Îmi spui că lumea (imperfectă) și viața (oricum prea scurtă) nu au nici un sens. Dar prin aceasta, îmi arăți înainte de orice că gândești asupra lumii – că vrei să o cunoști, chiar dacă ceea ce ai aflat nu-ți place.

A gândi nu e deloc lipsit de sens – iar rezultatul gândirii (așteptările noastre, căci gândirea cere un efort și nu pot să o concep ca pe un act dezinteresat) – sunt faptele pe care le generează gândirea: atitudini, vorbe, idei înlănțuite de primele impresii, fapte care ne duc spre pace sau spre război.

Adevărul pe care (poate) îl vom afla nu-l putem judeca după aceea că ne este sau nu ne este convenabil, ci e suficient să observăm sensul pe care-l atrage o anumită expresie.

Să generăm pentru început două expresii (ca rod presupus al unei minuțioase și elaborate gândiri), și să urmărim ce pot ele produce în jur:

Expresia (A) – ”Viața nu are nici un sens”.

Expresia (B) – ”Viața e frumoasă”.

Acte și fapte generate de (A): retragerea din lume, însingurarea, poate chiar sinuciderea. E Abgrund-ul lui Heidegger (prăpastia fără fundament sau fundamentul abisal) …

Acte și fapte generate de (B): dorința de a trăi plenar, de a cunoaște despre trecut (cum am ajuns să fim așa, de ce suntem diferiți unii față de ceilalți, cum ne completăm reciproc în diversitate), de a cultiva prietenii (găsim timp pentru celălalt). E Urgrund-ul lui Heidegger (căutarea originii sau fundamentul originar).

Dacă cele două expresii ar fi singurele posibile, atunci oamenii s-ar împărți în două partide: unii s-ar numi ”al scepticilor” iar ceilalți ”ai optimiștilor”. Dar după cum știm, sunt multe alte expresii care s-au folosit ca punct de plecare pentru diferitele ideologii ce-au urmărit să ducă lumea într-o direcție sau alta … adică spre pace sau spre război.

Generația noastră este privilegiată și chemată prin destin să înțeleagă (și poate prin aceasta să împace?) două secole: cel dinspre care venim (secolul marilor războaie mondiale, al blocurilor ideologice în care dușmanii se arătau cu degetul – numindu-se reciproc ”capitalist-retrograzi” sau ”dictatorial-comuniști”) și cel spre care ne îndreptăm (un secol al revoluțiilor tehnologice, care deocamdată ne sperie prin potențialul imens și ritmul schimbărilor pe care le vedem în jur, ale căror consecințe ne este încă greu să le înțelegem).

Chiar dacă îmbătrânim – sau tocmai de aceea? – cred că suntem chemați să recitim sensurile vieții alături de cei tineri, pentru a înțelege care e partea frumoasă și plină a paharului. Și vom îndrăzni să propunem lucrurile de mai sus, în două forme diferite ale exprimării artistice.

Cred că imaginația va fi stârnită de ambele – și de aceea, pentru a nu ne abate de la temă (consecințele gândirii) vă rog să le citiți prin filtrul pe care ni-l pune la dispoziție Nichita Stănescu, când spune ”cuvintele nasc realități” …

Primul exemplu.  Un poem binecunoscut al lui George Coșbuc (Lupta vieții), care ne spune că viața nu poate fi o stare de război permanent, nu poate fi o luptă în sensul unui șir neîntrerupt de situații conflictuale, ci o sforțare permanentă de ridicare în poziție verticală, atunci când – cu sau fără voie, te-mpiedici de câte un obstacol ce-ți iese în cale.

Al doilea exemplu. O caricatură, un desen care vorbește despre superioritatea realismului în fața metafizicii, despre pragmatismul ca refugiu mereu confortabil pentru cei care sunt preocupați de imediat.

 

Lupta Vieții 

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

 

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

 

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

 

E tragedie nălţătoare

Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

 

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

 

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

 

trei tipuri de oameni

Optimistul, Pesimistul/Scepticul și Realistul. Aliniați pe un plan egalitarist, dacă citim de la stânga la dreapta, ultimul pare a deține cheia adevărului – pentru că îl percepem ca fiind ceva mai concret, mai pe înțelesul nostru, ne prezintă ”fapte nu vorbe”, propune evidența ”realității științifice” …  Însă fericirea, oare nu e ea mai mult decât o constatare?! Iar fiecare din aceste atitudini sunt importante pentru că duc la exprimări diferite, atunci când ne aflăm în situații de viață identice …

 

 


Cum a rămas, până la urmă? … că vom prelungi perioada de meditație a Centenarului, și în 2019? Considerăm astfel că anul care a trecut nu a fost suficient pentru a înțelege istoria ultimului veac, căci abia dacă am apucat să conștientizăm că acest centenar ne aparține și nouă, fiecăruia în parte, pe măsura anilor ce-i poartă în spate: în cazul celui ce scrie aceste rânduri (la 52 de ani) – pe jumătate timp trăit și pe-o treime timp muncit …

Probabil prinși de regretele unui repetat exces culinar, al unui consum nemăsurat de calorii, începem acest 2019 cu sentimentul că ne aflăm prinși într-o capcană din care nu avem cum scăpa singuri: căci prea am fost învățați să vânăm himere – și am continuat să o facem, indiferent de regim. Nu ne-am scuturat de învățăturile false a căror esență constă în slujirea aparențelor – ci le-am adaptat, de la comunism – înspre … consumism!

