La 800 de ani de la moartea Sfântului Francisc de Assisi: despre bogăția sărăciei, ascultare și curajul de a ne înnoi
„Predica păsărilor”, fresca din Basilica Superioară de la Assisi, atribuită lui Giotto, datată între 1297 și 1299. (sursa: Wikimedia)
Să-i urmărim mai atent pe frații noștri italieni. Avem de primit de la ei și altceva decât știri despre politică, fotbal ori despre felul în care se pregătește o cafea bună. Uneori, chiar și un singur cuvânt întâlnit într-o dimineață ne poate deschide o întrebare pentru întreaga zi.
De italieni ne leagă moștenirea Romei, componenta latină a limbii și a formării noastre ca popor. Roma, romani, români, România: nume în care auzim o continuitate, fără ca istoria să încapă întreagă în această înșiruire. Dar apropierea se poate hrăni și din felul în care învățăm să privim lumea. Dintr-o conversație, dintr-o biserică, dintr-un cuvânt păstrat viu.
În acest an, Italia și lumea creștină comemorează opt secole de la moartea Sfântului Francisc de Assisi, survenită la Porțiuncula, în seara de 3 octombrie 1226. Opt sute de ani, iar întrebarea pe care ne-o pune viața lui rămâne surprinzător de apropiată: de cât avem nevoie ca să putem iubi?
Francisc ne-a descoperit, prin modelul vieții sale, ceva ce numim cu greu, fiindcă pare să contrazică experiența obișnuită: bogăția sărăciei.
Cine duce lipsa pâinii nu are nevoie să-i explicăm frumusețea lipsurilor. Are nevoie să împărțim pâinea cu el. Sărăcia aleasă de Francisc capătă sens prin urmarea lui Hristos și prin apropierea de cei lipsiți. Ne invită să cercetăm cât loc mai rămâne pentru aproapele într-o viață ocupată de grija de a avea, de a păstra, de a adăuga încă ceva.
Pot avea puțin și să mă agăț cu înverșunare de acel puțin. Pot avea mult și să învăț să dăruiesc. Întrebarea începe acolo unde bunurile mele întâlnesc libertatea mea: pot să le pun în slujba cuiva?
Aceeași libertate schimbă și felul în care privim creația. Francisc numește soarele frate, iar luna soră. Lauda lui se îndreaptă spre Dumnezeu, Creatorul, și îi cuprinde pe cei cu care împărțim darul existenței. În enciclica Laudato si’, Papa Francisc vede în această atitudine o renunțare la reducerea lumii la un obiect de folosință și de stăpânire (§11).
Mă gândesc că aici avem mult de învățat. Admirăm ordinea și frumusețea creației, dar intervenim în ea cu o ușurință care ar trebui analizată. Construim, cultivăm, reparăm, vindecăm: munca noastră poate sluji vieții. Tocmai de aceea, orice schimbare ar trebui pregătită cu pricepere, cu rugăciune și cu aducere de laudă. Să ne întrebăm ce îngrijim, ce rănim și ce lăsăm celor care vor veni.
Rugăciunea poate începe înainte de proiect și poate continua în răspunderea pentru consecințele lui.
La asemenea gânduri am ajuns, căutând o sursă de știri pe care s-o pot asculta cu folos: Vatican News. Îl recomand și cititorilor acestui blog. Găsesc acolo o perspectivă creștină asumată și un prilej de a urmări lumea cu mai multă atenție la oameni, la suferințele și la speranțele lor.
Pe pagina italiană a Radio Vatican mi-a atras privirea un cuvânt: palinsesto.
În folosirea curentă, desemnează grila de programe. Ce se transmite, la ce oră, în ce succesiune. Dar sensul său vechi este acela al unui manuscris a cărui suprafață a fost curățată pentru a primi o nouă scriere. Un palimpsest. Sub textul nou pot supraviețui urmele celui vechi.
De aici începe meditația mea, dincolo de definiția cuvântului: oare și zilele noastre se scriu astfel?
Dimineața ne găsește pe aceeași pagină a vieții. Purtăm ce am făcut ieri: o muncă dusă la capăt, o promisiune amânată, o vorbă care a rănit, un gest pentru care cineva ne va fi mulțumit. Avem posibilitatea unei scrieri noi, dar și răspunderea pentru ceea ce se mai citește (încă) dedesubt.
A ne înnoi cere uneori să revenim asupra unei propoziții scrise prost. Să cerem iertare. Să îndreptăm o nedreptate. Să ducem la bun sfârșit ceea ce am început. Pocăința ne cere adevărul despre trecut și ne deschide, prin har, posibilitatea unei vieți schimbate.
În grila Radio Vatican am întâlnit și Parola del giorno: Cuvântul zilei. O apropiere care m-a oprit din simpla răsfoire a programului.
Ce cuvânt îmi va „așeza” ziua? Prima știre care mă neliniștește? Prima obligație care mă grăbește? Sau voi face loc, înainte de toate acestea, ascultării?
Ce-mi spune Domnul? Aud cu urechile, dar ajunge ceea ce aud până în inimă? Și odată ajuns acolo, se vede în ceea ce fac?
Cuvântul este adresat tuturor. Eu îl primesc în împrejurările mele, cu slăbiciunile mele și cu datoria mea concretă de astăzi. Trebuie să veghez însă asupra ispitei de a auzi numai ceea ce îmi convine. Ascultarea cere să mă las îndreptat, chiar și acolo unde aș prefera să fiu lăsat în pace.
Porunca iubirii mă poate găsi la birou, în familie, în fața unui om care are nevoie de ajutor. Poate cere un răspuns răbdător, o plată dreaptă, o oră dăruită cuiva. Prin asemenea fapte mici, Cuvântul primit dimineața începe să se scrie în ziua mea.
Aici mă întorc la Francisc. Viața lui ne arată cât de departe poate merge un om care primește Evanghelia cu seriozitate. După opt sute de ani, îi putem mulțumi lăsând exemplul său să ne cerceteze și pe noi: ce putem dărui, ce avem de îngrijit, cu cine trebuie să ne împăcăm?
Ziua de mâine, dacă ne va fi dăruită, va purta urmele răspunsului de astăzi.
De aceea, aș începe rescrierea cu o rugăciune. Una în care dorința de a învăța poruncile Domnului se întâlnește cu imaginea psalmului: Cuvântul Lui, făclie pentru pașii noștri (Ps 119 [118], 105).
