gatea-transilvaniei-iacob-muresan-hasifalau

Parintele Burza si-a inceput primii ani de scoala intr-o comuna numita Hasifalau – pe care din pacate nu am reusit sa o identificam pe harta actuala a Romaniei … Totusi, internetul ne-a pus la dispozitie o alta sursa exceptionala – un exemplar scanat al Gazetei de Transilvania (din anul 1864), in care este expus un proiect de lege al dietei Marelui Principat al Transilvaniei – din care aflam ca Hasifalaul era prins in cercul Sighisoarei, care facea parte la randul sau din municipiul Sibiului (sau ”Săsimea”) – unul dintre cele 9 Municipii care constituiau Marele Principat al Transilvaniei.

(Vă invităm să studiați cele patru pagini ale Gazetei Muresenilor – din Brasov – aici: gazeta-de-transilvania-1864

Notă

După publicarea prezentului articol, în legătură cu denumirea localitatii Hasifalau, am primit următoarea contribuție importantă din partea Dlui Nicolaie N. Nedelcu, autorul volumului „Istorie dumbrăveneană”:

Eu cred că în ultima Dvs. postare despre satul Șaroș pe Târnave, numele corect al localității Hasiufalău este Ibașfalău, denumirea în limba română a orașului Elisabethopolis (Erszebethvaros în maghiară, Elisabethstadt în germană), actualmente orașul Dumbrăveni. În susținerea acestei afirmații aduc trei argumente:                                1. La mijlocul secolului al XIX -lea, învățământul dumbrăvenean era bine organizat, fapt pentru care era căutat și apreciat. În anii 1842 – 1843 în Elisabethopolis (Dumbrăveni) s-a înființat chiar și un gimnaziu, Gimnaziul Raphaelian;                                                                   2. La sosirea sa în oraș este mai mult ca sigur că elevul Theodor Valerian Bourza cunoștea, din discuțiile familiei sale, doar denumirea românească, și aceea incorectă, dar bine împământenită în întreaga zonă;                                                                                             3. Însuși Th. V. Bourza consemnează în fraza următoare că la puțin timp, din motive necunoscute nouă, a părăsit Elisabetopolea, adică orașul Ibașfalău.
Orașul Dumbrăveni, a cărui pseudomonografie am avut deosebita onoare și cinste să o scriu (acum doi ani a apărut o primă ediție) are o istorie foarte interesantă. Denumirea sa actuală, Orașul Dumbrăveni, a primit-o la data de 25 septembrie 1925 prin Înaltul Decret Regal nr. 2465/1925.                                                                                                              Cu stimă, Nicolaie N. Nedelcu

 

Să dăm acum cuvântul Jurnalului Preotului Theodor Valerian Bourza, proiect pe care ne bucurăm să-l putem relua:

( : 5 : )

… când am început eu a învăța cetire și scriere, nu-mi aduc aminte, știu numai că la anul 1839 știam memoriza bucovna de Blasiu (Blaj, n.n.), știam și scrie, ba eram bine deprins si in Cântarile bisericești, atunci mergeam si la Scoala triviala romano-catholica, unde era numai pierdere de timp, caci Dascalul Vrain îmbătrânitu, nu mai avea curagiu de a-si petrece cu instruarea pruncilor.

La anul 1841, m-a dus Tatăl meu la Hasiufalau, – în clasa I era un profesor Dombi, care pe români ne folosea și de servitori (în text ”Sierbitori”, n.n.) sieși; – acesta mă îngreuna cu memorizarea lecțiunilor maghiare și latine, ce io cu toată diliginția, nu eram capace de a le cuprinde.- După terminarea primului semestru, am părăsit cu totul Elisabethopolea (Dumbrăveni, n.n.); iar in anul 1842 am fost susceputu* în clasa a II-a normală din Blasiu, carea am absolvat-o cu calculu de eminens primus**În anul 1843, am trecut în a treia clasă sub Profesorele Dl Gregoriu Moldovai, în această clasă erasi (iarăși, n.n.) am fostu eminens primus si la declamatiuni Oratoru. În anul 1844, am absolvit clasa a 4-a sub Profesorele monachu D. Hieronimu Albani, din limba latină ca eminens secundus iar din celelalte studii ca eminens distinctus