Ce e fascinant de-a dreptul și ne stârnește un zâmbet amar? Sinceritatea cu care ne dezumflăm atunci când nu prindem iluziile după care neobosiți, alergăm. Ne imaginăm că rolul nostru este de a organiza activitatea exterioară spre succes și constatăm că cifrele nu pot (măcar) măsura fericirea, darămite să o aducă mai aproape …

În fapt, raportându-ne mereu la iluziile din exteriorul nostru, fie ele promisiuni egalitariste sau îndemnuri la consum – pierdem din vedere adevărul a ceea ce suntem, nu ne mai trăim plenar viața interioară. Ne imaginăm – fără să înțelegem gravitatea exercițiului – că valorăm mai mult decât ceea ce suntem: simple unelte ale Sfântului Spirit, care nu poate lucra în noi – fără ca noi să (ne) deschidem de bunăvoie poarta inimii, fără ca noi să-(I) cerem fierbinte, în rugăciune, acest lucru.

Sper de la Anul Nou 2019 – să ne aducă începutul adevăratei înnoiri, pentru ca fiecare din noi să reușim să descoperim acele adevăruri profunde, lăuntrice – aflate în interiorul ființelor noastre. După cum văd astăzi, suntem o generație antrenată în a vâna iluzii, dar am început să învățăm alergând după ele, că drumul acesta gâfâit nu poate duce nicăieri, nu ne îmbogățește astfel încât să ne săturăm.

Fie ca timpul ce ne-a mai rămas, să-l folosim învățând pe cei care ne urmează, că adevărata apă vie o vom primi numai în dialogul nostru cu Isus Hristos, urmând principiul ”Aversio a creaturis, conversio ad Deum!” …  Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

(2 Ianuarie, 2019)

La Mulți Ani, 2019!


Textul pe care-l redăm mai jos, l-am preluat (fotografiat și apoi transcris) din dosarul cercetat în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, la începutul acestui an. Autorul – istoricul și teologul Zenovie Pâclișanu, era – la vremea redactării (Noiembrie 1945), poate vocea cea mai autorizată în a strânge și ordona logic argumentația necesară delegației României la Conferința de Pace de la Paris: după cel de-al doilea război mondial, aveam să recuperăm măcar parțial din teritoriile pierdute în tragicul an 1940. De ce vă propun tocmai astăzi – în Sfânta Seară a Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos – acest text? Pentru că, în zornăitul tot mai sonor al armelor, e necesar să înțelegem Centanarul prin prisma fragilității unei unități mereu supusă presiunilor, și să medităm la meritele și rolul formator al acelora care s-au străduit să ne aducă împreună … Eram atunci și suntem și astăzi, la cheremul Marilor Puteri. Dar undeva, în profunda unitate a acestui popor, e limba română … cea în care, dacă vom afla înțelepciunea de a ne înțelege, vom deveni o Națiune … 

Cu speranța de mai bine pentru Noul An 2019, vă doresc tuturor, Sărbători cu multă bucurie în suflet!

Călin Diaconu

Prezentând în ședința Camerei Comunelor de la 21 aprilie 1921 Tratatul de la Trianon spre ratificare, Cecil Harmsworth, Subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Străine, spunea: „Ungaria n-a fost decât un conglomerat artificial și forțat (en. „an artificial and enforced aggregation”) de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile.” Cu prilejul ratificării aceluiași tratat, Lordul Curzon, Ministru de Externe al Marei Britanii, vorbind înaintea Camerei Lorzilor la 5 mai 1921 despre caracterul artificial al Monarhiei Austro-Ungare arată că unitatea ei a fost menținută numai prin suportul militar al Germaniei.

Într-adevăr, viața politică a fostului Imperiu Austro-Ungar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost caracterizată de luptele neîncetate pentru libertate națională ale popoarelor sale. Milioane de poloni, cehi, slovaci, români și sârbi supuși stăpânirii celor două națiuni privilegiate—germani în Austria și maghiari în Ungaria—nu se simțeau legați prin nimic de stăpânitorii lor. Pentru ei, Dubla Monarhie era o imensă pușcărie și toți vedeau în ea piedica esențială în calea realizării idealului lor de libertate și unitate națională. De aceea în cursul războiului din anii 1914-1918 cei mai ireductibili dușmani ai Monarhiei Austro-Ungare au fost propriile ei popoare: pentru că aceste popoare așteptau numai de la prăbușirea ei definitivă eliberarea lor din opresiunea care, cu trecerea vremii, devenise insuportabilă. Sute de mii de voluntari cehi, poloni, sârbi și români luptau pe toate fronturile Aliaților împotriva Monarhiei, iar în dosul frontului—la Paris, Londra, Washington și în alte mari centre—echipe de fruntași ai naționalităților oprimate desfășurau o neobosită propagandă pentru a arăta lumii primejdia pe care ar reprezenta-o pentru biruința spiritului de dreptate și realizarea idealului de libertate menținerea hibridei monarhii. O singură lozincă îi călăuzea pe toți, lozinca lapidară a lui E. Beneș: „détruisez l-Autriche-Hungrie”.

Corpul voluntarilor români din Rusia, compus din ofițerii, subofițerii și soldații din Armata Austro-Ungară căzuți prizonieri pe frontul rusesc, spunea în manifestul său de la Darnița din 26 Aprilie 1917: „cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară cu România liberă și independentă (…) Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze.”