Fratele nostru, Sfântul Francisc de Assisi. După opt sute de ani, exemplul său ne cheamă să facem mai mult loc, în viața noastră, lui Dumnezeu și aproapelui.
Învață-mă, Doamne, poruncile Tale. Fă din Cuvântul Tău lumină pentru pașii mei. Ajută-mă să îndrept ce am greșit și să păstrez ce a rodit bine. Iar dacă îmi vei dărui și ziua de mâine, să găsească în mine mai mult loc pentru Tine și pentru aproapele.
Surse
Scrisoarea Papei Leon al XIV-lea la deschiderea celui de-al VIII-lea centenar al morții Sfântului Francisc, 10 ianuarie 2026: Deschide sursa
Papa Francisc, Laudato si’, în special §11: Deschide sursa
Ho consultato il palinsesto di Radio Vaticana. — Am consultat grila de programe a Radio Vatican.
Il palinsesto di domani comprende una trasmissione su san Francesco. — Grila de mâine cuprinde o emisiune despre Sfântul Francisc. (Exemplu lingvistic.)
Sotto il nuovo testo del palinsesto si leggono ancora tracce della scrittura precedente. — Sub textul nou al palimpsestului se mai citesc urme ale scrierii anterioare.
”De ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?”
În 1966, Martin Heidegger acorda revistei „Der Spiegel” un interviu cu valoare de testament, tocmai sub rezerva ca acesta să fie publicat numai după moartea sa. Așa s-a și întâmplat: textul a apărut în 31 mai 1976, la numai câteva zile după moartea filosofului. Interviul a rămas cunoscut mai ales pentru formula dramatică „Only a God Can Save Us”, dar (re)citit astăzi, în epoca inteligenței artificiale, ne spune mult mai mult decât atât.
Nu este doar un bilanț biografic și nici doar o încercare târzie de a răspunde la întrebările incomode despre anii 1933–1934 și rectoratul de la Freiburg. Este și o meditație asupra Ființei într-o lume deja dominată de tehnică, asupra felului în care omul modern ajunge să își construiască mediul, instituțiile, relațiile și chiar gândirea după o logică tehnică.
La un moment dat, reporterii îl întreabă dacă poziția lui față de tehnică nu este prea pesimistă. Răspunsul lui Heidegger mi se pare esențial: pesimismul și optimismul, spune el, sunt categorii insuficiente. Mai important ar fi altceva: tehnicitatea modernă nu este o unealtă și nu are, în fond, nimic de-a face cu uneltele.
Dacă tehnologia nu este doar o unealtă, atunci ce este?
Suntem obișnuiți să spunem că tehnologia este neutră și că totul depinde de modul în care o folosim. Ciocanul poate bate un cui sau poate răni pe cineva; vina nu ar aparține ciocanului, ci mâinii.
Heidegger consideră această explicație insuficientă.
Tehnologia modernă nu este importantă doar prin aparatele pe care le produce. Ea este, înainte de toate, un mod de raportare la realitate. Ne învață să vedem lumea prin criterii de disponibilitate, eficiență, control, măsurare și exploatare.
De aici vine termenul său dificil, Ge-Stell, tradus când prin „încadrare”, când prin „dispozitiv”, „somare” sau „impunere”. Niciuna dintre traduceri nu surprinde perfect termenul. Ideea este însă accesibilă: realitatea începe să ni se arate ca ceva ce poate fi pus la dispoziție.
Râul nu mai este doar râu, ci ”energie potențială”. Pădurea nu mai este doar pădure, ci ”masă lemnoasă”. Terenul devine ”suprafață construibilă”. Omul devine „resursă umană”. Atenția lui devine ”engagement”. Comportamentul lui devine ”data”.
Într-un alt text din 1965 – pe care vi-l recomand (”Zur Frage nach der Bestimmung der Sache des Denkens”), Heidegger numea această condiție standing-reserve: tot ceea ce există devine comandabil, livrabil, înlocuibil, pregătit pentru utilizare. Aici inteligența artificială nu schimbă regula. O duce însă la o scară nemaiîntâlnită.
Limbajul poate deveni token. Imaginea poate deveni vector. Preferințele pot deveni semnale. Omul poate deveni profil predictiv.
Problema nu este că asemenea reprezentări sunt greșite. Dimpotrivă, ele pot fi extrem de folositoare.
Problema începe atunci când uităm că omul este mai mult decât suma lucrurilor pe care le putem măsura despre el.
Martin Heidegger. Foto credit: Wikipedia
Putem controla lumea fără să o (mai) înțelegem?
Aceasta mi se pare una dintre întrebările mari pe care Heidegger ni le ridică la fileu.
Știința modernă și tehnologia ne permit tot mai mult să obținem rezultate fără ca utilizatorul să înțeleagă mecanismul profund care le face posibile. Folosim GPS fără să cunoaștem teoria relativității, medicamente fără să cunoaștem biochimia și inteligență artificială fără să putem explica pe deplin toate procesele interne prin care un model ajunge la un anumit răspuns.
Din punct de vedere practic, acest lucru poate fi perfect acceptabil.
Dar, din punct de vedere intelectual, apare o tentație: dacă lucrurile funcționează, de ce mai trebuie să (le) înțeleg rostul?
În eseul din 1965, Heidegger observă că științele moderne tind să evalueze conceptele tot mai mult după funcția și eficiența lor. Adevărul riscă să fie confundat cu efectul produs.
Acesta este un prag important.
„Este adevărat?” poate fi înlocuit treptat cu „Funcționează?”.
Iar atunci se poate întâmpla ceva paradoxal: să devenim din ce în ce mai puternici și, în același timp, din ce în ce mai puțin preocupați de sens.
Paranteză. Veți spune că noi românii, suntem deja învățați să ne mulțumim cu puțin: de altfel, suntem inventatorii cârpelilor de tot felul, care prelungesc funcționarea tehnologiilor pe care le deținem, conform celebrei replici ”las’ frate, că merge ș-așa!” …
Cine îl controlează pe cel care controlează?
De la cibernetica lui Norbert Wiener până la AI, ideea de control este centrală. Sistemul primește informație, observă diferența dintre situația reală și obiectivul setat, apoi se corectează prin feedback.
Este o idee extraordinar de puternică.
Dar imediat apare întrebarea pe care tehnologia nu o poate rezolva singură: cine stabilește obiectivul?
Un termostat poate regla temperatura, dar nu poate decide singur ce temperatură este bună pentru om.
Un algoritm poate optimiza productivitatea, dar nu poate decide singur ce înseamnă o viață bună.