In anul 1845, căpătând din Fundațiunea nemuritorului Doctor Romantiai*** un stipendiu de 60f:mc anual (florini, nn), m-a dus Tatăl meu la Sibiu, în Gimnaziul romano-catholic in a 5-a Scoala (clasa, nn), aici am suferit o greutate mare, caci esplicatiunea (predarea, nn) era in limba germana – diligintia (grija, atentia, disciplina, nn) insa neintrerupta de zi și noapte mi-a ajutat a ieși și aici cu calculu de eminentia. Profesorele era Ignatiu Pitner. – 

In anul 1846, tot sub profesorele Pitner am absolvit a 6-a clasa, cu calculu de eminentia. In anul 1847 am intrat in a 7-a clasa sub profesorele Benedec, nu apucasem insa deplinu a putea absolvi aceasta clasa din cauza revolutiunii magyare, care ne-a imprăștiat în toate laturile, io însă am rămas în Sibiu, alipindu-mă lângă Dl Canonicu Țipariu****, care era membru al Comitetului de Pacificațiune al Națiunii Române, cu carele la ocuparea Sibiului de magyari, prin bubuitul tunurilor am ajuns la Resinariu (Rășinari, nn) și de-acolo, cu preoții din loc, prin munții cei groaznici cu omăt și furtuni neimaginate in trei zile, cu periclitarea vieții, am trecut în România coborând în satul cel dintâi Voineasa, aici un post de muscali ne-au arestat iar dimineața venind pentru fiecare din noi …

Intrucât semnalarea prezenței lui Timotei Cipariu la Sibiu in anul Revolutiei pasoptiste, precum si fuga sa ”peste munti”, in Tara Romaneasca este astfel atestata documentar, considerăm important să facem trimitere către presa vremii, încheind acest articol cu invitatia catre cei interesati – de a studia colectia primului ziar românesc cu litere latine, Organul Luminării (ziar condus de Timotei Cipariu).

Colectia anilor 1847 – 1848 poate fi consultată aici.

orgnul luminarii cipariu

______________

*”suscipere”, în latină înseamnă a relua, a lua de la capăt, a prelua ceva – în cazul de față, a relua școala, care era și pe atunci se pare, o adevărată provocare, o adevărată cruce pe umerii fragili și neformați ai elevului … Intrevedem o stare de vulnerabilitate a celui care este susceptibil – adică gata de a fi expus la diferite influențe sau chiar la nedreptăți. 

**”eminens primus”, sublinierea în text aparține Parintelui Bourza … și astăzi enumerăm diferite grade ale diplomelor de merit: cum laude, magna cum laude, summa cum laude … etc.

***Fundatiunea Simion Romanțai este pomenită printre altele asemenea, in acest articol al domnului Ioan Lacatusu. Vezi un prim articol aici:  http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/05/24/iintelectuali-romani-din-harghita-si-covasana-din-sec-al-xix-lea-si-inceputul-secolului-xx/

Formarea intelectualitatii romanesti este o chestiune care a fost analizată pe larg de către Domnul Profesor Cornel Sigmirean din Târgu Mureș. Acesta a avut amabilitatea să ne lămurească: ”Pe scurt, fundatia a fost creata de medicul Simion Romantai din Floresti (Cluj), cu studii la Viena. A fost medic in Moldova si prin testament si-a lasat averea  pentru crearea unei fundatii, in administrarea bisericii greco-catoloce, din care sa  se acorde burse pentru studii la universitatile din Europa. Printre beneficiari: T. Maiorescu, Al Papiu Ilarian, Barnutiu etc.”

Cornel Sigmirean, „Église et école. Le rôle des fondations ecclesiastique dans la formation de l’élite intellectuelle roumaine à l’epoque moderne”, în Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Ovidiu Ghitta, Maria Crăciun, Cluj, 1995, p. 302-312, I S B N 973-96280-7-9.
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă. Studenţi români la universităţi din Europa Centrală şi de Vest, Presa Universitară Clujeană, 2000, 806 p., I.S.B.N. 973-8095-38-7.

 

****este vorba de preotul si cărturarul român Timotei Cipariu (1805-1887)


Pentru că a iubit și înțeles fibra neamului românesc din perspectiva unei chemări care încearcă apropierea de adevăr cu metode științifice, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari in 1940.  Adevărul nu convine celor care-și consumă energiile în minciună. Adevărul deranjează, e incomod și trebuie înlăturat. 