Același ideal de independență și unitate națională îl urmărea și Consiliul Național Cehoslovac, înființat în februarie 1916 la Paris sub președinția lui Masaryk. El însuflețea și lupta de excepțională dârzenie și spirit de jertfă a patrioților sârbi. In 9-11 aprilie 1918, reprezentanții națiunilor oprimate din Monarhia Austro-Ungară—italieni, poloni, români, cehoslovaci și iugoslavi—au ținut un congres comun la Roma în care au declarat această monarhie, instrument al imperialismului german, ca piedică principală în calea realizării aspirațiilor lor spre libertate, proclamând în același timp necesitatea luptei comune pentru zdrobirea inamicului comun. (Ed. Beneș, Der Aufstand der Nationen, Berlin 1928, p. 409-411 și T.G. Masaryk, La résurrection d-un Etat, Paris, Plon 1930, p. 90-91).

Marile Puteri Aliate au acceptat și ele ca unul din scopurile principale ale războiului pe care-l purtau împotriva imperialismului german și austro-ungar stabilirea unei noi ordini politice în Europa Centrală, ordine întemeiată pe libertatea popoarelor supuse dominației germane și maghiare. La 3 februarie 1916, Aristide Briand, șeful guvernului francez, a aprobat proiectul dezmembrării Monarhiei Habsburgice pe care i-l prezentase T.G Masaryk, viitorul președinte al Republicii Cehoslovace. La 17 august al aceluiași an, reprezentanții Marii Britanii, Rusiei, Franței și Italiei semnau la București cu Guvernul Român convenția prin care recunoșteau României dreptul de a anexa teritoriile românești ale Austriei și Ungariei.

La 4 decembrie 1917, președintele Wilson cerea în discursul de deschidere a Congresului Statelor Unite ca națiunilor din Monarhia Austro-Ungară să li se dea dreptul de a dispune liber de soarta lor. Cu câteva zile mai târziu, la 8 ianuarie 1918, președintele Wilson formula celebrele 14 puncte întregite la 18 februarie cu declarația că „aspirațiunile naționale trebuie să fie respectate; în viitor, popoarele nu trebuie să mai fie dominate și guvernate decât cu propriul lor asentiment. Autodeterminarea (en. „self-determination”) nu este o simplă frază; este un principiu imperativ de acțiune.”

La 29 mai 1918, Guvernul Statelor Unite, prin scrisoarea lui Robert Lansing—conducătorul Departamentului de Stat—își exprima deplina simpatie față de hotărârile Congresului Națiunilor din Austro-Ungaria, ținut la Roma. Tot atunci, șefii guvernelor Franței, Marei Britanii și Italiei, cu prilejul Consiliului de război ținut la Versailles, au proclamat și dânșii adeziunea la politica de eliberare preconizată de congresul amintit de la Roma.

Prin urmare, la sfârșitul Primului Război Mondial, marii Aliați erau de acord să recunoască popoarelor din Austro-Ungaria dreptul autodeterminării, adică dreptul de a dispune însele de soarta lor. Același mare principiu al autodeterminării călăuzea și politica tinerei Republici Sovietice.

După înfrângerea suferită de Armata Germană pe Somme la 8 august 1918, diplomația Monarhiei Austro-Ungare, convingându-se că orice efort de război și orice vărsare de sânge este zadarnică, a cerut prin nota de la 8 octombrie a Ministrului de Externe Burian adresată Președintelui Wilson încetarea ostilităților și începerea imediată a tratativelor de pace pe baza principiilor cuprinse în cele 14 puncte cunoscute și în declarațiile sale ulterioare.

Răspunsul Președintelui Wilson a venit abia la 18 octombrie și toți comentatorii germani și maghiari ai săi spun că acest răspuns a însemnat prăbușirea definitivă a Dublei Monarhii. Răspunsul declara că de la emiterea celor 14 puncte s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanță, care, în mod necesar, au schimbat și atitudinea și responsabilitatea Statelor Unite. Astfel, acestea au recunoscut Consiliul Național Cehoslovac ca guvern de facto învestit cu autoritate deplină pentru a conduce afacerile politice și militare ale Cehoslovaciei, cât și dreptatea revendicărilor naționale ale Iugoslavilor. Mai târziu, prin comunicatul de la 6 noiembrie, Departamentul de Stat nord-american anunța că Guvernul Statelor Unite va da României, care a sperat întotdeauna la o reuniune cu frații săi din Transilvania ținuți înăuntrul granițelor Imperiului Austro-Ungar, întregul său sprijin ca această țară să-și obțină justele drepturi politice și teritoriale. Prin urmare, popoarele Monarhiei sunt îndreptățite să decidă ele însele asupra sorții lor.

Contele Andrassy—noul Ministru de Externe al Austro-Ungariei—comunica Președintelui Wilson în nota sa din 27 octombrie 1918 că acceptă ca bază a discuțiilor pentru încheierea păcii răspunsul de la 18 octombrie și deci punctul său de vedere și privitor la drepturile popoarelor din Monarhie („Le Gouvernement austro-hongrois (…) adhère aussi à sa manière de voir contenue dans la dernière note sur les droits des peuples d-Autriche-Hongrie (…)”).