Un sistem de inteligență artificială poate recomanda cea mai eficientă soluție, dar eficiența nu poate stabili de una singură dacă soluția este dreaptă, umană sau morală.
Iar de aici apare întrebarea și mai incomodă: cine îl controlează pe cel care controlează?
Heidegger observă că succesul tehnologiei ne poate face să credem că omul este stăpânul ei. Dar omul însuși ajunge treptat absorbit în sistemul pe care îl construiește. În textul său despre cibernetică, el formulează explicit această inversare: omul pare stăpânul tehnicii, însă poate deveni servitorul modului tehnic de raportare la realitate.
Nu trebuie să ne imaginăm un computer conștient care decide să ne subjuge. Problema este mai subtilă.
Este suficient ca sistemele să înceapă să ne stabilească prioritățile după lucrurile pe care ele le pot măsura.
Dacă putem măsura clickurile, optimizăm clickurile. Dacă putem măsura productivitatea, optimizăm productivitatea. Dacă putem măsura profitul, optimizăm profitul.
Dar cine măsoară demnitatea?
Cine măsoară blândețea?
Cine măsoară Adevărul?
Ce legătură există între Ge-Stell și „dezrădăcinarea omului”?
Una dintre imaginile cele mai puternice din interviu este cea a ”Entwurzelung des Menschen”, dezrădăcinarea omului.
Heidegger spune, în esență, că tehnologia modernă transformă atât de profund raporturile noastre cu lumea încât omul riscă să își piardă relația originară cu locul, pământul, tradiția și comunitatea. În interviu, el vorbește chiar despre faptul că relațiile omului cu tot ceea ce există devin dominate de tehnică și amintește imaginile Pământului văzut din spațiu ca semn al unei schimbări radicale de perspectivă.
Aici Ge-Stell și Entwurzelung se leagă foarte bine.
Ge-Stell descrie felul în care lumea ne apare ca rezervă disponibilă.
Entwurzelung descrie ce se întâmplă cu omul atunci când trăiește prea mult în această reprezentare.
Nu mai locuim într-un loc; administrăm o locație.
Nu mai întâlnim un om; gestionăm un contact.
Nu mai contemplăm un peisaj; îl fotografiem, îl geolocalizăm și îl distribuim.
Nu mai păstrăm memoria; o externalizăm.
Nu mai avem neapărat nevoie să cunoaștem drumul, pentru că sistemul îl cunoaște pentru noi.
Unele dintre aceste transformări sunt extraordinare și benefice. Heidegger nu ne cere să ne întoarcem în peșteră.
Dar întreabă dacă, pe măsură ce devenim tot mai capabili să gestionăm lumea, nu pierdem tocmai capacitatea de a locui în ea.
Aici mi se pare potrivită și imaginea biblică. În Geneza, omul este așezat în grădină „ca s-o lucreze și s-o păzească”. (vezi Facerea, 2, 15) Nu i se oferă lumea numai ca materie de consum, ci și ca realitate încredințată grijii sale.
Iar Psalmul spune la fel de simplu: cerurile sunt ale Domnului, „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (vezi Psalm 113,24).
A locui pe pământ nu înseamnă doar a-l exploata.
Înseamnă și a-l păzi.
De ce îl invocă Heidegger pe René Char și de ce mai avem nevoie de poezie?
Unul dintre cele mai frumoase momente ale interviului este referința la René Char și la nevoia ca gândirea și poezia să își recapete puterea.
Nu este o fugă romantică din fața tehnologiei.
Poezia contează tocmai pentru că vede realitatea altfel decât o vede calculul.
Un copac poate fi definit prin volum, specie, capacitate de absorbție a carbonului și valoare economică. Toate sunt informații adevărate.
Dar poezia poate face vizibil ceva ce aceste informații nu conțin.
Nu pentru că ar fi „mai exactă” în sens științific, ci pentru că ne pune într-o altă relație cu lucrul.
Poate că aceasta este ceea ce Heidegger încearcă să salveze: capacitatea omului de a se raporta la realitate nu numai prin control, ci și prin ascultare, uimire și contemplare.
Într-o lume dominată de Ge-Stell, asemenea forme de raportare devin aproape acte de rezistență.
Non-violența, ca prim pas spre salvarea speciei.
Mai poate filosofia schimba lumea?
Reporterii revistei ”Der Spiegel” îl presează pe Heidegger în această direcție. Dacă tehnologia înaintează atât de puternic, ce mai poate face filosofia?
Răspunsul lui este surprinzător de modest.
Filosofia nu mai poate produce direct o transformare a lumii. Nu există, spune Heidegger, o relație imediată între gândire și acțiune politică. Pentru ca un gând să influențeze lumea, este nevoie de mediere.
În același timp, el afirmă că vechiul rol al filosofiei a fost preluat într-o mare măsură de științe — și indică în mod explicit cibernetica drept noua formă de organizare a cunoașterii.
Aici interviul din 1966 se leagă direct de textul său din 1965, unde scria că filosofia se descompune în științe particulare, iar noua lor unitate se configurează prin informație, control și feedback: prin cibernetică.
Nu cred că Heidegger spune aici că filosofia devine inutilă.
Dimpotrivă.
Tocmai pentru că nu mai poate concura cu știința în producerea de cunoaștere operativă, filosofia trebuie să facă altceva.
Trebuie să întrebe: încotro mergem?
Ce înseamnă că filosofia trebuie „să ne pregătească”?
Probabil cea mai stranie și totodată cea mai frumoasă parte a interviului vine spre final.
Heidegger spune că filosofia și gândirea nu pot produce direct schimbarea de care avem nevoie. Pot însă să ne pregătească pentru disponibilitatea de a aștepta.
De aici vine celebra afirmație despre un zeu care ar mai putea să ne salveze.
Nu cred că pasajul trebuie citit simplist, ca o invitație la pasivitate sau ca o profeție confesională.
Ideea este mai degrabă aceea a unei stări de veghe.
Gândirea nu ne asigură salvarea. Dar ne poate împiedica să fim complet absorbiți de sistem. Ne poate ține treji.
Imaginea imediată care îmi vine este aceea a santinelei în post. Nu știe dacă va veni cineva și nici când. Dar tocmai aceasta este sarcina ei: să nu adoarmă. Sau poate că Heidegger să fi simțit apropiere față de pilda celor zece fecioare – ”… privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului!” (vezi Evanghelia după Matei, 25, 13)
Poate acesta este rolul filosofiei într-o epocă a inteligenței artificiale.
