Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 


Întrucât nu am apucat să facem mare lucru pentru a lămuri parcursul ultimilor 100 de ani ai României reîntregite – și iată, 1 Decembrie ne-a ajuns iarăși din urmă, de această dată îmbrăcat în straie mai deosebite și gata să ne ceară socoteală, e timpul să ieșim la raport, pentru a spune: ”Da! Buletinul o confirmă, la aproape 53 de ani de viață și 35 de ani de la terminarea Liceului, pe care-i vom sărbători cu ajutorul lui Dumnezeu anul viitor … avem motive să credem că jumătate din acest jubileu ne aparține, aproape fizic!”

Nu putem lăsa să ne scape printre degete o cât de mică reflecție despre acest timp prețios – care în fond, e viața noastră, și vom încerca să surprindem aici câteva gânduri, așa cum ne vin, extrase din întâmplările cotidiene și din amintiri retrăite cu emoție în febra pregătirilor sărbătorii care se prefigurează la orizont.

Pentru că discuțiile – pentru a fi libere și roditoare nu se pot purta oricum, ci trebuie structurate pe teme, propun să ne punem mai înainte de toate întrebarea asupra muncii – dacă și cum am dobândit bucuria de a munci? Ce bacterie a injectat în sufletele noastre sistemul școlar în deceniile șapte și opt ale veacului trecut, că astăzi avem încă, bucuria muncii? Și, mai adânc (dacă vom găsi ceva ce merită spus): ce plus-valoare a adăugat munca noastră de zi cu zi, ultimei treimi a acestui veac pe care acum încercăm să-l înțelegem în continuitatea lui? Cât de firesc sau abrupt s-a conectat munca noastră din ultimele trei decenii cu cea a înaintașilor, și ce vom lăsa în urma noastră, celor ce vor urma?

Aș începe povestea de la două fotografii ce trebuie să fie de prin anii 1977 sau 1978. Imi pare ca suntem a 5-a sau a 6-a … bancile sunt noi, scoala a fost dată în folosință de-abia in 1973. Fetele – cordeluțe albe. Băieții – cuminți, fără a exagera (cu mâinile la spate). Se observă că fotograful a mai avut un asistent, poate chiar pe cineva din conducerea școlii – care poate explică ceva, sau doar ne ține de vorbă, în timp ce el își vede liniștit de treabă, reușind o bună expunere. Poza e reușită și a rezistat bine în timp … Nu-i mai puțin adevărat că nu-i poți face pe toți să asculte: iar măsura neascultării e dată de cei ce privesc direct în obiectiv: curajul înfruntării? Curajul de a te opune, de a spune nu? Sau curiozitatea de nestăpânit a celui ce vrea să afle: Ia să vedem, ce face omul ăsta aici? Aș vrea să încerc și eu … sau poate doar o supărare de a fi fost mutat disciplinar în prima bancă, pentru o mai bună ascultare? Cine mai poate ști …

1

… iată încă una, din același an – care prezintă probabil o ora de biologie, de geografie sau de muzică – după ”caietele-tip” deschise la lecția de zi. Din nou – elevii sunt invitați să privească spre un alt punct de interes, decât direct spre obiectivul aparatului de fotografiat. Din nou, e unul care nu ascultă și sunt câțiva care par mai neîncrezători, alții care par mai convinși. Ce e important pentru registrul vremii, ceea ce rămâne: uniformele, cordeluțele, cravata de pionier și băncile, rândurile care adună și ordonează …

2

Ar fi simplu să spun – așa se făceau pozele, pe-atunci, așa era moda – atâta știau fotografii. Sau, așa le era ordinul: să ne invite să ne prefacem că suntem atenți … să dăm bine în poză.

