionale …

Aflând ce au studiat în Liceu și în Facultate, observând titlurile diferitelor materii – vom putea căuta apoi în biblioteci manuale ale timpului, cursuri … însemnări.

De asemenea, vom înțelege de ce acești tineri intelectuali, pregătiți pentru a conduce turma cuvântătoare, nu aveau cum să stea departe de problemele fundamentale ale neamului, chiar după ce au fost interziși printr-un act samavolnic … Ei au corespondat, au comunicat, s-au întâlnit și s-au încurajat reciproc. Mai mult – și-au crescut copiii și nepoții în spiritul unor valori pe care au știut să le explice prin practicarea lor, în primul rând.

De aceea, in afara publicării unor poze care pot destinde spiritele încinse, am considerat important și vă propun în această seară ”pro-europeană”, un text care analizează apartenența poporului nostru la civilizația vestului, încă de la formarea lui. Dacă veți găsi că tezele sunt interesante, dacă veți găsi valoare în aceste argumente, vom ști să ne bucurăm cu atât mai mult de venirea Sfântului Părinte …

diploma fata

Certificat Gimnaziu fata

Certificat Gimnaziu verso

Image (8)

 

O PROBLEMĂ COTROVERSATĂ

Mereu se vorbește de ”Lege Strămoșească”.

Ce se înțelege prin ea? Credința păgână a strămoșilor noștri romani și daci? Sau credința creștină a românilor de la început, adică din timpul formării poporului nostru? Se înțelege credința creștină, desigur.

Dacă de aceasta este vorba, atunci ea a fost, fără nici o tăgadă: catolică romană.

Când am fost noi încreștinați, Biserica apusului și răsăritului era una sfântă, catolică și apostolică, cum o definește Conciliul Niceean din 325.

Deci, istoricește, aceasta este Biserica noastră strămoșească. A susține contrariul, e un fals istoric, recunoscut de toți istoricii români care își respectă vocația și demnitatea lor de istorici: sine ira et studio.  Adică, se supun adevărului istoric fără mânie și părtinire, cum spune Tacit, chiar dacă psihologicește și subiectiv nu le convine.

De altfel, din punct de vedere dogmatic creștin, religia strămoșilor nu are importanță decât ca argument ”ad hominem” (omenesc), ca o venerare sau respect față de strămoși, dar nicidecum un argument supranatural. Acest argument trebuie scos din revelație și tradiție, dovedindu-se, dacă se poate, că o parte din Biserica răsăritului denumită ”ortodoxă”, este cea adevărată, întemeiată de Hristos – și nu cea apuseană romană.

Zic ”o parte” pentru că în răsăritul Europei și al lumii, credința catolică e pretutindenea prezentă, fie sub forma ritului roman, fie a celui bizantin. Deci Biserica orientală nu-i numai aceea zisă ”ortodoxă” ci și cea catolică, căci ea există sub diferite rituri în răsărit.

A se afirma, de altă parte, că terminologia latină a creștinismului românesc se referă numai la limbă și nu la credință, e o aberație. Când o națiune primește în vocabular un cuvânt nou, îl primește cu obiectul sau semnificația pe care o exprimă. De pildă, când noi am primit în lexic cuvintele ”avion”, ”automobil”, etc. în același timp am primit și semnificația obiectului ce le exprimă. Tot așa: Dominus Deus, Trinitas, angelus, crux, Christianus, rogatio, etc. – primindu-le strămoșii noștri în limbajul nostru de la latini, ei au primit și credința latină pe care aceste cuvinte o exprimau. De altfel Sf. Niceta Remesianul este considerat ”apostolul românilor”. Cred că nimeni nu va îndrăzni să afirme că el a fost trimis în părțile noastre de către Constantinopol, când acest oraș nici nu era patriarhal.

Tradiția noastră populară confirmă originea noastră etnică și religioasă romană. Toate poveștile noastre încep: ”A fost odată un împărat …” – acela e Traian, e latinitatea noastră. Alte povești încep: ”Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ …”. Deci nu cu Andrei, nici cu alt apostol, ci cu Petru. Dovadă că Petru e mai mare și că Legea Strămoșească a noastră e aceea a lui Petru.

Cine se cramponează de religia strămoșească, merge contra învățăturii lui Hristos, care s-a întrupat să mântuie pe toți oamenii, de toate rasele, pe toate popoarele, aducându-le la aceeași credință. În caz contrar, iudeii ar trebui să rămână tot mozaici, păgânii tot idolatri, iar românii tot adepți ai lui Zalmoxis, fără a se fi încreștinat niciodată.

Zelul apostolic, a învăța și a propovădui ”cu vreme și fără vreme” pentru a mântui pe toți, e o notă esențială a creștinismului. Ea se opune oricărei intoleranțe religioase și oricărei ”legi strămoșești” necreștine. Din acest motiv, a băga pe toți românii în ortodoxie ”volens nolens” pentru a fi buni români, nu corespunde învățăturii evanghelice. Poți fi bun român și dacă nu ești de religie ortodoxă. Inocențiu Micu Clain, a fost cel mai de seamă român ardelean din secolul al XVIII-lea, deși a fost catolic de rit oriental (cf Lucian Blaga, David Prodan, etc). Iar de altă parte, Horea, n-a fost catolic și cu toate acestea a fost și este eroul neamului românesc.