Nu să concureze cu computerul.
Ci să păstreze deschisă întrebarea pe care computerul nu o poate pune în locul nostru: pentru ce folosim puterea pe care am dobândit-o?
Inteligența artificială ne face mai puternici. Ne poate face și mai înțelepți?
Aici conversația devine foarte personală.
Inteligența artificială este deja un extraordinar multiplicator al capacității de cercetare, redactare, analiză și sinteză. Pot găsi într-o după-amiază surse pe care altădată le-aș fi căutat săptămâni. Pot compara texte, construi ipoteze, verifica referințe și explora o idee în dialog.
Este extraordinar.
Dar tocmai această putere cere o etică pe măsură.
Paolo Benanti folosește termenul algoretică pentru a descrie nevoia de a integra valorile morale în lumea algoritmilor. Nu este suficient ca un sistem să poată decide. Trebuie să ne întrebăm după ce criterii decide și cine răspunde pentru consecințe.
În cercetare, această responsabilitate devine foarte concretă.
Un AI poate găsi o legătură între două texte.
Cercetătorul trebuie să determine dacă legătura este reală.
AI poate formula o pagină impecabilă.
Cel care o semnează trebuie să poată spune: înțeleg ce scrie aici și îmi asum această afirmație.
AI poate contribui la redactarea a 300 de pagini.
Dar nu poate prelua răspunderea morală a autorului pentru cele trei sute de pagini.
Această diferență mi se pare fundamentală.
O prezentare TEDx – în care Prof Pr Paolo Benanti ne corectează perspectiva asupra AI, prin explicarea conceptului de ALGORETICĂ.
La ce ne folosește înțelegerea, dacă nu duce la înțelepciune?
Cu ani în urmă, student la Istorie, l-am întrebat pe un profesor drag, de care mă simțeam fascinat tocmai pentru că mă încuraja să-mi pun întrebări, să citesc textele cu răbdare și curiozitate: care ar fi diferența dintre înțelegere și înțelepciune?
Cred că citeam pe-atunci din Ioan Scărarul.
Nu sunt sigur că am înțeles răspunsul pe loc.
Unele răspunsuri au nevoie să îmbătrânească împreună cu noi.
Astăzi aș spune astfel: înțelegerea ne arată cum funcționează lucrurile. Înțelepciunea ne ajută să alegem ce facem cu ceea ce am înțeles.
Putem cunoaște psihologia pentru a manipula oameni sau pentru a-i ajuta.
Putem înțelege comunicarea pentru a capta atenția sau pentru a transmite ceva folositor.
Putem construi tehnologii pentru a domina sau pentru a vindeca.
Putem folosi inteligența artificială pentru a produce mai mult sau pentru a gândi mai bine.
Cunoașterea ne mărește puterea.
Înțelepciunea trebuie să-i dea acestei puteri o direcție.
Să îndrăznim un răspuns la întrebarea pe care ne-a transmis-o Heidegger: de ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?
de ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?
Pentru că posibilitatea de a controla ceva nu dovedește că știm ce este.
Pentru că puterea nu ne spune ce merită făcut.
Pentru că eficiența nu poate decide singură ce este bine.
Și, poate cel mai important, pentru că scopul cunoașterii nu ar trebui să fie numai acela de a face lumea mai ascultătoare.
Ar trebui să ne facă pe noi mai vrednici de puterea pe care am dobândit-o.
Iar înainte de a încerca să vindecăm lumea din jur, poate că există un prim loc în care cunoașterea trebuie pusă la lucru.
În noi înșine.
Imagine generată cu AI, potrivită cu textul articolului – Filosoful, gândind la relația dintre Natura (umană) și Tehnologie (capabilă de ereditate digitală) … Ne putem oare rupe de lutul din care suntem lucrați? Unde va duce procesul de dezrădăcinare a omului?O singură observație, totuși: interviul (și întrebarea) sunt din 1966. Publicarea ei – aducerea la cunoștința publicului – s-a făcut în 1976 … Am preferat să ”las așa” – nu numai fiindcă sunt român, ci pentru a explica datoria de a rămâne vigilenți (sic!)
O scurtă istorie a luptei pentru timpul liber al omului
Suntem obișnuiți să privim atenția ca pe o însușire personală: ne concentrăm bine sau prost, suntem atenți ori distrași. Dar atenția are și o istorie. Odată cu presa de masă, publicitatea, extinderea participării politice și apariția industriilor moderne ale divertismentului, timpul liber al omului a devenit treptat un teritoriu economic disputat. Astăzi, când fiecare ecran concurează pentru încă o secundă din privirea noastră, Vaticanul propune, pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale din 2027, o expresie surprinzător de veche și de actuală:ad-tendere — a te îndrepta către celălalt și către adevăr.
Poate că problema nu este doar despre cine ne informează, cine ne distrează ori cine ne vinde ceva. Problema mai profundă este: cui îi dăm, zi după zi, una dintre puținele resurse pe care nu le putem recupera — atenția noastră?
Michelangelo Merisi da Caravaggio, Chemarea Sfântului Matei, c. 1599–1600, Capela Contarelli, San Luigi dei Francesi, Roma. În interpretarea tradițională, Matei este bărbatul cu barbă aflat la masă, care își arată nedumerit pieptul — „Eu?” — în timp ce Hristos, aproape ascuns în umbră în partea dreaptă, îl indică. Fasciculul de lumină și succesiunea gesturilor conduc privirea spre el. Detaliul este cu atât mai potrivit temei acestui eseu cu cât ceilalți oameni de la masă nu reacționează toți la chemare: unii rămân absorbiți de bani și de activitatea lor. Caravaggio pictează, într-un anumit sens, și momentul în care atenția își schimbă obiectul.
Există cuvinte pe care le folosim atât de des, încât încetăm să le mai auzim. „Atenție” este unul dintre ele: atenție la trecere, la preț, la știri, la telefon, la ceea ce spune interlocutorul. Și, inevitabil, atenție la următorul click.