Anul acesta, Domnul Radu Preda, un teolog ortodox plătit din banul public pentru a studia crimele comunismului, il asasineaza din nou pe marele istoric, cu următoarea afirmație halucinantă, despre Unirea Românilor cu Biserica Romei:

 

„Atanasie semnează ceea ce Nicolae Iorga numeşte «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată», adică acceptă toate concesiile doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană. În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti. Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune Radu Preda.   

 

Citeste mai mult: adev.ro/ou788v

 

A pune în gura unei autorități o afirmație pe care îți clădești apoi punctul tău de vedere convenabil e o exagerare permisă în relațiile publice și comunicare și mai ales, in politică, unde menținerea în funcție echivalează cu păstrarea puterii. Nepermisă e minciuna, când vine din partea cuiva a cărui poziție e înființată pentru un interes public și care e susținut financiar de la buget, prin contribuabilii plătitori de taxe pentru a se ocupa de restabilirea adevărului istoric. Aici, imparțialitatea e o datorie sfântă și parte din descrierea postului …

Singurul aspect pozitiv al atitudinii partinice pe care șeful IICMER  o manifestă față de românii uniți, este acela de a ne obliga să ne documentăm: ne-am trezit la rândul nostru, în fața obligației de a ne întreba în legătură cu poziția reală a istoricului Nicolae Iorga despre ORTODOXIA și CATOLICISMUL ROMÂNESC?

Astăzi, (tocmai în 30 Decembrie!) când calendarul de perete ne avizează trist asupra celor șapte decenii scurse de la instaurarea oficială a minciunii în țara noastră, prezentăm un material care poate explica (celor interesați de adevăr), cum gândea Nicolae Iorga problematica religiei Românilor: Nicolae Iorga Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei 1940

Iorga, Nicolae. Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei. 1940

Nicolae Iorga, Concepția Românească a Ortodoxiei.

 

Mulțumirile noastre se îndreaptă de aceea nu numai către Radu Preda (căci ne-a stârnit curiozitatea de a afla adevărul!), dar mai ales către Misiunea Română din München pentru că, departe de casă, în exil forțat (politic, nu economic!), au înțeles grija față de adevăr și respectul față de istorie ca acte de iubire față de Țara pe care au continuat să o slujească și după instaurarea comunismului, impus cu forța de către ocupantul sovietic.

Știm că nu există competiție între cei care vor Binele, și mai știm că Adevărul tace smerit în fața interogărilor sfruntate, de aceea ne rugăm pentru liniștea sufletească a fratelui nostru Radu, fie ca Dumnezeu să-i încălzească inima și să-i redea chemarea pentru care a acceptat a se sacrifica în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc! E nevoie de oameni bine pregătiți și bine intenționați, care să cotrobăie ”sine ira et studio”  în trecutul nu prea îndepărtat, ale cărui reverberații le simțim încă, astăzi!

1947 – 2017 … Șapte decenii de minciună au avut parte (ironia soartei!, dar știm că nimica nu este întâmplător), de funeralii de stat odată cu moartea Regelui Mihai I și cred că din fotoliul lor, o întreagă generație de istorici tăcuți – s-au rușinat de vina resimțită față de mistificare și lipsa de interes pentru cercetarea adevărului. E o vină pe care trebuie să ne-o asumăm, toți cei care am tăcut.

Istoria – adică drumul consemnat (prin documente și izvoare) al prezentului, dinspre trecut spre viitor, o înțeleg ca pe o descriere a popasurilor unor realități care s-au succedat dintr-o posibilitate în alta, prin liberă consimțire a omului și mereu condiționată alegere între Bine și Rău.

Cunoașterea adevărurilor din trecut (sau a istoriei adevărate?) pune sub presiune  toți strategii de azi, cei care se întrec în calculul probabilităților – iar prilejuri vor fi multe, în Anul Centenar 1918 – 2018!

Invazia sovietică în Estul Europei, la finalul celui de-al doilea Război Mondial, a afectat fundamental reconstrucția  țării, prin lipsa de legitimitate a furtișagurilor comise și minciunilor rostite, la care am subscris noi toți cei care am tăcut, însă mai puțin mulțimea acelora care nu s-au clătinat, a acelora care nu și-au clătit conștiințele, care nu s-au complăcut în comoditatea ”călduță” a sistemului propus de dictatura socialistă.