Dar, dacă privim la cele trei decenii de muncă pe care le depunem azi pe altarul Centenarului, e cazul să lămurim cum a plecat la drum generația noastră. Cum s-a copt în noi dorința profundă a neascultării, a lepădării de uniforme … și cum am reușit să ne câștigăm libertatea interioară? Neastâmpărul și jovialitatea, spiritul de glumă și șotiile – sunt redate mult mai bine în poza de mai jos, în care ai spune că suntem din alt film …

3

 

Oamenii gândesc prin comparație (ne spune Aristotel). Și pentru că anul viitor unii dintre noi, ”milenarii” se pregătesc de Balul de Absolvire al aceluiași Liceu German din București, redau mai jos un text pe care l-am pregătit – ”centenarul” de mine (sic!) – pentru cei care azi se acomodează cu vârsta de 18 ani …

Mersul la școală e într-adevăr o bună formare pentru muncă.  Te trezești dimineața, pentru a respecta programul grupului din care faci parte, îți pregătești temele cât să nu devii oaia neagră a clasei, răspunzi în fața unor superiori care au de partea lor catalogul, ai luat cunoștință de un regulament, știi ce te așteaptă dacă vei călca regulile, după cum poate vei fi recompensat cu o bursă de merit pentru rezultate deosebite … Care să fie diferențele față de job-ul propriu-zis? Ar fi câteva: uite, îmi pare că abandonul școlar e ceva mai dramatic decât o demisie. Dar și trecerea timpului, e mai limpede în școală – trecerea fiecărei clase e marcată de o vacanță – la job mai uiți de concediu, încerci să arzi etapele ierarhiei, nu ești supus stress-ului unui examen final, spre care te îndrepți inexorabil.

Dar fie că e vorba de elevul care merge la școală sau despre angajatul care semnează condica la un servici, munca – în multele ei forme – are un singur scop final: acela de a crea independență față de conjunctura în care te afli în acel moment. Îți dorești să te bucuri de viață, și – fiindcă e vorba de viața ta – nu o poți face cu adevărat, decât într-un mod independent. Nu în sensul ruperii legăturilor, ci în sensul propriu: acela, de a nu mai depinde de un altul. Bucuriile depline vin odată cu maturitatea și gustul victoriei îl primim atunci când putem împărți cu celălalt ceea ce am dobândit.

Munca e mult mai mult decât o umplere a timpului după cum și școala e mai mult decât o trecere a gâștei prin apă. Facem ce trebuie, pentru că numai din aceste acumulări poate rezulta plus-valoare.

Împletirea muncii cu pasiunea este fundamentală… Abia atunci simțim că nu muncim, când facem ceea ce ne place. Și tot atunci, reușim să avem cât de cât performanțe: pentru că munca cere atenție, continuitate în efort, concentrare – la fel, și școala. Dar cum să fi sigur de adevărul pasiunilor tale?

Atunci când munca nu e fizică, progresul se măsoară mai greu dar și munca de creație poate avea rigoare: ”tu la ce lucrezi, azi?” e întrebarea pe care am învățat să ne-o punem firesc, și nu pot da vina pe sistem, pentru asta. Cred că munca este în alcătuirea omului, e parte din noi. Avem nevoie de roadele ei, există scop și plăcere în muncă – și nu putem confunda roadele cu pregătirea rodirii, nu ne putem aștepta să rodească vreunul fără muncă, nici unul dintre noi.

Sensul profund al muncii este independența și bucuria ei este să-i putem împărți rodul cu cei dragi și cei care au nevoie de ajutorul nostru. Pentru că fiecare dintre noi, avem nevoie de celălalt: preluăm și predăm ștafeta, am fost și vom fi ajutați – deci să ajutăm, la rândul nostru.

Titlul retoric ”Ce-ți doresc eu, ție …?” ar trebui tradus, la 53 de ani de viață și 35 de la terminarea Liceului German cu mult mai pragmaticul  ”Kann ich etwas gutes für Euch tun, meine lieben Rumänen?” (Pot face eu ceva bun pentru voi, dragii mei Români?) … iată o întrebare deschisă, al cărui răspuns depinde de activitățile noastre zilnice doar dacă printre ele vom reuși să strecurăm firesc, oareșicare fapte bune.  


