Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)


Felicitare de Sfintele Pasti (1980)

Ce putere de imaginație să fi avut primii oameni, în depărtata epocă numită ”a pietrei”, pe care ne-o amintim prin uneltele ce dovedesc natura muncii și raporturile cu pământul: vânătoare, pescuit, cules de plante și îmblânzire de fiare …  și cum au ajuns a-și imagina existența unei lumi ”paralele”, pe care au situat-o ”dincolo” de ceea ce puteau cuprinde cu ochii, ”dincolo” de ceea ce puteau măsura? Cum au inventat oamenii începuturilor infinitul sau nemurirea, dacă în preocupările lor nu intrau filosofia și matematica? Și cât a fost nevoie să privească Cerul și stelele, să măsoare distanțe și să aștepte ploi … pentru a înțelege succesiunea anotimpurilor și a căuta să afle rostul lumii, sensul vieții?  

Finitul era, la începuturile umanității – și a rămas și astăzi! – numai parțial cognoscibil și în mod necesar, trebuia să se lasă cuprins de infinit, atunci ca și acum, pentru a-și afla un sens. Cel mai mare specialist într-un domeniu oarecare, va recunoaște spre finalul carierei că a ajuns să … ”știe totul despre nimic”, și va lăsa în seama generațiilor viitoare să afle restul de adevăr, să descopere și să consemneze continuarea.

Dacă îmi este permis optimismul (în contextul superficialității și al grabei fără pervaz al lumii de azi), putem înțelege istoria ca muncă în echipă, scrisă între generații. O istorie a mijloacelor de comunicare în masă (Giovanni Giovannini) poartă chiar acest titlu inspirat – ”De la Silex la Siliciu” și împreună cu întrebarea ”ce datorăm străbunilor din neolitic?”, putem asuma și pe aceasta, ceva mai actuală: ”ce datorăm bunicilor și părinților noștri?”

Infinitul – definit ca univers etern, e într-atâta de vast, încât nu poate fi măsurat (cuprins) cu  puterile minții omenești. Totuși, vorbind despre El, ne este dat să-I simțim existența: astfel, se întâmplă astăzi la fel cu noi, cum se va fi întâmplat oarecândva și cu strămoșii noștri.

Singură, Credința în Adevărul care nu se schimbă după mersul vremurilor – e aceea care permite comunicarea între generații.

Prezentul e oarecum îngăduitor când lasă minciunii o portiță de a co-exista cu Adevărul, însă eternitatea e mult mai puțin permisivă: minciuna nu are cum trece testul instanței supreme.  Lumea, așa cum o vedem la tot pasul: trecătoare și schimbătoare, se transformă mai întâi în istorie (care descoperă cele mai adânci secrete), și care apoi, la rândul ei, este înghițită în necuprinsul universului – zgomotul faptelor se topește în cele din urmă în liniște, cea care armonizează și împacă, dând un sens drumului ce pare unora frânt iar altora, o trecere.

Existența eternității o presupunem si o experimentăm, în același timp. O putem demonstra logic, și ne putem raporta fizic la ea, mai ales atunci când medităm asupra morții (vezi in Wikipedia articolul ”Memento mori”).

Punctul comun al generațiilor care s-au succedat în istoria omenirii, eternitatea, nu se revelează ca scop în sine, ci în perenitatea unor valori recunoscute universal. Preocuparea pentru nemurire nu câștigă cu adevărat atenția noastră, dacă nu învățăm să ne concentrăm fiiința asupra sufletului, singura parte din alcătuirea noastră care e îndrituită și poate căuta să aspire la Cer.

Iar felul sufletist și însuflețit (entuziast) prin care privim lumea cu sufletul, ne va apropia de străbunii noștri, permițându-ne, în cheia respectului față de Adevăr și a recunoașterii suferințelor lor reale, dialogul fecund cu cei care ne-au precedat. 

Ce cadou mai frumos, de Sfintele Sărbători ale Paștelui Domnului – decât să ne reamintim, în Familie, de un moment al reciprocei îmbărbătări în credință pe care Bunicii noștri, preoți în clandestinitate –  Alexandru și Marian, ne-au lăsat-o pentru ca noi să gustăm astăzi din valoarea nemuritoare prin care adevărata prietenie a întărit în vremea prigoanei, sufletele încercate în credință?

Cardinal Alexandru Todea, scrisoare 1980

Drumul dintre Scylla și Carybda – la care se refera PSS Cardinal Alexandru Todea în felicitarea de Sfintele Paști ale anului 1980, către un fost coleg și prieten al Seminarului Teologic greco-catolic din Blaj,  semnifică dilema drumului strâmt al rezistenței în prigoană.                                            (din Arhiva Familiei Pr Marian Boian)

 

 

 


Care să fie cauza stării de ceartă adânc cronicizată, a zgomotului de fond ce ne provoacă nesomnul, de ce ne pierdem în frunze de nu mai înțelegem rostul pădurii și cum ajungem să ignorăm fără vreo remușcare semne și mesaje serioase, pe care le refuzăm de parcă experimentarea Adevărului ar fi un lucru dureros sau inutil?!