Au existat asemenea oameni? Sigur că da! Iar dacă au existat, este datoria imediată a IICCMER să cerceteze viața, gândurile, reacțiile acestora – cât mai ales rostul moștenirii pe care ne-au lăsat-o. Existența oamenilor superiori moral, experientarea – fie și numai prin lectura vieții lor a caracterului tare, neclintit, al unor înaintași care au trăit sub alte vremi pe aceleași meleaguri unde suntem noi astăzi,  ne învață că în ultimă instanță există o singură alternativă posibilă în istorie, iar viitorul poate fi privit cu seninătate, dacă alegem corect, în prezentul ce ne este îngăduit.

De multe ori, intervenția omului în istorie este brutală – și de multe ori, normalitatea se retrage cu discreție în fața crizelor induse. Dar suntem la începutul Anului 2018, și putem alege să-l începem prin a ne cere iertare fraților noștri. Apoi, să medităm la fragilitatea simplității Adevărului: de ce ne este atât de greu să recunoaștem părțile bune ale celui de-alături?! 

Dacă vă părem preocupați de înțelegerea trecutului – nu o facem pentru a recupera valori materiale, ci pentru a poposi, într-o pioasă tăcere a contemplării lucrurilor luminate de Adevăr: cât de trainice sunt, cu toată simplitatea arhitecturii lor! Putem modifica scrierea istoriei, putem interpreta datele istoriei in favoarea noastra, putem chiar ascunde și putem necunoaște cu intenție lucrurile care nu ne convin, dar nu putem schimba istoria!

Să poți asculta vocea trecutului unui neam care a suferit numeroase nedreptăți, fie din lectura jurnalelor ținute prin închisorile comuniste, fie din povestirile celor care au trăit teroarea, fie din cercetarea arhivelor fostei securități … e un privilegiu și o misiune pentru noua generație de istorici. Ajutați-ne să înțelegem ceea ce s-a întâmplat, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial – și vom înțelege altfel lumea construită dupa Anul 1989!

Avem nevoie de cercetările voastre – nu pentru a striga cuiva că nu toți românii au fost colaboratori ai securității, ci pentru a cinsti memoria acelor câțiva – care au fost mai buni decât noi pentru că au înțeles la timpul potrivit pericolul ocupației sufletelor.

Cei care s-au opus valului de minciuni ne-au salvat pe toți de la piere, mărturisind că moartea nu e altceva decât o simplă trecere la cele veșnice! Anul 2018 să ne fie un prilej pentru iertare, în această zodie a clepsidrei nemiloase, căci fără iertare viitorul păcii nu este posibil.

Și cum iertarea este doar de la Unicul și Preamilostivul Dumnezeu, care se oferă înțelegerii noastre prin Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, să ne rugăm împreună fraților, pentru mai multă bunăvoire între oameni și pentru vremuri de pace!

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, Amin!

Căci pe cât este de adevărat că lecțiile istoriei nu se pot asculta într-o sală de clasă plină de zgomot, de proteste și monologuri defăimătoare … tot așa, avem convingerea că – discretă cum o știm – ”magistra vitae” va aduce la un moment dat liniștea în rândul elevilor necopți la minte, care insistă să continue pauza lor ineficientă și lipsită de bun gust în care se relaxează, probabil  de prea mult bine.

___________________________

PS – Mulțumirile noastre speciale se cuvin transmise si Doamnei Mariana Iancu, redactorul unui Articol despre Biserica Română Unită cu Roma, publicat în 2017 – ca un cadou subtil, chiar în ziua de naștere a subsemnatului (5 august, sic!) … dar și Părintelui Ioan Dăneț, Parohul Bisericii-Catedrale Sf Vasile cel Mare din Bucuresti, care mi-a semnalat această apariție și mi-a solicitat să aduc lămuriri și un punct de vedere. 


Când inginerii barajiști stau de vorbă cu geografii pasionați de relief, discuția lor va duce cu siguranță spre potențialul hidroenergetic al apelor care plecând din munte, își caută liniștea în oceanul planetar …

Când un Rege are parte de funeralii naționale și mulțime de popor care îl salută pe drumul spre criptă, aducându-i un ultim omagiu și vărsând o lacrimă a părerii de rău – istoricii care au falsificat trecutul pot considera că a sosit vremea penitenței lor publice.

