Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Anticii nu inventaseră telescopul. Dar privirea lor pe cer – întrebările despre nori, despre albastrul infinit, despre soare (cu orientarea dată de răsărit și apus) și despre lună (care crește și descrește, trecând ciclic prin aceleași faze), despre puzderia de stele care formează – atunci când le observi cu suficientă răbdare diferite formațiuni celeste … această privire a lor îndreptată spre cele de sus, a dat naștere unor convingeri interesante, care merită și astăzi atenția noastră.

Bunăoară, existența celor trei ceruri: atmosfera (ceea ce respirăm noi oamenii, ceea ce putem cuprinde ziua cu ochii până la cerul albastru aflat de-asupra capetelor noastre), eterul (cerul intunecat al nopții, care este casa stelelor, loc de lectură și interpretare a zodiacului pentru cei inițiați) și empireul (locul de unde puterea supremă a lui Dumnezeu guvernează, ținând laolaltă ordonator – lumea).

Asemănarea între ”empireu” și ”imperiu” nu poate fi întâmplătoare. Un Împărat – împărățește, adică împarte dreptatea Sa, dând ordine – ordonând lumea și viața oamenilor. Iar diferența dintre haos și cosmos – care definesc în fapt unul și același Univers – e dată de ordinea pe care subiectul cunoscător o observă, o re-cunoaște (sau nu) funcționând în jurul său.

Despre puterea ordonatoare știm că este o putere care se manifestă prin iubire și iertare, prin milostivire. Poruncile nu au rolul de a controla – și nici nu implică recunoașterea autorității. Poruncile, care sunt sigur suficiente în număr de 10 și sigur perfectibile sub formă de constituții, coduri, hotărâri și ordonanțe … propun o ordine, propun o clarificare a relațiilor dintre oameni. Nu-i salvează implicit.

Isus simplifică la doar două – legile fundamentale ale existenței noastre. Una pe verticală – recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, și a doua pe orizontală – recunoașterea fratelui în străinul de lângă mine, a aproapelui ca o formă a sinelui. În acestea două stă salvarea noastră: dacă le practicăm prin trăire interioară.

În Scrisoarea a 2-a către Corinteni (cap 12, v 9) – citim: ”puterea mea prin slăbiciune își atinge plinul”. Și ne cutremurăm, la gândul că Dumnezeu ar putea avea nevoie de noi. De ce are nevoie puterea ordonatoare de slăbiciunile noastre, ne întrebăm? Este – dacă vreți, un alt mod de a ne întreba dacă Dumnezeu … ne-a făcut pentru El? (Ori, la această întrebare ascultăm hotărâtul răspuns-promisiune pe care-l dăm în fiecare Duminică: ”pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”…)

De ce are nevoie ordinea, pentru a se impune în lume – de slăbiciunea oamenilor, de fragilitate, de punerea în criză? (E ca și cum, atunci când aluneci, ai vrea să ști că între tine și asfaltul tare este o plasă de siguranță. Minunea se poate observa atunci când nu-ți rupi piciorul, dar mai ales – atunci când constați minunea vindecării lui! Există o ordine reparatorie …)

În primul rând, pentru că așa cunoaștem adevărul acestei lumi – atunci când facem un act de voință, depășind slăbiciunile proprii prin puterea voinței noastre, dar nu singuri – ci ajutați de grația divină.

În al doilea rând, pentru că așa reușim să practicăm adevărul cel mai profund al vieții noastre, rostul ei adevărat – atunci când acordăm un ajutor (de la acord, armonie a bătăilor inimii proprii cu cea a aproapelui) prin puterea iubirii pe care o manifestăm față de aproapele.

În al treilea rând, pentru că nu putem ajuta cu adevărat decât pe cei mai slabi ca noi – pe cei care se află într-o dificultate mai mare ca a noastră, prin puterea milosteniei sau a carității.

Puterea-necontrolată (care se impune prin violență, care caută să controleze prin forță și exces legislativ) este opusul puterii-iubitoare (care se impune simplu: prin iertare și compasiune).