La data când Contele Andrassy trimitea nota sa Președintelui Wilson, Monarhia Austro-Ungară nu mai exista. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voevod citise în Camera Deputaților din Budapesta hotărârea Partidului Național al Românilor din Ungaria, care declara textual: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare națiune să poată dispune singură și liber de soarta ei, drept care este recunoscut acum și de către Guvernul Ungar prin propunerea de armistițiu a Monarhiei, națiunea română din Ungaria și Transilvania dorește să facă uz de acest drept și reclamă, în consecință, pentru sine dreptul ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așezarea sa printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de coordonare a sa cu celelalte națiuni libere. Organul național al națiunii române din Ungaria și Transilvania nu recunoaștere îndreptățirea acestui parlament (Parlamentul Ungar) și a acestui guvern (Guvernul Ungar) să se considere reprezentante ale națiunii române și să reprezinte astfel la Congresul General de Pace interesele națiunii române din Ungaria și Transilvania, căci națiunea română poate încredința apărarea intereselor sale numai unor factori desemnați de propria sa adunare națională. În afară de organele delegate de Adunarea Națională sau alese din mijlocul său, așadar în afară de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.” În ziua următoare (19 octombrie), Consiliul Național al Iugoslavilor, întemeiat pe dreptul de autodeterminare a popoarelor, cere unirea tuturor teritoriilor locuite de sloveni, croați și sârbi într-un stat național iugoslav independent. Crearea Statului Independent Cehoslovac fusese recunoscută de mult de guvernele Marilor Puteri.

La 31 noiembrie 1918 se formează la Budapesta Guvernul Revoluționar al Contelui Mihail Karolyi, Ungaria se separă de Austria, iar la 11 noiembrie, prin declarația de la Echartsau, Regele Carol renunță la tronul Ungariei, aceasta devenind republică. Monarhia Austro-Ungară era acum doar o tristă amintire istorică.

Declarația critică a lui Alexandru Vaida-Voevod din ședința de la 18 octombrie 1918 a Camerei Ungare în numele națiunii române din Transilvania și Ungaria refuza Parlamentului și Guvernului Ungare dreptul de a reprezenta națiunea română și de a vorbi în numele său, spunând că acest drept îl are doar ea însăși, prin delegații ei oficiali. Națiunea română a revendicat, prin declarația amintită, dreptul de a dispune de soarta sa singură și în mod liber.

Felul în care națiunea română din Transilvania înțelegea să se folosească de dreptul de a-și croi singură soarta viitoare l-a arătat în Marea Adunare Națională ținută la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, care a proclamat cu un entuziasm fără margini unirea cu Regatul României.

Fiindcă o propagandă partizană a prezentat această istorică adunare națională ca o simplă întrunire politică a unui partid politic—în care, ca de obicei, declarațiile oratorilor sunt primite cu aplauze de aderenți prezenți—considerăm util pentru justa înțelegere a valorii hotărârilor aduse acolo să arătăm, întemeiați pe documente oficiale autentice, felul în care a fost convocată această mare adunare reprezentativă a poporului român din Transilvania și Ungaria, cât și componența sa.

După ce, prin declarația citită în Camera Deputaților de la Budapesta la 18 octombrie 1918, românii au afirmat că—pe baza principiilor wilsoniene pe care, prin nota sa din 8 octombrie, Monarhia Austro-Ungară le acceptase—nu mai recunosc nici Parlamentului, nici Guvernului Ungar dreptul de a dispune de soarta națiunii române, conducerea afacerilor acesteia trecea asupra Consiliului Național Român, care-și fixase sediul la Arad, având ca președinte pe luptătorul naționalist Ștefan Cicio Pop. Consiliul era compus din 12 membri, dintre care șase reprezentanți ai muncitorilor români, organizați în Partidul Social Democrat. Pentru a da posibilitatea națiunii române din Transilvania și Ungaria, al cărei reprezentant era, să-și fixeze noua politică, la 20 noiembrie 1918 Consiliul Național a convocat adunarea națională la Alba- Iulia pe 1 decembrie. În conformitate cu adresa de convocare, membrii adunării erau: 1) episcopii români din Transilvania și Ungaria; 2) toți protopopii români în funcție; 3) câte un delegat al fiecărui consistoriu și capitlu de canonici; 4) câte doi delegați din partea fiecărei asociații de femei; 5) câte doi delegați ai societăților culturale românești; 6) câte un delegat de la fiecare școală secundară; 7) câte doi delegați ai fiecărei asociații de învățători; 8) câte un delegat ofițer și un delegat soldat de la fiecare secție județeană a gărzilor naționale, înființate pentru menținerea ordinii după izbucnirea Revoluției din Ungaria, la sfârșitul lui octombrie; 9) câte doi delegați de la fiecare asociație de meseriași; 10) delegații Partidului Social-Democrat; 11) câte doi delegați aleși de fiecare asociație a tineretului universitar român, și 12) câte cinci delegați aleși de fiecare circumscripție electorală, prin sufragiul universal.

Prin urmare, în afară de delegații aleși de circumscripțiile electorale, la Adunarea Națională care avea să decidă asupra sorții națiunii române din Transilvania și Ungaria această națiune a fost reprezentată de delegați ai tuturor instituțiilor culturale, ai muncitorimii grupate în Partidul Social Democrat și ai meseriașilor. În ceea ce privește circumscripțiile electorale, au fost menținute circumscripțiile vechi, create de Guvernul Ungar, cu deosebire însă că alegerea delegațiilor s-a făcut prin sufragiu universal și nu prin sufragiu cenzitar, care era în uz în Ungaria.