Comunicatul prin care Dicasterul pentru Comunicare a anunțat, la 29 septembrie 2026, tema celei de-a 61-a Zile Mondiale a Comunicațiilor Sociale ne invită însă să desfacem puțin cuvântul. Tema aleasă de Papa Leon al XIV-lea este „Uno sguardo nuovo: prestare attenzione nell’era del clickbait” – „O privire nouă: a acorda atenție în epoca clickbaitului”. Documentul recuperează sensul lui ad-tendere: a te îndrepta către celălalt și către adevăr. Atenția este descrisă drept o formă de generozitate, iar comunicarea nu este arta de a captura ori de a vinde atenția, ci responsabilitatea de a o păstra ca resursă a relației.[1]
Formularea este mai radicală decât pare. Înainte să discutăm despre fake news, inteligență artificială, algoritmi sau rețele sociale, ea ne obligă să punem o întrebare mult mai veche: cui îi aparține atenția mea?
De la timpul muncii la timpul omului
Revoluția industrială a făcut din timpul muncitorului, o unitate economică. Fabrica a disciplinat ora, sirena a fixat începutul și sfârșitul schimbului, iar ceasul a devenit unul dintre instrumentele invizibile ale noii ordini productive.
Dar tocmai societatea industrială a produs treptat și contrariul: a inventat timpul liber modern.
În cursul secolului al XIX-lea, reducerea progresivă a timpului de muncă, mișcările pentru jumătatea de zi liberă, revendicările sociale și legislația au contribuit la apariția unei săptămâni de lucru recognoscibile și a unor intervale mai clare destinate recreării. Istoricul Brad Beaven arată că, între 1850 și 1914, muncitorii britanici au avut acces la o diversitate fără precedent de forme de petrecere a timpului liber, în același timp cu dezvoltarea unei industrii comerciale a divertismentului de masă.[2]
Aici sesizăm un paradox fascinant. La fabrică, patronul cumpăra câteva ore din timpul muncitorului. În afara fabricii începea însă competiția pentru restul omului: pentru timpul lui liber, curiozitatea lui, emoțiile lui, banii lui și, treptat, pentru privirea lui.
Am putea formula astfel una dintre ipotezele importante ale modernității: piața industrială nu creează numai o piață a muncii, ci contribuie și la apariția unei piețe a atenției. În prima, omul își vinde timpul. În cea de-a doua, numeroși actori încearcă să-i câștige privirea.
Gazeta care trebuie citită mâine
Transformarea presei este esențială pentru această poveste.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, ziarul devine treptat o întreprindere economică tot mai complexă. Publicitatea nu mai este un adaos marginal, ci ajunge să contribuie substanțial la profitabilitatea presei. Cercetările asupra presei britanice arată că acest proces era vizibil încă de la începutul secolului și că, după reformele fiscale de la mijlocul lui, dependența publicațiilor de veniturile din publicitate s-a accentuat.[3]
De aici apare o schimbare subtilă de statut a cititorului.
Ziarul îi vinde cititorului informație. Dar, în același timp, poate vinde advertiserului accesul la atenția cititorului.
În presa americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Gerald Baldasty descrie tocmai această transformare: editorii încep să lucreze pentru două categorii de public — cititorii și advertiserii — iar numărul și puterea de cumpărare ale primilor devin mijlocul de atragere a celor din urmă.[4]
Google, Facebook, YouTube sau platformele de astăzi n-au inventat această logică. Au rafinat-o până la o precizie pe care editorul unei gazete din 1870 probabil ar fi privit-o întâi cu admirație și, după câteva minute, cu o ușoară neliniște.
Democrația descoperă atenția
Secolul al XIX-lea mai aduce însă ceva: extinderea participării politice. Odată cu lărgirea treptată a corpului electoral, felul în care cetățeanul obișnuit își formează opiniile și își petrece timpul liber capătă o miză publică mai mare.
În Marea Britanie, dezbaterea despre rational recreation s-a legat direct de această nouă preocupare pentru formarea cetățeanului. Reformatorii vedeau timpul liber nu doar ca pe o problemă privată, ci ca pe un teritoriu în care se putea forma — sau deforma — caracterul civic al muncitorului, care intra treptat în viața politică.[5]
Biblioteca, biserica, cârciuma, music-hall-ul, ziarul, asociația, partidul și, ulterior, cinematograful intră astfel într-o competiție pentru același lucru: timpul disponibil al persoanei.
O competiție în mare parte pașnică, desigur. Dar o competiție.
De la informație la spectacol
Presa are o dificultate economică pe care nu a rezolvat-o nici până astăzi: o informație importantă nu este obligatoriu interesantă, iar o informație interesantă nu este obligatoriu importantă.
Între aceste două propoziții se află o bună parte din istoria jurnalismului comercial.
Fotografia dramatică, titlul mare, crima, scandalul, conflictul, celebritatea și catastrofa au descoperit devreme aceeași regulă pe care platformele digitale aveau să o măsoare mai târziu cu instrumente incomparabil mai precise: emoția reține privirea.
Televiziunea a perfecționat mecanismul. Internetul l-a individualizat. Telefonul mobil l-a pus în buzunar. Algoritmul l-a automatizat. Iar notificarea l-a făcut să vibreze.
Astăzi nu mai există doar o competiție între două ziare. Există mii de sisteme care licitează, secundă după secundă, pentru câteva clipe din existența noastră.
Comunicatul Vaticanului descrie tocmai această realitate: economia atenției luptă pentru „câteva momente de interes” într-un flux rapid și interminabil de conținut, modificând nu numai capacitățile noastre cognitive, ci și profunzimea comunicării dintre oameni.
Clickbaitul nu este problema. Este simptomul.
Documentul Vaticanului nu se limitează la o critică a titlurilor senzaționaliste. Ar fi fost adevărată, dar insuficientă.
Diagnosticul este mai profund: cultura digitală ne poate obișnui cu reacția imediată, cu superficialitatea relației și cu ușurința de a eticheta și respinge pe celălalt.
Problema nu mai este doar ce citim, ci și ce fel de oameni devenim în timp ce citim astfel.
De aceea răspunsul propus este mai degrabă antropologic decât tehnologic: o „convertire a privirii”. Să privim din nou. Să ascultăm din nou. Să simțim din nou. Documentul vorbește chiar despre recuperarea unei adevărate „igiene a atenției”.
Avem igienă dentară. Avem igiena somnului. Am început să vorbim și despre igienă digitală. Poate că a venit timpul să ne îngrijim și privirea.
Industria știrilor și dependența de „breaking”
Există aici și o responsabilitate profesională.
În ultimele decenii, o parte din industria știrilor a împrumutat tot mai multe instrumente din publicitate și marketing: titlul trebuie să atragă, imaginea să oprească scroll-ul, primele secunde să rețină, subiectul să provoace reacție. Trebuie engagement, share, click.
