În 4 Martie 1977, fix la ora 21:22:22, avea să înceapă unul din minutele cele mai lungi din viața mea.
Pământul s-a cutremurat, blocul din patru etaje a început să salte și să se scuture de parcă s-ar fi străduit să călărească un demon nărăvaș, iar familia noastră s-a strâns laolaltă în holul cel mic al apartamentului de trei camere aflat pe colț, la ultimul etaj … Singurul care a înțeles ce se întâmplă – fiindcă a trăit pe pielea lui cutremurul din 1940, a fost Tata. Doar el știa că nu avem ce face mai mult decât să stăm liniștiți pe lângă tocul ușii, și să ne rugăm, împreună.
Minutul cel mai lung a trecut în cele din urmă, dar amintirea vie a furiei pământului, noaptea petrecută în mașină, în fața blocului, curajul de a aduce din casă ”pături pentru copii”, discuțiile despre ”falia din Vrancea” și plecarea prematură a Maestrului Toma Caragiu (suntem cu toții egali în fața morții) – m-au ajutat să înțeleg unul din aspectele fragilității noastre: fără vreo urmă de fatalitate, recunosc că suntem ”prea mici” în fața răului ce poate veni peste noi – în orice clipă!
Nu suntem făcuți pentru instabilitate. Pașii noștri au nevoie de o cărare solidă, iar liniștea pământului e o condiție a vieții, un leagăn ce ne oferă siguranță și nu zbucium. Problema apare fiindcă aparent nu avem capacitatea de a aprecia liniștea și pacea, dacă nu trecem (la propriu) printr-un cataclism: fie el natural, sau cauzat de om.
Au trecut 46 de ani de-atunci și observ că această dată nu are nevoie de vreo adnotare specială în agendă sau în calendar. Dacă e 4 Martie, știm ce a fost și știm că următoarea generație va avea parte și ea, de ”înțelepțire”, atunci când va veni vremea împlinirii timpului.
Sunt câteva lecții ale acestei zile, pe care aș dori să le consemnez, aici.
Mai întâi, m-am gândit la moloz și transformarea ”peste noapte” a peisajului urban, în ruină. Blocurile gri se varsă pe asfalt, înecând străzile. Praful albicios acoperă hainele și intră în plămâni. Ai parte de suferință, chiar și atunci când privești din fața televizorului. Ruinele înseamnă vieți curmate, fie că vorbim de Turcia sau Siria – țări care se află în conflict, și care au fost chemate să recunoască limbajul comun al compasiunii, fie că vorbim de Ucraina, acolo unde durerea pierderii unei vieți sau a unui cămin de care viața însăși depinde, pare a fi aceeași. Numai că, vedem bine cum cauza molozului poate fi diferită.
Omul și Natura – amândoi sunt fragili și periculos de puternici, în același timp. Omul care se face lup împotriva omului, și natura care pedepsește lipsa de profesionalism a constructorilor și dezvoltatorilor imobiliari.
Ruinele pot să apară ”peste noapte” și, indiferent de cauza lor ele trebuie analizate. Legile după care protejăm viața, trebuie adaptate, pentru că nu e deloc firesc și nici acceptabil, să fie bombardate blocurile civililor. După cum nu e firesc să lipsească răspunderea statului față de specialiștii al căror statut și pregătire e pusă în slujba arhitecților și în plata dezvoltatorului, mă refer la inginerii structuriști și la geotehnicieni. Evaluarea seismică a clădirilor trebuie adăugată obligației de avea un certificat energetic – e o responsabilitate comună, atât a proprietarului cât și a comunității.
Foamea de profit și frica de a pierde frânele puterii le ”între vedem” prin ruine, le surprindem cu ochiul celui care nu se teme să cunoască adevărul, pentru a îndrepta starea de lucruri. Dar nu putem impune o lege a compasiunii – ea se trăiește interior, bunătatea iese la iveală în clipele de încercare. Testul de solidaritate al Europei, în jurul regiunilor predispuse la cutremur și la război nu poate fi trecut post-factum: nu se acoperă cu bani pierderea unei vieți omenești. Trebuie să-i pregătim mai bine pentru cutremur pe cei expuși acestui risc, iar pe cei supuși ororilor războiului, trebuie să-i ocrotim cu măsuri mai ferme.
Simțim că viitorul are nevoie de protecția divină. Am intrat într-o perioadă a luptei pentru continuarea vieții (când succesul se măsoară prin rezistență). În neputințele noastre surprindem palpabil miracolele, atunci când auzim de acțiunile de salvare care au avut succes după zile de căutări.
Înțelegem cum bunătatea și voința echipelor de salvare se împletește cu forța supraomeneasca și voința sinistratului prins sub dărâmături, în imobilizarea forțată a cavoului de moloz, dovedind ce înseamnă răbdarea dusă la extrem, în încleștarea mortală a pământului, a întunericului, a setei și foamei dar mai ales, a neliniștii de a fi fost abandonat de viu în singurătatea sicriului …
Să privim cu mai multă atenție la molozul din cutremure și din bombardamente, fiindcă el ne vorbește despre darul vieții, despre zilele numărate ale timpului, despre forță și fragilitate, deznădejde și compasiune … dar și despre validitatea legilor care ne guvernează.
Pe de altă parte, înțelegem că este foarte dificil pentru generațiile care nu au trăit pe pielea lor cutremure majore, sau care nu au cunoscut războiul, să-și antreneze compasiunea sau să manifeste empatie față de suferințele celuilalt. Acest dar este suprafiresc, dar credem că poate fi ”antrenat” prin educație – iar flagelul nepăsării poate fi combătut, fiindcă în adâncul umanității noastre e ascunsă omenitatea. Ce avem de câștigat, dacă o descoperim?
Calin Diaconu 