Altfel, au participat la adunarea care a votat unirea Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român cinci episcopi, patru vicari episcopești, 125 de protopopi, șase delegați ai consistoriilor celor două Biserici românești (Ortodoxă și Greco-Catolică), patru delegați ai capitlurilor de canonici, 90 de delegați ai asociațiilor culturale, 12 delegați ai Sindicatului Presei Române, 17 delegați ai tineretului de la școlile superioare, 22 de delegați ai institutelor financiare și de asistență socială, doi delegați ai societăților sportive, 70 de delegați ai asociațiilor de femei, 27 de delegați ai școlilor secundare, 57 de delegați ai asociaților de învățători, 55 de delegați ai gărzilor naționale, 55 de delegați ai asociațiilor de meseriași, 17 delegați ai Partidului Social Democrat și 655 de delegați aleși prin sufragiu universal din 131 de circumscripții electorale.

Adunarea Națională s-a compus deci din 1221 de delegați, reprezentând națiunea română din Transilvania și Ungaria cu tot ce avea aceasta ca organizație bisericească, școlară, economică, multiculturală și socială, reprezentând și circumscripțiile electorale în ființă conform normelor stabilite de Guvernul Ungar pentru alegeri parlamentare. Pe județe, aceste circumscripții electorale erau repartizate astfel:

1. Județul   Alba 7 Circumscripții
2. # Arad 8 #
3. # Bischiș (Bekes) 2 #
4. # Bihor 12 #
5. # Brașov 5 #
6. # Caraș-Severin 6 #
7. # Cenad (Csanad) 2 #
8. # Bistrița-Năsăud 2 #
9. # Ciuc 3 #
10. # Cluj 5 #
11. # Făgăraș 4 #
12. # Hunedoara 7 #
13. # Maramureș 4 #
14. # Mureș 6 #
15. # Odorhei 2 #
16. # Sătmar 7 #
17. # Someș 5 #
18. # Sibiu 6 #
19. # Târnava-Mare 4 #
20. # Târnava-Mică 3 #
21. # Timiș 11 #
22. # Torontal 7 #
23. # Turda 4 #
24. # Trei-Scaune 3 #
25. # Sălaj 5 #
26. # Ugocea (Ugocsa) 1 #

A afirma deci că Adunarea Națională Română de la 1 Decembrie 1918 a fost întrunirea unui partid politic înseamnă a falsifica cea mai evidentă dintre realități.

Acești delegați, ale căror mandate au fost, în prealabil, riguros verificate, au votat, cum am amintit, cu un delirant entuziasm, unirea națiunii române din Transilvania și Ungaria cu Regatul României.

S-a mai afirmat din partea aceleași propagande partizane că Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 a luat hotărârea de unire cu România în prezența și sub presiunea Armatei Române. Și afirmația aceasta este absolut inexactă. În Alba-Iulia se aflau la acea dată numai trupele germane în retragere ale Mareșalului Mackensen. Trupele românești se găseau la o enormă distanță de locul Adunării: ele au ocupat la 27 noiembrie Târgul Mureș, iar la 28 noiembrie—Reghinul Săsesc, situat în colțul nord-estic al Transilvaniei, îndreptându-se deci nu spre Alba-Iulia, ci în direcția opusă.

Brașovul, care se găsește la numai câțiva kilometri de la frontiera veche a Regatului Român, a fost ocupat abia în ziua de 7 decembrie 1918.

Adunarea Națională a adoptat hotărârea de unire nu numai în cea mai perfectă ordine, ci și în cea mai deplină libertate, fiecare membru al acesteia fiind absolut liber în părerile și votul său.

Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 nu a votat numai unirea necondiționată a Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român, ci a stabilit și principiile pe baza cărora dorea să se organizeze Statul Român unit. Aceste principii erau:

1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din interiorul său, și fiecare popor va primi reprezentare în corpurile legislative și la guvernarea țării proporțională cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptățire și deplina libertate confesională a tuturor confesiunilor din stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic în toate aspectele vieții publice. Votul obștesc direct, egal și secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, pentru cetățeni care au împlinit 21 de ani—la reprezentarea comunală, județeană și în parlament.

4. Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industrializate din Occident.

Unii se vor întreba: avut-a națiunea română dreptul de a dispune, ea singură, de soarta Transilvaniei și a părților vecine din Ungaria, a căror unire cu Regatul Român a hotărât-o în Adunarea sa Națională din Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1919? Răspunsul se desprinde de la sine din cifrele următoare: conform datelor statisticii oficiale ungare din 1910, teritoriul care s-a unit la sfârșitul anului 1918 cu România avea o populație de 5.159.704 locuitori, dintre care 2.830.076 români, 1.505.888 maghiari, 438.771 germani, 182.294 evrei, și 202.675—alții (sârbi, slovaci, ruteni etc.). Prin urmare, românii formau majoritatea absolută a populației, numărul lor fiind aproape de două ori mai mare decât acela al maghiarilor. Este evident că soarta acestui teritoriu nu putea fi determinată de maghiarii care formau abia 28.99% din populație, și cu atât mai puțin de celelalte popoare, al căror număr era și mai redus. Maghiarii au încercat, din primul moment, să-și asigure concursul sașilor din Transilvania, al căror număr era de 234.085, pentru acțiunea lor de împiedicare a unirii provinciei cu Regatul Român, însă acest concurs nu numai că le-a fost refuzat, ci sașii înșiși în Adunarea lor Națională, ținută la 8 ianuarie 1919 în Mediaș, au votat și ei unirea cu România. (Fr. Teutsch, Geschichte der Siebenburger Sachesen IV, Sibiu 1928, p. 257 și 263).