Când Lumina Crăciunului se revarsă în casele noastre în noaptea în care timpul învață de la veșnicie simplitatea fragilă* a fiecărui pas … avem poate răgazul de a privi cadourile de sub brad, înainte de a le desface.

În primul rând – vom constata că nu există o regulă generală, nu fiecare casă are un brad de Crăciun, sub care stau în așteptare cadourile … și, mult mai grav: nu fiecare om are o casă în care și-ar putea eventual, aduce un brad unde ar urma să primească aceste cadouri, despre care pare a fi vorba în aceste zile.

Apoi, vom constata cu și mai mare tristețe că nu mai cunoaștem textele colindelor, că nu mai știm să spunem poezii, iar serbarea ad-hoc, ce s-ar fi presupus firesc înainte de împărțirea cadourilor despre care se pare că e vorba în aceste zile, e sărită din program.

Privind cadourile nedesfăcute, poți fi încercat de freamătul curiozității – oare ce am primit? – sau te poți comporta fără simțire, parte dintr-o religie străină, a nepăsării. Câți dintre noi, primind – ne mai aducem aminte, să mulțumim?

Cadoul nedesfăcut este o ultimă șansă de a reflecta la tot ceea ce, primind în mod gratuit și fără nici un merit, irosim prin nebăgare de seamă: e chiar aproapele nostru, a cărui întâlnire o ratăm, atunci când ne imaginăm prioritari.

25 Decembrie 2017

____________________________

* Cf articolului dedicat mesajului Papei Francisc pentru Craciunul anului 2017: http://www.catholica.ro/2016/12/25/papa-francisc-daca-dorim-sa-il-vedem-pe-dumnezeu-la-craciun-sa-fim-smeriti/


Ce sunt părerile noastre? Cum se formează ele? Unde vom ajunge, dacă e posibil și chiar ni se recomandă ca fiecare din noi să avem o părere, o opinie, despre orice și oricine, și eventual să ne-o exprimăm oricând socotim că ar fi momentul?!

Decât să rătăcim printre minciuni, într-o lume a imaginarului construit din adevăruri frânte, ecouri ale lumii simțurilor, într-o lume a virtualului – în care realitatea unui imaginar construit credibil și palpabil e făcută pentru a ne scăpa printre degetele care click-uie, mai bine ne întrebăm serios asupra vechii arte a înșelăciunii – e timpul să ne întrebăm despre iluzioniști, despre circari, despre vânzătorii de iluzii.

Pentru că preocuparea pentru realitatea virtuală conține un asalt asupra personalității noii generații, având o latură dedicată simțurilor: oferă o realitate din obiecte, senzații și percepții, care atrage irezistibil, mai ales atunci când imaginația e dezlănțuită fără bariere (creierul nostru s-ar dezvolta, spun psihiatrii, în timp).

Sunt două realități pe care tânărul adolescent le descoperă – cea înconjurătoare și cea lăuntrică. Hipersensibil, tânărul visător căruia i se descoperă imediat mirosul putred al minciunii, al greșelilor, al rătăcirilor – pe care le descoperă la celălalt – bătrânul imperfect, nu la sine însuși. Refugiul imediat – realitatea ca vis, dar azi mai mult decît visul de pe pernă – avem o opțiune superioară: realitatea virtuală a jocului pe calculator – VR-ul sau AR-ul (1) care a trecut de mult de faza testelor, are  un parcurs științific, e un business consolidat.

Ne depărtăm tot mai mult de fundamentarea eu-lui existențial pe gândire?

Propunerea ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – se pierde astăzi  în uitare, și odată cu ea se pierde existența ființei umane, bazată pe rațiune. Ori, reconstrucția eu-ului nu se poate realiza decât din interior … într-o realitate plasată la un nivel superior, al gândirii, al ideilor, al certitudinilor, al conceptelor. Altfel, se poate trăi (inconfortabil, ce-i drept), și cu incertitudini care se datorează în primul rând imaginației desfrânate – când ajungem să ni se pară adevărat ceea ce este în realitate o falsitate sau un lucru de rang secundar, material.

Despre acest aspect a fost vorba in Evanghelia de azi – a tânărului bogat, după Sf Luca (cap 18, 18-27): ”Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.” – lepădarea de averi în context, e de fapt o punere la punct a planurilor – ”a avea” trebuie să i se subordoneze lui ”a fi”.