Omul, locuitor al lumii, o împarte cu semenii săi și cu celelalte specii de plante și animale. De aici, o serie de stări conflictuale – unele acute și altele cronice, având un risc (sau un potențial) mai mare sau mai mic de escaladare spre supunere sau chiar anihilare  a celuilalt …

Conflictele teritoriale pleacă de la împărțirea spațiului ce are la bază o teamă – aceea că resursele se vor sfârși: prin fuga de propria noastră foame, ne trezim în ograda vecinului!

Există însă și o teritorialitate mai greu perceptibilă, un spațiu al ideilor, care ar trebui să fie ferit de violența fizică și vedem că nu este: de ce mi-ar fi teamă să fiu contrazis? De ce nu sunt dispus să ascult opinia celuilalt?

…..

În societate, raportul cu vecinul este în legătură cu proprietatea, delimitată de un zid. În general, zidul (sau gardul) e mai mult decât un simbol – este întărirea unui drept: dreptul de a avea. Vecinătatea poate însă deveni un chin existențial pentru cel care compară materia cu materie. O proprietate strict delimitată (o cazemată sau o cetate) – e încercuită de ziduri ca expresie a urii față de exterior, a fricii de a fi deposedați de viață și bunuri, o stare de ripostă și o recunoaștere a faptului că materia în devenire se află sub imperiul fragilității și al descompunerii. Dar cum să construiești ziduri, cu speranța de a păstra ceea ce trebuie în cele din urmă, pierdut?!

De fapt, vecinătatea e un sport zilnic care împletește nepăsarea cu participarea, iubirea cu ura. Plecând de la un spațiu care apropie, de la co-existență, de la câteva legături ce se văd cu ochiul liber, ea poate rămâne o relație în același timp fragilă și săracă – sau se poate reinventa la nivelul spiritualității, a schimbului de idei, a unui front comun: suntem vecini și împreună, încercăm să înțelegem lumea și mersul ei. Nu vrem s-o împărțim, ci ne dorim să o cunoaștem, prin împărtășirea experiențelor individuale, prin schimb de experiență …

Deschiderea către dialog și în special către cunoașterea suferințelor celuilalt se face doar prin cultivarea spiritualității între vecini, dialogul fiind singurul mod în care se poate dărâma zidul urii și înălța o construcție superioară – aceea a păcii. Atunci când dimineața plecăm de-acasă spre cucerirea cu forțe proaspete a viitorului zilei date și preocupați să construim lumea de mâine, să conștientizăm importanța dărâmării zidurilor interioare, prin împăcarea noastră cu vecinul de-alături …

 

 


Ilie_Balaci

Dacă aș fi fost zilele trecute la Craiova, aș fi fost probabil unul dintre cei mulți care au simțit a-i aduce un ultim omagiu marelui fotbalist Ilie Balaci … dar nici nu pot lăsa să treacă această despărțire fără un gând însoțitor: cum ajung marii sportivi să facă parte din viața noastră, cum ajungem să-i considerăm ”ai noștri”?

Generația mea (am absolvit Liceul German în 1984) a crescut cu bucuria meciurilor ascultate la Radio: fie așteptam Duminica pentru o etapă a Campionatului Național (în care ne amuzam cum un Ion Ghițulescu îl strunea pe-un Sebastian Domozină, cum ascultau unul de celălalt și amândoi de timpul pe care îl împărțeau cu celelalte stadioane) … în care învățam că fiecare minut contează, că fiecare secundă a jocului de fotbal poate aduce o întâmplare mai presus de orice – golul care oprea transmisia în direct, golul care dădea dreptul la intervenție, golul care ”cădea” și care urma să schimbe soarta: mai întâi a unei confruntări și mai apoi, configurația clasamentului …