Maghiarii nu puteau determina soarta provinciei nu numai din cauza numărului lor redus, ci și din motivul că 42% din acest număr se găsea și se găsește așezat în regiunea secuiască, ocupând un teritoriu de aproximativ 13.000 km² în imediata vecinătate a vechii frontiere a României, înconjurați din toate părțile de aproape trei milioane de români și la o depărtate de circa 265 km în linie aeriană de blocul maghiar de pe malul Tisei. Restul populației maghiare este răspândit pe o suprafață de 87.000 km², fără a forma majoritate decât într-un singur județ din 16, cum rezultă din tabloul de mai jos, întocmit pe baza recensământului oficial ungar din 1910:

Județul Români Maghiari Germani Evrei Alții
1. Alba 171.483 35.262 7.269 3.845 3.759
2. Arad 247.635 111.112 31.995 10.307 18.071
3. Bihor 256.052 190.028 3.458 27.247 11.688
4. Caraș-Severin 337.777 28.691 55.927 4.781 39.855
5. Cluj 161.279 98.858 8.386 12.581 5.583
6. Făgăraș 84.436 5.561 3.236 905 1.941
7. Hunedoara 271.675 47.041 8.101 5.679 7.639
8. Maramureș 73.456 20.666 7.839 32.810 15.626
9. Năsăud 87.564 3.483 25.609 7.254 3.933
10. Sălaj 136.087 77.463 616 9.849 5.925
11. Sătmar 128.401 146.657 7.251 23.843 2.213
12. Sibiu 113.443 8.594 49.757 1.565 2.333
13. Someș 189.443 39.384 6.902 12.797 3.510
14. Târnava-Mare 67.712 16.187 63.919 1.016 130
15. Timiș-Torontal 174.349 76.187 187.400 8.638 56.936
16. Turda 125.668 41.982 576 2.648 3.501
           
           

Este evident că luându-se drept criteriu al determinării apartenenței politice a teritoriilor care constituiau Conglomeratul Austro-Ungar (un conglomerat „artificial și forțat”, cum îl numea Subsecretarul de Stat al Ministerului Afacerilor Străine al Marei Britanii) voința popoarelor, singura voință decisivă în ceea ce privește Transilvania putea fi aceea a poporului român. De acest lucru și-a dat seama și Guvernul însuși, care, după cum am văzut, a recunoscut în ofertele de pace făcute Guvernului Statelor Unite dreptul popoarelor din Ungaria de a dispune liber de soarta lor viitoare.

Propaganda atât de partizană despre care am mai vorbit, recunoscând—fiindcă nu poate face altfel— covârșitoarea supremație numerică a elementului românesc în teritoriile Ungariei care s-au unit la sfârșitul anului 1918 cu Regatul Român, afirmă totuși că dreptul de a dispune de aceste teritorii aparține minorității maghiare din cauza superiorității sale culturale, căci nu numărul trebuie să decidă în astfel de chestiuni, ci calitatea locuitorilor. Pentru dovedirea acestei superiorități culturale se înfățișează cifrele școlilor primare, secundare și superioare maghiare în comparație cu cele românești, se invocă numărul știutorilor de carte maghiari și numărul știutorilor de carte români, numărul profesioniștilor intelectuali maghiari în comparație cu numărul profesioniștilor intelectuali români. Cifrele sunt, într-adevăr, impresionante la o primă vedere și dovedesc, fără îndoială, inferioritatea culturală din anul 1918 a românilor față de maghiari. Propaganda amintită uită însă un lucru esențial: cauzele inferiorității culturale românești. Uitarea este explicabilă întrucât această inferioritate se datorează exclusiv politicii de opresiune a guvernelor maghiare.

În curs de 51 de ani (1867-1918) cât Transilvania a fost unită cu Ungaria românilor nu li s-a îngăduit înființarea niciunui gimnaziu românesc. În aceeași perioadă, Statul Maghiar a suprimat 300 de școli primare românești și 533 de școli primare mixte româno-maghiare. Apoi Statul Ungar n-a întreținut nici o școală de nici o categorie cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Datorită acestei politici de opresiune s-a ajuns ca în anul școlar 1917-18, ultimul an al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei, să revină o școală primară maghiară pentru 583 de locuitori maghiari față de o școală primară românească la 1098 de locuitori români. Conform datelor statistice comunicate de Guvernul Ungar Conferinței de Pace de la Paris, la începutul anului 1920, pe teritoriul Transilvaniei—unde maghiarii formau abia 29% din populație—funcționau în anul școlar 1917-18 următoarele școli cu limba de predare maghiară: 651 de grădinițe, 2.588 de școli primare, 109 de școli civile, 52 de gimnazii, 24 de școli normale pentru pregătirea învățătorilor, 13 școli comerciale, 165 de școli pentru ucenici industriali. Pe același teritoriu, românii—al căror număr era de două ori mai mare decât al maghiarilor—aveau numai următoarele școli românești: patru grădinițe de copii, 2.578 de școli primare, patru școli civile de fete, opt școli normale, cinci gimnazii, o școală comercială și trei școli pentru ucenicii industriali.