Nimeni nu poate nega importanța imaginației, ea hrănește și alcătuiește visurile noastre – iar visurile pot trage realitatea înspre ele, o pot schimba … Vizionarii au visat o lume mai bună, pentru că au simțit și și-au imaginat adevărul lumii înconjurătoare, dorind schimbarea. Dar vizionarii fără metodă au fost sortiți eșecului, pe când înțelegerea lumii și efortul strategic de schimbare a ei, necesită o cunoaștere profundă din interior spre în-afară, și de jos în sus, spre cele mai înalte sfere ale puterii.

Pentru a schimba lumea din jur, nu ajung ideile frumoase care trec prin capul nostru și nici nu vom câștiga ceva trecând la următorul nivel de dificultate al unui joc, fie el și ”de strategie” – ci singură metoda rămâne verificarea constantă a adevărurilor interioare – ale gândurilor care, prin existența lor, ne feresc de iluziile deșarte. Dacă vreți, între vizionari și strategi – mi-e greu să aleg: cu primii, îmi place să povestesc la nesfârșit, dar cu cei din urmă simt … că am mult mai mult de cîștigat!

________________________________________

(1) Virtual Reality = Realitate virtuală și Augmented Reality = Realitatea augmentată sunt domenii în care știința inteligenței artificiale experimentează cu rezultate formidabile. Jocurile pe computer sunt un teren de testare pentru psihologii moderni. Că legislația pentru protecția minorului e rămasă în urmă, e o altă discuție.


clepsidra

O clipă … ”ein Augenblick” (în limba germană) – cam tot atâta cât durează să-nchizi ochii: o fracțiune de secundă, … o clipită! Dar dacă reușești să surprinzi că acea fracțiune de secundă este un dar al timpului care ți-a fost acordat pentru ceva anume, atunci ai un punct de plecare sănătos: prezentul, ca privire a lui Dumnezeu, care ne îngăduie! (1)

Din perspectiva unei zile, clipa poate trece neobservată. Întrucât trăim sub presiunea reacțiilor rapide, avem nevoie de concentrare ca formă constantă în relațiile cu ceilalți. Obișnuiam să mă gândesc că trebuie să avem tot timpul ”garda sus”, ca în box. Dar o dată, că obosim repede și în al doilea rând, nu ajungem să fim noi înșine: relaxarea zâmbetului destins rămâne un simplu deziderat … unde mai pui că încruntarea noastră întunecă lumea din jur, a furtună!

Limba română – prin bogăția ei de nuanțe, ne pune în încurcătură de la bun început în privința privitului. A privi – privire poate însemna multe. De la ”a vedea” (ce bucurie pentru un miop, o pereche de ochelari!), la ”a (se) uita” ( reflexivul curiozității noastre care e regăsit introspectiv în oglindă, dar și uitarea ca vină și uneori salvare a noastră, sau ce găsim atunci când pierdem – selectiv sau involuntar, memoria), la ”a căuta” care a dat ”căutătură” ( ca atitudine ”din privire” față de cele din jur) … Dar privirea, în limba română nu se oprește la optică, ci își caută sensuri și în afara fizicii – căci o regăsim având conotații morale și teologice profunde atunci când spunem ”ce mă privește pe mine cutare lucru?” sau când recunoaștem că ”e Cineva care ne privește, în fiecare clipă!” …

Legătura între privire și timp nu e ușor de realizat, nu se face … la prima vedere (sic!). Poate că o ieșire în Natură, o zi de concediu – ne poate întoarce privirea asupra clipei, dacă ne întrebăm cum o trăim, cum ne bucurăm de ea, în context de-a dreptul filosofic: ”CINE SUNT EU?”, ”LA CE PRIVESC EU?”, ”CUM PRIVESC EU LUMEA DIN JUR?” … ”CE FAC EU CU TIMPUL CARE MI-E ÎNGĂDUIT?”

Să ne întoarcem la servici? Nu încă … Ar mai fi nevoie de o scurtă analiză a egoismului (în forma lui de selfism (2)), care se manifestă – culme a contradicției! – ca o precondiție a împărțirii (sharing(3)-ului): împart imagini sau cuvinte ale altora …  Izolarea bolnavă în care ne aruncă repetarea la infinit a ciclului operațiunii de selfie-sharing, combinată cu orgoliul ultimului cuvânt … ne aduc în situația de dependență critică față de spațiul virtual. O inflație de fotografi și filosofi care aleargă fiecare – după clipa lui de nemurire.