Una e religia și alta e naționalitatea și etnicitatea încununată de eroism. Una e politicul pământesc și alta a celui ceresc. Împărățiile lumii acesteia, oricât de mari ar fi, rămân limitate în timp și spațiu. Ele vin și se duc. A lui Hristos însă, rămâne. Ea e fără de moarte, fiindcă fundamentul ei e ceresc.

Dromichete, regele dac, a susținut acest adevăr când a spus că ”zeii nu permit nici unui copac să urce până la cer”. Cu alte cuvinte, împărățiile pământești se nasc, cresc și mor. Pe când a lui Dumnezeu se identifică cu eternitatea. Din acest motiv, datoria creștinilor este propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu, lărgind spațiul carității ”dilatentur spatia caritatis”, cum spune Sfântul Părinte al Bisericii, Augustin. În caz contrar, se dărâmă zidurile Ierihonului, dar nu ca să ne elibereze, ci să ne îngroape sub ele.

 

 

 

    

 


Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)


Felicitare de Sfintele Pasti (1980)

Ce putere de imaginație să fi avut primii oameni, în depărtata epocă numită ”a pietrei”, pe care ne-o amintim prin uneltele ce dovedesc natura muncii și raporturile cu pământul: vânătoare, pescuit, cules de plante și îmblânzire de fiare …  și cum au ajuns a-și imagina existența unei lumi ”paralele”, pe care au situat-o ”dincolo” de ceea ce puteau cuprinde cu ochii, ”dincolo” de ceea ce puteau măsura? Cum au inventat oamenii începuturilor infinitul sau nemurirea, dacă în preocupările lor nu intrau filosofia și matematica? Și cât a fost nevoie să privească Cerul și stelele, să măsoare distanțe și să aștepte ploi … pentru a înțelege succesiunea anotimpurilor și a căuta să afle rostul lumii, sensul vieții?  

Finitul era, la începuturile umanității – și a rămas și astăzi! – numai parțial cognoscibil și în mod necesar, trebuia să se lasă cuprins de infinit, atunci ca și acum, pentru a-și afla un sens. Cel mai mare specialist într-un domeniu oarecare, va recunoaște spre finalul carierei că a ajuns să … ”știe totul despre nimic”, și va lăsa în seama generațiilor viitoare să afle restul de adevăr, să descopere și să consemneze continuarea.

Dacă îmi este permis optimismul (în contextul superficialității și al grabei fără pervaz al lumii de azi), putem înțelege istoria ca muncă în echipă, scrisă între generații. O istorie a mijloacelor de comunicare în masă (Giovanni Giovannini) poartă chiar acest titlu inspirat – ”De la Silex la Siliciu” și împreună cu întrebarea ”ce datorăm străbunilor din neolitic?”, putem asuma și pe aceasta, ceva mai actuală: ”ce datorăm bunicilor și părinților noștri?”

Infinitul – definit ca univers etern, e într-atâta de vast, încât nu poate fi măsurat (cuprins) cu  puterile minții omenești. Totuși, vorbind despre El, ne este dat să-I simțim existența: astfel, se întâmplă astăzi la fel cu noi, cum se va fi întâmplat oarecândva și cu strămoșii noștri.

Singură, Credința în Adevărul care nu se schimbă după mersul vremurilor – e aceea care permite comunicarea între generații.

Prezentul e oarecum îngăduitor când lasă minciunii o portiță de a co-exista cu Adevărul, însă eternitatea e mult mai puțin permisivă: minciuna nu are cum trece testul instanței supreme.  Lumea, așa cum o vedem la tot pasul: trecătoare și schimbătoare, se transformă mai întâi în istorie (care descoperă cele mai adânci secrete), și care apoi, la rândul ei, este înghițită în necuprinsul universului – zgomotul faptelor se topește în cele din urmă în liniște, cea care armonizează și împacă, dând un sens drumului ce pare unora frânt iar altora, o trecere.

Existența eternității o presupunem si o experimentăm, în același timp. O putem demonstra logic, și ne putem raporta fizic la ea, mai ales atunci când medităm asupra morții (vezi in Wikipedia articolul ”Memento mori”).

Punctul comun al generațiilor care s-au succedat în istoria omenirii, eternitatea, nu se revelează ca scop în sine, ci în perenitatea unor valori recunoscute universal. Preocuparea pentru nemurire nu câștigă cu adevărat atenția noastră, dacă nu învățăm să ne concentrăm fiiința asupra sufletului, singura parte din alcătuirea noastră care e îndrituită și poate căuta să aspire la Cer.

Iar felul sufletist și însuflețit (entuziast) prin care privim lumea cu sufletul, ne va apropia de străbunii noștri, permițându-ne, în cheia respectului față de Adevăr și a recunoașterii suferințelor lor reale, dialogul fecund cu cei care ne-au precedat. 

Ce cadou mai frumos, de Sfintele Sărbători ale Paștelui Domnului – decât să ne reamintim, în Familie, de un moment al reciprocei îmbărbătări în credință pe care Bunicii noștri, preoți în clandestinitate –  Alexandru și Marian, ne-au lăsat-o pentru ca noi să gustăm astăzi din valoarea nemuritoare prin care adevărata prietenie a întărit în vremea prigoanei, sufletele încercate în credință?

Cardinal Alexandru Todea, scrisoare 1980

Drumul dintre Scylla și Carybda – la care se refera PSS Cardinal Alexandru Todea în felicitarea de Sfintele Paști ale anului 1980, către un fost coleg și prieten al Seminarului Teologic greco-catolic din Blaj,  semnifică dilema drumului strâmt al rezistenței în prigoană.                                            (din Arhiva Familiei Pr Marian Boian)