Pentru a se vedea cât de catastrofală era pentru români politica școlară a guvernelor ungurești de atunci, amintim, ca exemplu, că în 11 județe, 1.525.168 de români nu aveau nicio școală secundară românească, pe când în aceleași județe, 620.061 de maghiari aveau 79 de școli secundare maghiare.

Inferioritatea culturală a românilor din Transilvania față de maghiari în 1918 se datora nu numai acestei politici școlare care împiedica progresul cultural românesc, ci și faptului că accesul românilor la serviciile publice era aproape imposibil. Din totalul funcționarilor publici, 91,1% erau maghiari și doar 2,1% erau români. Din cele 7.966 de localități cu o populație sub 1000 locuitori, cât avea Ungaria, maghiare erau numai 2731, adică 34,3%, iar nemaghiare erau 5.235, adică 65,7%. Cu toate acestea, din numărul total de 5.513 notari comunali și de circumscripție—deci funcționari în contact direct cu masele populare—nemaghiari erau numai 647, deci de-abia 11,8%.

Faptul că inferioritatea culturală a românilor se datora exclusiv politicii de opresiune a guvernelor ungurești îl dovedește mai presus de orice îndoială impresionantul progres cultural pe care românii din Transilvania l-au realizat după unirea Provinciei cu Regatul României, când orice opresiune a încetat.

Din expunerile de până aci rezultă că:

1. Principiul autodeterminării a călăuzit politica tuturor poarelor asuprite din Monarhia Austro-Ungară.

2. Dreptul de autodeterminare al acestor popoare a fost recunoscut și aprobat de toate Marile Puteri Aliate din Primul Război Mondial.

3. Românii din Ungaria, întemeiați pe acest drept, au declarat în Adunarea Națională ținută la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia desfacerea de Ungaria a teritoriilor locuite de ei și unirea lor cu Regatul României.

4. Adunarea amintită nu a fost adunarea unui partid politic ci o adevărată Adunare Națională, la care națiunea română din Transilvania și părțile românești ale Ungariei a fost reprezentată prin organizațiile sale bisericești, școlare, sociale, culturale, economice, financiare și muncitorești și prin delegați aleși prin sufragiu universal.

5. Adunarea Națională a Românilor a lucrat în cea mai deplină libertate, fără nicio încercare sau posibilitate de exercitare a unor presiuni externe asupra hotărârilor ei.

6. Națiunea română era singura îndreptățită să decidă soarta teritoriilor a căror unire cu Regatul Român a proclamat-o întrucât aceasta formează majoritatea absolută a populației.

Z. Pâclișanu 30 noiembrie 1945

Material preluat din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (ianuarie 2018).


Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 


Întrucât nu am apucat să facem mare lucru pentru a lămuri parcursul ultimilor 100 de ani ai României reîntregite – și iată, 1 Decembrie ne-a ajuns iarăși din urmă, de această dată îmbrăcat în straie mai deosebite și gata să ne ceară socoteală, e timpul să ieșim la raport, pentru a spune: ”Da! Buletinul o confirmă, la aproape 53 de ani de viață și 35 de ani de la terminarea Liceului, pe care-i vom sărbători cu ajutorul lui Dumnezeu anul viitor … avem motive să credem că jumătate din acest jubileu ne aparține, aproape fizic!”

Nu putem lăsa să ne scape printre degete o cât de mică reflecție despre acest timp prețios – care în fond, e viața noastră, și vom încerca să surprindem aici câteva gânduri, așa cum ne vin, extrase din întâmplările cotidiene și din amintiri retrăite cu emoție în febra pregătirilor sărbătorii care se prefigurează la orizont.

Pentru că discuțiile – pentru a fi libere și roditoare nu se pot purta oricum, ci trebuie structurate pe teme, propun să ne punem mai înainte de toate întrebarea asupra muncii – dacă și cum am dobândit bucuria de a munci? Ce bacterie a injectat în sufletele noastre sistemul școlar în deceniile șapte și opt ale veacului trecut, că astăzi avem încă, bucuria muncii? Și, mai adânc (dacă vom găsi ceva ce merită spus): ce plus-valoare a adăugat munca noastră de zi cu zi, ultimei treimi a acestui veac pe care acum încercăm să-l înțelegem în continuitatea lui? Cât de firesc sau abrupt s-a conectat munca noastră din ultimele trei decenii cu cea a înaintașilor, și ce vom lăsa în urma noastră, celor ce vor urma?