Iar publicitatea ne povestește insistent, cum că  nu avem motive să ne grăbim, când e vorba de egoism:  toată lumea din cercul nostru primește minute ”gratuite” (deci am ajuns să dăruim timp!), doar dacă acceptăm (la schimb) să uităm de noi înșine, într-o altă dimensiune a fizicii, dincolo de realitatea vieții noastre: anume … în virtual! Riscăm să rămânem agățați de virtualitate, cu nasul în telefoanele inteligente? În ce măsură tehnologia ne izolează sau ne unește cu ceilalți? Dacă mă arăt prea fericit – ce va zice Șeful? Unde a rămas întâlnirea de la Amandină …?

Uite că am ajuns să dezbatem și despre serviciu, subiectul acestui număr al revistei de spiritualitate online ”Cu timp și fără timp” – după ce am trecut printr-o scurtă analiză a privirii, a timpului, a egoismului si falselor prietenii din lumea socialului-virtual al Facebook-ului. Ne oprim (îngreunați) cu acest bagaj, în realitatea presiunilor de zi cu zi, în care fiecare stă lipit de smartphone-ul său, neridicându-se din fața stației de lucru – pe care deja mulți o avem conectată la o bucățică de nor (4), într-o eră a digitalului pe care fiecare o trăim după vârsta și puterea sa de adaptare (5).

Unde încape timp de mulțumire, între două task-uri (6)?

Unde încape timp de mulțumire sau de analiză temeinică și evaluare a lucrului bine făcut, între două proiecte?

Unde încape timp de mulțumire, după fiecare salariu pe care-l primești la timp?

Înghesuiți între două mailuri, mereu cu pretenția de a avea ultimul cuvânt, uităm ceea ce e important – să zâmbim.

Nu cred că timpul este ceea ce ne lipsește, ci zâmbetul – ce-și are izvorul în înțelegerea cu totul specială a prezentului, ca liniște și siguranță pe care o primim în conștiința inimii, că Bunul Dumnezeu ne îngăduie, privindu-ne cu dragoste pe fiecare în parte, cunoscându-ne pe nume pe fiecare dintre noi … Iar bunătatea Lui – ne face să reconsiderăm răutățile și nerecunoștința noastră. Să începem dar, prin a-i cunoaște pe numele mic pe toți colegii noștri de serviciu – iată un început de drum, posibil …

Calin Diaconu

Presedinte al AGRU – Asociatia Generala a Romanilor Uniti

(București, in 10 Noiembrie 2017)

(1) Monseniorul Vladimir Ghika, ”Gânduri pentru fiecare zi” – vezi gândul din 16 octombrie: Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?”

(2) Selfism-ul  e un cuvânt conjunctural, folosit aici ca derivat al ”selfie”-ului, care înseamnă un gest (aproape) narcisist al portretului fotografic în diferite conjuncturi (decoruri).

(3) Sharing-ul se traduce prin ”(bucuria) de a împărți”, este un cuvânt profund religios – prin care reacționez în mediul virtual, împărțind cu ceilalți participanți vești, informații, impresii, trăiri, păreri, sau opiniile …altora, pentru propria stimă-de-sine, pentru confirmarea sine-lui! Se mulează perfect pe vorba românului ”Ați auzit-o pe asta?”

(4) Cloud computing – e atunci când informatia pe care o lucrăm, e stocată pe un server extern …

(5) Vezi un articol interesant aici – despre lumea online-ului, care s-ar împărți în IMIGRANȚI DIGITALI (cei care au fost nevoiți să învețe ca adulți lecția despre Revoluția Internetului), PIONIERI DIGITALI (cei care au crescut învățând treptat, fiecare tehnologie nou-apărută) și în fine – NATIVII DIGITALI (cei care nu au cunoscut nimic în afara lumii digitale …)

(6) Task-ul este unitatea de măsură a unui proiect mai complex – acea cărămidă pe care trebuie să o ridic la nivelul zidului pe care-l construiesc. În limba română avem ”sarcină”, ”treabă” … de îndeplinit. Ceea ce trebuie să faci, pentru că știi sau ți se spune să faci.