Iar clasamentul final al campionatului național – atunci ca și acum -, era important, pentru glorie și recunoaștere dar și pentru șansa de a cunoaște lumea, prin participările echipelor noastre în ”Cupele Europene” (pe-atunci Cupa UEFA si Cupa Cupelor) …

selga radio rusescEram atât de pasionat de fotbal, încât primisem un radio SELGA portabil … la care țin minte, plecam urechea adânc în noapte pentru a asculta meciurile Sportului Studențesc cu Omonia Nicosia și Schalke 04 …

Apoi, a venit pentru a intra în legendă – Universitatea Craiova lui Balaci, Donose, Tilihoi, Țicleanu, Negrilă, Lung, Crișan, Cămătaru, Geolgău, Ștefănescu, Beldeanu, Cârțu și ceilalți … ale căror nume dacă le-am uitat, îmi cer iertare (dar exercițiul a fost din memorie iar ordinea, recitindu-i acum – poate lăsa să se-ntrevadă o anumită preferință … ). Împreună cu această minunată echipă, am învățat celebra sintagmă ”primăvara europeană”, alături de ei am prins curajul de suporter și încrederea că putem învinge pe oricine …

Cum să nu-i iubești pe cei care te-au învățat că poți avea curajul de a visa?!

Ca orice vis, eram deja în finală după ce Balaci a înscris magistral dintr-o lovitură liberă în meciul retur de la Craiova, cu Benfica … iar apoi, când a ratat Cămătaru, am simțit că putem mai mult … abia în repriza a doua, când au marcat lusitanii iar noi am mai ratat o dată prin Crișan (bara transversală), ne-am trezit la o realitate care nu mai avea cum să rămână aceeași.

A fost un meci frumos și oarecum trist (comentariul de înmormântare a lui Cornel Pumnea nu ascunde această tristețe …), la care mulți am plâns … pentru că ”ai noștri” au dat într-adevăr, ”totul” și am simțit că am fi putut câștiga, că am fi putut câștiga finala, ridica Cupa de-asupra capului, odată cu ei, odată cu eroii noștri …

Am plâns atunci – dar abia apoi, prin ascensiunea celorlalte echipe românești și repetarea meciurilor minunate, prin Dinamo și Steaua, am învățat cât de important e să înveți să crezi în victorie, pe de-o parte. Dar împreună cu aceste dream-team-uri, am mai învățat că de fiecare dată când uităm concentrarea acasă, când nu intrăm cu mentalitatea ”șansei a doua” (smerenie?) pe teren și când nu avem trează până în măduvă dorința de a ne autodepăși … pierdem.

Azi, la despărțirea de Ilie Balaci, e momentul să recunoaștem că datorăm Craiovei Maxima mulțumiri pentru toate emoțiile create (cu ei am învățat să ne bucurăm de fotbal), pentru satisfacția victoriilor, pentru introducerea conceptului de ”primăvară europeană” în mințile unor tineri încătușați în alb-negrul dictaturii comuniste, o generație condamnată la obediență care apoi a primit de la istorie invitația reinventării economiei de piață …

În tot acest parcurs, să recunoaștem cât au însemnat pentru fiecare din noi, în propriul parcurs educațional, driblingurile și mai ales precizia loviturilor libere executate de Minunea Blondă a Băniei …

Sit Tibi Terra Levis, dragul nostru Ilie Balaci! 

 

 

 

 


Triburile lui Israel sunt in număr de 12. Dintre acestea, unul singur – cel al lui Levi, este chemat să păzească Legea, adică să o învețe și să-i învețe și pe alții despre alcătuirea lumii și sensul vieții. Căci oamenii nu s-au creat ei înșiși, ci au Părinți: atât aici, pe pământ – cât și pe Părintele din ceruri, un Părinte al tuturor, care ne face fii și frați totodată. Părinții noștri de pe Pământ îl reprezintă pe Tatăl nostru din Ceruri, pe Dumnezeu.