Aș începe povestea de la două fotografii ce trebuie să fie de prin anii 1977 sau 1978. Imi pare ca suntem a 5-a sau a 6-a … bancile sunt noi, scoala a fost dată în folosință de-abia in 1973. Fetele – cordeluțe albe. Băieții – cuminți, fără a exagera (cu mâinile la spate). Se observă că fotograful a mai avut un asistent, poate chiar pe cineva din conducerea școlii – care poate explică ceva, sau doar ne ține de vorbă, în timp ce el își vede liniștit de treabă, reușind o bună expunere. Poza e reușită și a rezistat bine în timp … Nu-i mai puțin adevărat că nu-i poți face pe toți să asculte: iar măsura neascultării e dată de cei ce privesc direct în obiectiv: curajul înfruntării? Curajul de a te opune, de a spune nu? Sau curiozitatea de nestăpânit a celui ce vrea să afle: Ia să vedem, ce face omul ăsta aici? Aș vrea să încerc și eu … sau poate doar o supărare de a fi fost mutat disciplinar în prima bancă, pentru o mai bună ascultare? Cine mai poate ști …

1

… iată încă una, din același an – care prezintă probabil o ora de biologie, de geografie sau de muzică – după ”caietele-tip” deschise la lecția de zi. Din nou – elevii sunt invitați să privească spre un alt punct de interes, decât direct spre obiectivul aparatului de fotografiat. Din nou, e unul care nu ascultă și sunt câțiva care par mai neîncrezători, alții care par mai convinși. Ce e important pentru registrul vremii, ceea ce rămâne: uniformele, cordeluțele, cravata de pionier și băncile, rândurile care adună și ordonează …

2

Ar fi simplu să spun – așa se făceau pozele, pe-atunci, așa era moda – atâta știau fotografii. Sau, așa le era ordinul: să ne invite să ne prefacem că suntem atenți … să dăm bine în poză.

Dar, dacă privim la cele trei decenii de muncă pe care le depunem azi pe altarul Centenarului, e cazul să lămurim cum a plecat la drum generația noastră. Cum s-a copt în noi dorința profundă a neascultării, a lepădării de uniforme … și cum am reușit să ne câștigăm libertatea interioară? Neastâmpărul și jovialitatea, spiritul de glumă și șotiile – sunt redate mult mai bine în poza de mai jos, în care ai spune că suntem din alt film …

3

 

Oamenii gândesc prin comparație (ne spune Aristotel). Și pentru că anul viitor unii dintre noi, ”milenarii” se pregătesc de Balul de Absolvire al aceluiași Liceu German din București, redau mai jos un text pe care l-am pregătit – ”centenarul” de mine (sic!) – pentru cei care azi se acomodează cu vârsta de 18 ani …

Mersul la școală e într-adevăr o bună formare pentru muncă.  Te trezești dimineața, pentru a respecta programul grupului din care faci parte, îți pregătești temele cât să nu devii oaia neagră a clasei, răspunzi în fața unor superiori care au de partea lor catalogul, ai luat cunoștință de un regulament, știi ce te așteaptă dacă vei călca regulile, după cum poate vei fi recompensat cu o bursă de merit pentru rezultate deosebite … Care să fie diferențele față de job-ul propriu-zis? Ar fi câteva: uite, îmi pare că abandonul școlar e ceva mai dramatic decât o demisie. Dar și trecerea timpului, e mai limpede în școală – trecerea fiecărei clase e marcată de o vacanță – la job mai uiți de concediu, încerci să arzi etapele ierarhiei, nu ești supus stress-ului unui examen final, spre care te îndrepți inexorabil.

Dar fie că e vorba de elevul care merge la școală sau despre angajatul care semnează condica la un servici, munca – în multele ei forme – are un singur scop final: acela de a crea independență față de conjunctura în care te afli în acel moment. Îți dorești să te bucuri de viață, și – fiindcă e vorba de viața ta – nu o poți face cu adevărat, decât într-un mod independent. Nu în sensul ruperii legăturilor, ci în sensul propriu: acela, de a nu mai depinde de un altul. Bucuriile depline vin odată cu maturitatea și gustul victoriei îl primim atunci când putem împărți cu celălalt ceea ce am dobândit.

Munca e mult mai mult decât o umplere a timpului după cum și școala e mai mult decât o trecere a gâștei prin apă. Facem ce trebuie, pentru că numai din aceste acumulări poate rezulta plus-valoare.

Împletirea muncii cu pasiunea este fundamentală… Abia atunci simțim că nu muncim, când facem ceea ce ne place. Și tot atunci, reușim să avem cât de cât performanțe: pentru că munca cere atenție, continuitate în efort, concentrare – la fel, și școala. Dar cum să fi sigur de adevărul pasiunilor tale?

Atunci când munca nu e fizică, progresul se măsoară mai greu dar și munca de creație poate avea rigoare: ”tu la ce lucrezi, azi?” e întrebarea pe care am învățat să ne-o punem firesc, și nu pot da vina pe sistem, pentru asta. Cred că munca este în alcătuirea omului, e parte din noi. Avem nevoie de roadele ei, există scop și plăcere în muncă – și nu putem confunda roadele cu pregătirea rodirii, nu ne putem aștepta să rodească vreunul fără muncă, nici unul dintre noi.

Sensul profund al muncii este independența și bucuria ei este să-i putem împărți rodul cu cei dragi și cei care au nevoie de ajutorul nostru. Pentru că fiecare dintre noi, avem nevoie de celălalt: preluăm și predăm ștafeta, am fost și vom fi ajutați – deci să ajutăm, la rândul nostru.

Titlul retoric ”Ce-ți doresc eu, ție …?” ar trebui tradus, la 53 de ani de viață și 35 de la terminarea Liceului German cu mult mai pragmaticul  ”Kann ich etwas gutes für Euch tun, meine lieben Rumänen?” (Pot face eu ceva bun pentru voi, dragii mei Români?) … iată o întrebare deschisă, al cărui răspuns depinde de activitățile noastre zilnice doar dacă printre ele vom reuși să strecurăm firesc, oareșicare fapte bune.