Toate aceste lucruri sunt inteligibile din punct de vedere economic. Lucrez eu însumi în comunicare și publicitate; ar fi puțin comic să descopăr abia acum că un titlu bun trebuie să aibă stopping-power, pentru a fi citit.
Problema începe când mijlocul devine criteriul adevărului: când o știre este considerată bună pentru că atrage atenția, nu pentru că merită atenție.
Diferența dintre cele două propoziții este mică gramatical și enormă moral.
Vaticanul formulează aproape programatic această diferență: a comunica nu înseamnă a captura și nici a comercializa atenția, ci a o păstra ca resursă prețioasă a relației.[1]
Atenția ca act moral
Există ceva profund creștin în această recuperare a privirii.
Evangheliile sunt pline de oameni pe lângă care mulțimea trece și pe care Hristos îi vede: Zaheu, Bartimeu, femeia care se atinge de haina Lui, samariteanca, văduva cu cei doi bănuți.
Omul devine din nou persoană atunci când cineva încetează să-l considere decor.
Comunicarea creștină, spune textul Vaticanului, trebuie să redescopere atenția ca dar și ca privire: privirea lui Isus, care vede și se lasă atins.[1]
Dar observația poate fi extinsă dincolo de comunicarea confesională. Atenția este o formă de recunoaștere. Atunci când îi acord cuiva timp, îi spun implicit că existența lui merită o parte din existența mea.
Din acest punct de vedere, ad-tendere devine aproape contrariul scroll-ului.
Scroll-ul spune: următorul.
Atenția spune: mai rămân puțin aici.
Nu trebuie să aruncăm telefonul în Tibru
Ar fi tentant să încheiem cu obișnuita lamentație asupra tehnologiei.
Nu cred că ar fi corect.
Problema nu este telefonul, nici internetul, nici publicitatea și nici măcar algoritmul luat separat. Ele sunt instrumente, iar instrumentele pot servi lucruri bune sau rele.
Partea importantă este că economia atenției funcționează industrial, în vreme ce recuperarea atenției începe aproape întotdeauna artizanal: un om, o oră, o alegere.
Să citim un articol până la capăt. Să lăsăm telefonul deoparte la masă. Să purtăm o conversație fără să căutăm cu coada ochiului următoarea notificare. Să terminăm rugăciunea înainte să verificăm ecranul. Să citim douăzeci de pagini dintr-o carte. Să verificăm o informație înainte de a o distribui. Să amânăm un răspuns până când furia s-a răcit.
Nu sunt gesturi spectaculoase. Tocmai de aceea pot fi repetate.
Atenția se reconstruiește prin exercițiu.
_____________________________________________
Note
[1] Dicasterul pentru Comunicare, Tema pentru cea de-a 61-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale 2027, 29 septembrie 2026, „A New Gaze: Paying Attention in the Age of Clickbait”. Textul oficial – Holy See Press Office
[3] Ivon Asquith, „Advertising and the Press in the late eighteenth and early nineteenth centuries: James Perry and the Morning Chronicle, 1790–1821”, The Historical Journal, 18/4 (1975), pp. 703–724; Anat Rosenberg, „Amongst the Most Desirable Reading: Advertising and the Fetters of the Newspaper Press in Britain, c. 1848–1914”, Law and History Review, 37/3 (2019), pp. 657–706. Cambridge – AsquithCambridge – Rosenberg
[4] Gerald J. Baldasty, The Commercialization of News in the Nineteenth Century, University of Wisconsin Press, 1992, în special cap. 5, „Shaping and Packaging the News: Luring Readers and Advertisers”. JSTOR – The Commercialization of News in the Nineteenth Century
[5] Brad Beaven, „Rational recreation and the creation of the model citizen, c. 1850–1914”, despre legătura dintre extinderea cetățeniei politice și preocuparea victoriană pentru modul în care muncitorii își foloseau timpul liber. Cambridge Core
Există momente în care începutul pare să poarte în el o încărcătură aparte. Când începem un caiet nou, schițăm un proiect, acceptăm o responsabilitate, ne propunem să scriem o carte, să gândim o afacere sau pur și simplu să facem o schimbare în propria viață. Începutul, cu emoțiile lui, ne transmite o doză bună de potențial: am putea face ceva bun. Uneori, asta ne e de ajuns ca să primim entuziasmul primului pas.
Și totuși, nu orice început promițător ajunge până la capăt. Unele lucrări se sting pentru că nu am știut destul de limpede ce urmăream. Altele se deformează pe drum: scopul rămâne frumos în declarații, dar mijloacele îl contrazic. În alte cazuri, intenția este bună, însă depinde atât de mult de dispoziția noastră sufletească, încât dispare odată cu primul val de oboseală.
Poate că, înainte de o lucrare importantă, nu avem nevoie, în primul rând, de mai multă motivație, ci de o clarificare a intenției?
Annibale Carracci, „Hercule la răscruce” (1596). Orice lucrare importantă începe nu prin forță, ci prin alegerea drumului. Ne place cum sună în italiană „Ercole al bivio” („două drumuri” = răscruce), cu sensul moral ce decurge din această postură a începutului: Hercule nu se află numai în fața a două poteci, ci între două feluri de viață — calea Virtuții, anevoioasă, și calea Plăcerii, atrăgătoare și ușoară.
Tradiția creștină ne oferă o pedagogie surprinzător de concretă. Sfântul Benedict ne învață să punem începutul sub semnul rugăciunii, al ascultării și al perseverenței. Sfântul Toma de Aquino ne ajută să distingem între scop, intenție și alegerea mijloacelor. Sfântul Vasile cel Mare ne întreabă, implicit, la ce folosește lucrarea noastră și, mai ales, cui îi folosește (Cui prodest?1). Iar Sfântul Ignatiu de Loyola ne cere libertatea interioară, fără de care discernământul devine doar o justificare elegantă a unei preferințe deja stabilite.
Din „întâlnirea” acestor perspective putem alcătui un mic examen al începutului, cuprins în următoarele cinci întrebări.
1. Care este binele concret pe care îl urmăresc?
Nu este suficient să spunem că vrem „să facem ceva bun”. Binele trebuie numit cât mai precis.
Ce anume dorim să existe la sfârșitul lucrării și care nu există acum? O carte care clarifică o problemă? O casă bine construită? Un loc de muncă mai drept? O familie mai unită? Un serviciu care răspunde unei nevoi reale? Un adevăr readus în atenția oamenilor?