 

 


Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 


Am ascultat recent – de Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria – Evanghelia (Luca, 10, 38:42)  în care Marta și Maria sunt gazdele Domnului, rămânând surprinși de faptul că munca trudnică și îngrijorările pentru detaliu ale Martei  nu sunt răsplătite pe măsura așteptărilor noastre.

Mai mult, în ascultarea participativă – dar oarecum statică – a Mariei, nu regăsim aproape nimic din teribilul zbucium al goanei după rezultate, pe care spectacolul lumii de azi îl desfășoară ochilor noștri. Și totuși, Dumnezeu o preferă pe Maria. Ne întrebăm de aceea, cum funcționează ascultarea Cuvântului și ce avem de făcut, fiecare – după puteri? Este o întrebare pe cât de discretă, pe atât de individuală și nu suntem noi aceia în măsură să predicăm o soluție. Totuși, ne frământă la sfrșit de săptămână, câteva gânduri pe care le împărtășim celor care-și vor câștiga un pic de timp, de meditat.

Strâmta poartă a ascultării necesită multă trudă și renunțare, atât pentru cei chemați – cât și pentru cei nechemați. Pentru unii – cei chemați, aparent, lucrurile par mai simple, mai firești, și pare a ține doar de seriozitatea lor, să considere urgența convertirii. Pentru cei mai mulți însă, pentru majoritatea celor ca noi, grijile lumești sunt cele care ne copleșesc. Ne lăsăm asaltați sau ne creem (cu o dibăcie demnă de lucruri mai bune), false probleme, care apoi – culmea! -, ne supără cu realitatea lor … Avem o artă specială de a complica mereu lucrurile simple și, cel mai grav, găsim pretexte de a abandona lucrurile începute, lăsându-le așa, la jumătatea drumului …

Spuneam însă că și pentru cei chemați, poziția ghemuită (la picioarele Domnului), nu este una tocmai comodă. Mă gândesc (fără a mă considera deloc unul dintre aceștia puțini), câtă grijă trebuie alocată constanței în slujire; câtă consecvență folosirii exemplului propriu – pentru a susține cu fapta ceea ce ei predică vorbind …

Mă liniștesc, spunându-mi că marele secret al ascultării în atari condiții, nu poate fi în altă parte, decât în voia bună, într-o stare a veseliei sufletești, a abandonului încrezător în Voința Celui care pe toate le poate”Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu, 10, 27)

marta-si-maria

 


Am auzit spunandu-se ca pacatul este fata de Dumnezeu, iar fata de semenii nostri – este greseala.

Ma intreb azi, ce se intampla atunci cand păcătuim fata de Adevar (considerand ca Adevarul si Dreptatea sunt la Bunul Dumnezeu), si de aceea sa incep prin a enumera cateva forme ale minciunii, pe care le intâlnim la tot pasul:

  • exagerarea, inflorirea Adevarului – poate duce la ofilirea sufletelor, caci Adevarul nu are nevoie de nimic in plus fata de ceea ce este;
  • omisiunea, ascunderea Adevarului – poate duce la ratacire, caci  Adevarul este Lumină iar minciuna pierderea timpului;
  • inexactitatile voite, aproximarile, extragerea din context – pot duce la inflamare, la revolta, la ridicarea unor semne de intrebare care nelinistesc sufletele noastre – exact efectul invers al Adevarului, care e aducător de Pace și de Bine.

Atunci cand arătăm respect fata de Cuvant – fie cel scris, fie cel vorbit – o facem pentru ca intelegem importanta dar si pericolul nuantelor, constientizam unicitatea Adevarului si exersam retinerea ca forma a dragostei fata de aproapele. Nu suntem pusi sa-i judecam, ci suntem chemati sa-i iertam pe cei cărora le gresim. A face altfel, ar fi pacat fata de Cel care ne-a creat.

sf Pavel

Sfantul Apostol Pavel – (1 Cor 15,9: ”Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, nevrednic sa fiu numit apostol, caci am prigonit Biserica lui Dumnezeu”) este reprezentat ca aparator al Legii (purtând ferm sabia cuvantului). Astazi, sabia păstrării Adevarului a fost inlocuită cu o lupă a măsurării audientei (dar cu ce preț?!) …