Chemarea poruncii a 4-a: ”cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”  (cf V.T., Iesirea, cap 20) sau ”Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau, ca sa traiesti ani multi si sa-ti fie bine in pamantul acela, pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie” (cf V.T. Deuteronom, cap. 5) ne propune doar aparent o ierarhie a vârstelor, o cinstire a experienței de viață pentru a construi progresul pe înțelepciunea celor care au parcurs un drum mai lung, înaintea noastră …în fapt, ni se cere să cinstim condiția esențială a darului vieții, pe care l-am primit și de care azi ne bucurăm, o monedă de schimb pentru grija ce Părinții noștri ne-o poartă atunci când neajutorați și neștiutori, venim pe lume încălziți de dragostea lor. În plus, Porunca a 4-a pune în legătură cauzală pe cei doi Părinți ai noștri: Mama si Tata – cu Părintele nostru ceresc, Dumnezeu.

Zilele acestea suntem chemați să batem drumul la urna de vot – nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de votul nostru și nici pentru a ne garanta reciproc ca începând de săptămâna viitoare familiile nu se vor mai destrăma, copiii nu vor mai fi abandonați, bătrânii nu vor mai fi uitați, iar munca nebăgată de seamă a Mamei de a crește educând și iubind până dincolo de speranță Copilul, va începe, în fine, să fie prețuită …

Suntem mai degrabă chemați să fim alături de Preoții noștri, căci împreună – Turma credincioșilor și Păstorii ce ne cunosc și ne grijesc sufletele, formăm ἐκκλησία (ecclesia) – Adunarea Poporului, adunarea ”celor chemați”.

Ce pericol au simțit Păstorii, de și-au chemat turma la blânda luptă a exercițiului democratic, la vot? Întrebarea ne-o putem sau nu pune, dar aceasta ar implica o serie de analize serioase: despre evoluția (deschiderea) Bisericii spre Lume, despre doctrina socială a Bisericii, despre amestecul Politicului în Biserică, despre raporturile dintre Stat si Biserică, despre relațiile si colaborarea dintre Biserici, despre ecumenism …

Mai degrabă, aș dori să înțelegem condiția Preotului – ca urmaș al lui Levi: de stâlp al Bisericii.

Golit de sine, pentru a face loc valului suferințelor noastre: păcatelor care ne macină și pe care le deșertăm în spovadă, întrebărilor și spaimelor noastre despre valea plângerii și vremurile de apoi …preluând  suferințele noastre pe care le absoarbe în Taină și pe care le oblojește cu harul Spiritului Sfânt, Preotul frământă acel aluat al bunătății vindecătoare de neputințe și aducătoare de alinare.

Preoții sunt coloane ale Bisericii, care se golesc de sine, pentru ca fiecare generație să propună un amestec de umplutură, noutatea propriilor suferințe: boli noi, rătăciri și spaime noi, forme noi ale necredinței …În ființa Preotului, noutatea relelor din jur se lasă frământată cu Binele Veșnic, răul este înfrânt de Altarul Adevărului pe care a fost chemat să-L slujească.  Înainte de uitare, e iertarea … Noutatea se pleacă în fața Veșniciei, astfel încât Taina Preoției rămâne în actualitate!

Zilele acestea, e vorba pentru unii – de un sondaj al credinței poporului român, la 100 de ani de la darul Marii Uniri. Pentru alții, e vorba de de un semn pe care Dumnezeu îl va da Românilor – pentru că, a îndeplini baremul politic pentru o chestiune care ține de suflet pare foarte puțin probabilă. Și în fine, sunt și aceia care vor vrea să pedepsească Biserica prin absență … În acest din urmă caz, creștinismul, religia iubirii aproapelui, va ști să întoarcă celălalt obraz.

Michelangelo_Moise si Tablele Legii