Sfântul Toma înțelege intenția ca pe un act al voinței orientate către un scop cunoscut de rațiune. Ea nu este o simplă înclinație și nici o dorință vagă. A spune „mi-ar plăcea să scriu” nu este același lucru cu a spune: „vreau să cercetez această problemă și să ofer cititorului o explicație adevărată, folositoare și limpede”. Intenția începe să capete formă atunci când binele urmărit poate fi exprimat fără echivoc și fără podoabe inutile.
Sfântul Vasile cel Mare leagă începutul de ordine și finalitatea lucrării de folosul ei. În prima omilie a Hexaemeronului (comentariu despre Facerea Lumii în șase zile), el observă că binele urmărit poate deveni chiar principiul unei acțiuni: ceea ce sperăm să împlinim pune în mișcare lucrarea prezentă. Lumea însăși nu este înfățișată ca rezultat al hazardului, ci ca o operă inteligibilă, ordonată spre un folos.
Prima întrebare ne ferește, așadar, de agitația fără rod. Putem fi foarte ocupați fără să știm ce construim. Sau, altfel spus, zgomotul uneltelor nu dovedește că ar exista și un plan al casei.
2. De ce îmi doresc cu adevărat acest lucru?
A doua întrebare este mai incomodă, pentru că ne obligă să coborâm de la motivul declarat la motivul real.
Putem începe o lucrare din iubire pentru adevăr, dar și din dorința de a fi admirați. Putem ajuta pe cineva din generozitate, dar și pentru a-l face dependent de noi. Putem urmări reușita unui proiect pentru binele comunității, dar și pentru a demonstra că am avut dreptate. De cele mai multe ori, motivele nu apar în stare pură. În aceeași hotărâre pot conviețui generozitatea, teama, vanitatea, simțul datoriei și dorința sinceră de a sluji.
Această amestecare nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice lucrare până când vom avea o motivație perfectă. Dacă am aștepta puritatea absolută a inimii, am risca să nu mai începem nimic. Înseamnă însă că trebuie să ne recunoaștem mobilurile și să permitem ca ele să fie curățate pe parcurs.
Sfântul Benedict este foarte realist în această privință. El avertizează asupra voinței proprii care ajunge să numească bun tot ceea ce îi place și rău tot ceea ce o contrariază. De aceea, în Prologul Regulii, înaintea oricărei lucrări bune, monahul este îndemnat să ceară prin rugăciune ca Dumnezeu să o ducă la împlinire. Rugăciunea nu cere numai succesul proiectului. Ea pune sub judecată și inima celui care îl începe.
Putem întreba, foarte simplu: dacă nimeni nu ar afla că (eu) am făcut această lucrare, aș mai considera-o vrednică de făcut?
Răspunsul poate spune multe despre motivația noastră.
3. Este acest scop ordonat către un bine mai înalt?
Sfântul Toma arată că omul poate urmări mai multe scopuri în același timp, dacă acestea sunt ordonate între ele. Urmăm un tratament pentru a ne recăpăta sănătatea; dorim sănătatea pentru a ne putea împlini responsabilitățile; ne împlinim responsabilitățile pentru binele celor încredințați nouă; iar binele nostru și al celorlalți își găsește sensul ultim în Dumnezeu.
Pentru a verifica ordinea scopurilor, putem repeta o întrebare aproape copilărească, dar foarte eficientă:
„Pentru ce?”
Vreau să câștig mai mult. Pentru ce? Vreau să dobândesc influență. Pentru ce? Vreau să public această carte. Pentru ce? Vreau să câștig această dispută. Pentru ce?
După câteva trepte, ajungem de obicei la binele mai înalt pe care îl slujim sau la idolul discret în jurul căruia ne-am organizat viața.
Aici devine folositoare perspectiva Sfântului Ignațiu de Loyola. În Principiu și fundament, la începutul Exercițiilor spirituale, lucrurile create sunt privite ca mijloace care trebuie folosite în măsura în care ne conduc către scopul pentru care am fost creați și lăsate deoparte în măsura în care ne îndepărtează de el. Discernământul presupune, prin urmare, o anumită libertate interioară: să nu transformăm instrumentul în scop și succesul imediat în bine suprem.
O lucrare poate fi utilă, profitabilă și onorabilă, dar trebuie să știm unde se așază ea în ordinea întregii vieți. Altfel, ceea ce trebuia să fie un mijloc ajunge să ne stăpânească.
Nu ni se cere să disprețuim lucrurile bune ale lumii, ci să nu le cerem să fie ceea ce nu pot fi.
4. Sunt mijloacele alese drepte și potrivite?
Expresia „am avut cele mai bune intenții” apare adesea după ce rezultatul a devenit greu de apărat. Dar intenția bună nu este o dispensă morală.
La Sfântul Toma, bunătatea unei fapte nu depinde numai de scopul urmărit. Contează ce facem efectiv, prin ce mijloace și în ce împrejurări. Nu putem sluji adevărul prin minciună, dreptatea prin nedreptate sau binele unei persoane prin încălcarea demnității alteia.
Mijloacele trebuie să fie mai întâi drepte. Apoi trebuie să fie și potrivite. O intenție generoasă, însoțită de mijloace imprudente, poate produce rău fără să-l dorească.
Sfântul Vasile adaugă aici dimensiunea comunitară. Darurile, aptitudinile și munca omului nu sunt doar proprietăți private, ci sunt destinate afirmării individuale. Ele sunt primite și pentru folosul celorlalți. Întrebarea „este eficient?” trebuie însoțită de alte câteva: „pe cine ajută?”, „pe cine împovărează?”, „ce fel de relații creează?” și „contribuie la binele comun?”
Sfântul Ignațiu recomandă ca alegerea să nu fie făcută sub tirania unei atașări dezordonate. Dacă am decis deja, în adâncul nostru, că vrem cu orice preț un anumit rezultat, discernământul riscă să devină avocatul dorinței noastre. Vom găsi argumente admirabile pentru ceea ce hotărâserăm, înainte de a ne pune întrebările.
Adevărata libertate nu înseamnă să nu dorești nimic, ci să fii capabil să renunți la o cale preferată atunci când înțelegi că nu este cea potrivită.
5. Ce faptă mică și precisă trebuie să fac astăzi, chiar și fără entuziasm?
Ultima întrebare ne scoate din contemplația propriilor intenții și ne așază în realitate.