Cum ajung presupunerile noastre să domine raporturile pe care le avem cu existența reală, să ne întunece cunoașterea, în detrimentul relației pe care ar trebui să o avem cu Adevărul – care ne urmărește pentru că-L simțim și ne iubește necondiționat, fiindcă ne cunoaște toate slăbiciunile?! De ce închidem – obosiți înainte de vreme sau poate, din frică sau egoism? – ochiul sufletului nostru, rațiunea, când ar trebui să-l ”coborâm” în inimă pentru a privi de acolo lumea în stare de compasiune, de compătimire față de suferința celuilalt?

Lumea ne apare azi cuprinsă de iluzie și ignoranță – dar asta nu am constatat-o noi, o știau deja vechii indieni, e consemnat în Vede și Upanișade. Imaginea funiei încolăcite ca un șarpe, spaima reală pe care o poți trăi în fața unei păreri, speranțele deșarte față de lucruri care nu există în afara propriei imaginații … toate conduc la nevoia noastră de a trăi în Lumină, la întâlnirea cu Adevărul: cât trebuie să rătăcim, până ajungem la recunoașterea Lui?

Minciuna și nechibzuința sunt la modă – dar nici aceasta nu este o noutate, au  disecat-o alții mai demult: Sfântul Augustin, de pildă, când ne spune să nu ne avântăm înspre judecarea semenilor noștri – ”faptul că cineva minte sau nu minte, trebuie judecat după modul său de a gândi și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”  … ”Ex animi enim sui sententia, non ex rerum …” Acolo, în inimă, este măsura adevăratei noastre miopii.

Dacă vorbăria și clevetirea au însoțit întreaga istorie a omenirii, astăzi inflația de vorbe a ajuns insuportabilă. Și nu neapărat din pricina neologismelor care îmbogățesc constant limbile planetei și nici a sacrosanctei libertăți de opinie ce se cere exersată la tot pasul. Nu e nevoie, dar ne trezim vorbind. Constatăm că ceva nu e adevărat și fie urlăm din rărunchi că am găsit o minciună umblând încă în libertate, fie ne place să dăm credit posibilității – căci e infinită, nu-i așa? Ni se pare că știm să explicăm ceea ce de fapt nu cunoaștem și ajungem să credem pe cei care nu ar merita această onoare …

Îndreptarea lucrurilor nu poate veni decât din interiorul nostru, dacă vom reuși să orientăm cauza ce precede acțiunile noastre către Ființă și atunci când ne vom curăți interior pentru întâlnirea noastră cu Adevărul. Existența (germ. Sein), pentru a fi reală (germ. wirklich) și pentru a avea efect (germ. wirken) va înțelege să descopere sensul vieții, să atingă pragul cauzalității (germ. Grund). Lumea din jur va începe să se schimbe, dacă noi acceptăm să fim mai buni.

Ne rugăm pentru liniște și reculegere în această Săptămână Sfântă, pentru a medita asupra rostului întâlnirii noastre cu Adevărul. Fiecare ne pregătim după puteri – fie și în ceasul al unsprezecelea – pentru a primi Lumina, cauză și formă de manifestare a Creației. Pentru o Noapte, de Înviere, nu ne vom mai ascunde în întuneric, ci ne vom bucura împreună de certitudinea existenței noastre: o realitate a șansei pe care am primit-o, în dar.

 


Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 


În lumea de astăzi, asaltați fiind de false probleme, războindu-ne cu frații noștri pentru închipuirea de a fi perfecți vreunul din noi, asistăm la ceea ce profetul Daniil (9, 27) numește ”urâciunea pustiirii”: altarul păgân, ridicat pe altarul de jertfe al Templului, întunericul pus în locul luminii, minciuna ca refugiu firesc și goliciune peste tot, polițe ajunse la scadență, nerăbdare generalizată și o sărăcire sufletească în zbateri inutile, pierderea masivă a timpului, pentru cauze străine de ființa noastră …

Cu atât mai mare este sentimentul de bucurie, care a inundat ieri, 19 Martie 2019, sufletele noastre! Am aflat de semnarea, de către Papa Francisc, a Decretului de recunoastere a martiriului celor 7 Episcopi greco-catolici, uciși pentru credință:  Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu …

Împodobirea Prea Sfințiilor Lor cu haina albă a martiriului s-a făcut la 70 de ani după arestarea lor, în 28 octombrie 1948. Cum au trecut acești ani peste poporul nostru, cum am suportat ignoranța și dezinteresul, atâta amar de vreme, a realității unor suflete care au suferit uciderea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dând mărturie de credință prin viața lor, pentru ca suferința noastră să fie scurtată și pentru ca lumea să se îndrepte cu fața spre Lumină și Adevăr?