Uneori amânăm începutul, fiindcă prima etapă pare prea modestă în comparație cu măreția proiectului. Visăm cartea, dar nu deschidem documentul. Ne imaginăm edificiul, dar nu verificăm terenul. Dorim împăcarea, dar nu dăm telefonul. Așteptăm ziua în care vom avea timp, energie, certitudine și inspirație. Ziua aceea are însă prostul obicei de a nu apărea în calendar.
Sfântul Benedict nu întemeiază viața spirituală pe entuziasm, ci pe ritm, ascultare, stabilitate și repetarea faptelor bune. În capitolul despre ascultare, el vorbește despre promptitudine: ceea ce trebuie făcut nu este lăsat la discreția dispoziției sufletești. Aceasta nu înseamnă activism orb, ci eliberarea voinței din dependența față de chef.
Prologul Regulii descrie apoi o transformare minunată. La început, calea este strâmtă și cere răbdare. Dar pe măsură ce omul înaintează, inima i se lărgește, iar el ajunge să alerge pe calea poruncilor cu dulceața iubirii. Fapta bună repetată nu exprimă doar caracterul; îl și formează.
Motivația poate veni înainte de lucrare, dar poate apărea și în timpul ei. Uneori începem pentru că suntem însuflețiți. Alteori devenim însuflețiți pentru că am avut smerenia de a începe.
De aceea, ultimul pas trebuie să fie mic și precis: o pagină citită, un paragraf scris, un telefon dat, o întâlnire fixată, o oră rezervată, un instrument pregătit. Nu „voi lucra la proiect”, ci „astăzi, între orele nouă și zece, voi redacta prima pagină”.
Lucrările mari au nevoie de viziune. Dar ele înaintează prin gesturi suficient de mici pentru a putea fi făcute chiar astăzi.
Intenția, motivația și virtutea
Cele cinci întrebări nu garantează succesul. Nu elimină greșeala, oboseala sau împrejurările potrivnice. Ne pot însă ajuta să începem într-o anumită ordine:
să numim binele concret;
să recunoaștem motivul real;
să așezăm scopul într-o ierarhie a binelui;
să alegem mijloace drepte și potrivite;
să transformăm hotărârea într-o faptă prezentă.
Sfântul Toma ordonează intenția prin rațiune și o leagă de alegerea mijloacelor. Sfântul Benedict educă dorința prin rugăciune, ascultare și perseverență. Sfântul Vasile ne amintește că lucrarea bună are ordine, folos și deschidere către comunitate. Sfântul Ignațiu ne cere libertatea de a alege nu ceea ce ne atrage cel mai mult, ci ceea ce ne conduce mai drept către scop.
Împreună, ei ne spun că nu trebuie nici să absolutizăm motivația, nici să o disprețuim. Ea trebuie luminată, curățată și educată.
Poate că adevărata armonie nu apare atunci când facem numai ceea ce simțim, ci atunci când ajungem să iubim binele pe care, la început, am învățat să-l facem cu fidelitate.
Înaintea unei lucrări importante, să ne oprim, așadar, pentru câteva clipe. Să cercetăm scopul, inima și mijloacele. Să ne rugăm pentru un început bun și pentru o inimă dreaptă. Apoi să facem primul lucru care trebuie făcut.
Întrebarea-cheie Cui prodest? se folosește în justiție, ajută la stabilirea mobilului (motivului) unui delict prin identificarea suspectului care trage foloase de pe urma faptei. În ce privește viața politică (și cea cotidiană) e utilă atunci când vrem să aflăm cine anume profită de pe urma unui război, a unei crize, a unei decizii sau a unui scandal ↩︎
Istoria are nevoie de documente. Dar, pentru a reînvia cu adevărat trecutul, istoricul mai are nevoie de un dar: acela de a descoperi amănuntele care contează și de a pune sursele una lângă alta până când ele încep să se confirme, să se contrazică, să se lumineze reciproc. Abia atunci memoria trece pragul credibilității.
Profesorul Cristian Vasile face tocmai acest lucru în studiul „Manifestațiile anticomuniste din anii 1945–1946 și implicarea organizațiilor greco-catolice AGRU și ASTRU”, publicat în „Revista istorică”, tom XXXVII, 2026, nr. 1–3.
Prin cercetare serioasă, sunt scoase la lumină lucruri pe care memoria noastră publică pare, uneori, teribil de grăbită să le uite.
8 noiembrie 1945. Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Ziua onomastică a Regelui Mihai. Vorba aceea: de ziua ta nu prea ai cum să te ascunzi de urări — nici măcar dacă istoria începe să se înnegureze.
În Piața Palatului ies zeci de mii de oameni, foarte mulți dintre ei elevi și studenți. Manifestația e promonarhistă, dar tocmai de aceea este implicit anticomunistă: solidaritatea cu Regele aflat în „greva regală” și în opoziție față de guvernul prosovietic al lui Petru Groza.
Studiul lui Cristian Vasile arată și participarea unor membri ai AGRU și ai ASTRU, organizațiile laicilor greco-catolici, la mobilizarea și desfășurarea acestor forme de rezistență.
Amănuntul care contează enorm: a existat opoziție. Comunismul nu s-a așezat peste România într-o liniște unanimă, ca și cum o țară întreagă și-ar fi schimbat „peste noapte” convingerile. Regimul prosovietic instaurat după 6 martie 1945 a întâmpinat rezistență politică, civică, intelectuală și religioasă.
Și mai aflăm ceva tulburător de familiar.
Dezinformarea nu s-a inventat odată cu Facebook-ul. Puterea comunistă încerca să transforme adversarul politic în altceva decât era: opozantul devenea „fascist”, participantul la manifestație era asociat cu „criminalul de război”, iar contestarea politică trebuia prezentată drept primejdie publică.
Dacă reușești să schimbi mai întâi numele adversarului, devine mult mai ușor să justifici ceea ce îi vei face după aceea.
Opoziția este firească într-o democrație. Nu suntem obligați să gândim cu toții la fel. Tocmai puterea, care nu mai suportă contradicția, începe să aibă nevoie de astfel de etichete.
Îi sunt recunoscător prietenului meu, Cristian Vasile, pentru cercetările sale asupra trecutului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. A descoperit răni care nu cer răzbunare și nici mitologizare. Cer ceva mult mai greu: adevăr și demnitate.
Uitarea nu vindecă o rană. Iar minciuna, cu atât mai puțin.
Cu permisiunea autorului, pun la dispoziția celor interesați studiul integral, inclusiv pentru descărcare. Merită citit. Uneori, câteva pagini de istorie bine documentată pot recupera ceea ce câteva decenii de tăcere au încercat să șteargă…