E peste puterea omului de a înțelege cum nedreptatea este înlocuită de dreptate – dar înțelegem, împreună cu profetul Daniil (cap 9), că nu pe dreptatea noastră, ci pe îndurarea lui Dumnezeu ne putem construi existența: ”că nu pentru dreptățile noastre cădem înaintea Ta rugându-ne, ci pentru îndurările Tale cele multe”.

Știm că această recunoaștere nu înseamnă că în România, de astăzi înainte, vor înceta nedreptățile. Nici că ni se vor șterge automat, tuturor, fărădelegile sau că putem să o luăm de la capăt cu păcătoșenia noastră!

Credem însă că ni se oferă tuturor un prilej de renăscută speranță și, datorită celor aleși, suferința noastră va fi scurtată. Prin suferințele Prea Sfințiilor Lor: Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și prin rugăciunile ce le vom înălța către Ei, prin dorința noastră de a Le cunoaște existența pământească și moștenirea pe care ne-au lăsat-o, și citindu-le testamentul pe care l-au pecetluit cu viața proprie, sfinții martiri au puterea de a îndreapta lumea noastră, semănând răbdarea lor, cea încercată cu sânge, pentru ca noi să culegem tăria curajului de a ne continua lupta.

Căci Dreptatea și Adevărul se cer mărturisite zilnic și aceasta nu se va termina niciodată: ”Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă!” (sunt ultimele cuvinte ale Cardinalului martir Iuliu Hossu).

În acest context, vă propun – ca publicitar încă în activitate – să fim cu atât mai atenți în jurul nostru, să poposim cu discernământ asupra întrebării: ”Ce sunt idolii?” … și să observăm acele himere care se interpun între ființa noastră profundă – umanitatea și omenia noastră – și Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, Părintele nostru iubitor și iertător.

Idolii ne propun umplerea unui spațiu creat de noi înșine, prin nepăsarea pe care o avem față de celălalt – atunci când nu-l mai recunoaștem ca frate al nostru – ci îl privim ca pe un străin, de prea multe ori cu dispreț, spre propria noastră însingurare.

Sau, atunci când ni se întâmplă să ne umflăm de cunoaștere și ne arogăm merite ce nu ne aparțin, uitând că totul este primit în dar de la Dumnezeu, iar noi suntem îngăduiți cu un anumit scop și doar vremelnic în lume: pentru a folosi timpul și darurile, pentru a ne lăsa luminați de Cuvântul Adevărului.

Idolii generează iluzii: bogățiile materiale, grandoarea și promisiunile de împlinire a poftelor și măririlor pământești, și ne pun în postura de a sluji aparențelor. Ne prind în capcana superficialității, în care (sic!) ne străduim (cu sudoare reală!) să construim incosistent și nesustenabil … dar cum am putea-o face altfel, dacă lăsăm cunoașterea văduvită de iubire, sau mai rău, dacă acceptăm folosirea cunoașterii nedrepte, cea care e supusă unor interese de moment?!

Problema cu idolii nu este la ei – ci în raportarea noastră la ei, căci o facem ca și cum ar exista: de-am înțelege că ei nu există, dar cearta noastră este reală și ne chinuie, îmbolnăvindu-ne de înstrăinare …!

Pluralitatea acestor idoli ne orbește până la nepăsare, până la necunoașterea originii noastre comune și ne face să pierdem din vedere ”unitatea, căreia i se mai spune și pace” (cf. Sf Toma de Aquino, ”Despre Buna Guvernare”). Înțelegem oare că fără unitate, nu vom avea pace?! Înțelegem că unitatea nu poate fi realizată cu forța?! 

Diversitatea raportată la drepturi duce la proclamarea întîietății. Dar diversitatea raportată la frumusețea actului de creație care a permis-o, duce la unitatea credinței sau ”credința luminată”, cea care se construiește pe cunoașterea din iubire.

Avem convingerea că Unitatea Bisericii își va afla prilejul de bucurie și reîmprospătare a speranței, atunci când, între 31 Mai si 2 Iunie Papa Francisc, va ajunge în vizită apostolică, în România … Ne așteptăm să citim bucuria comuniunii nu numai între catolicii de diferite etnii – maghiari. sași și români; de diferite rituri – latin sau bizantin …, dar îmbrățișarea frățească va fi frumoasă și între ortodocși și catolici, pentru că una este cămașa Domnului nostru, pe care nu o vom rupe în bucățile propriilor noastre interese! 

Să ne bucurăm în aceste zile frumoase de Primăvară, care freamătă deja de emoția întâlnirii cu Sfântul Părinte Papa Francisc, împreună cu frații noștri din Corul ”Lumină Lină” de la Muenchen și să recunoaștem: avem încă un prilej minunat de a ne regândi prioritățile, lăsând Sfintele Icoane să ne călăuzească  pașii pe calea dreptății, în tot acest an, aducând mărire lui Dumnezeu, pentru că în Calendarul Bisericii noastre, o zi vor avea și Sfinții Martiri Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu!

Să-i rugăm, să mijlocească pentru noi nevrednicii, la Domnul, să putem continua lupta.

Amin.

(între 3 și 19 Martie 2019, Bucuresti)