Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …

 


În primul rând, cred că s-ar întreba, glumind cum numai neobrăzații o știu face: ”Auzi, dacă tot v-ați adunat la București de prin îndepărtatele țări ale străinătății, nu ați fi putut să aduceți cu voi și pe  jandarmii și polițiștii acelor țări, să vă păzească manifestația?!

Plecând din cauza nebinelui și a speranței unei integrări într-o civilizație superioară, trăgând spre mai-bine, românii de-afară nu și-au uitat nici originile, nici limba, nici rudele și – ce s-au gândit: ”Hai să-i ajutăm noi, dacă nu se știu ajuta singuri!”. După ce ne-au trimis bani prin poșta rapidă, au zis că a venit vremea să ardem etapele și să mai învățăm câte ceva despre exercitarea drepturilor democratice – dacă nu cerem vot obligatoriu, măcar să cerem demisii, sau orice altceva, numai să cerem. Căci copilul care nu plânge, moare de foame.

Diaspora a ales să se prezinte în fața Națiunii, la aproape trei decenii de la Revoluție – cu tot ce are ea mai bun: spiritul civic, așa cum l-a copiat de prin democrațiile mai vechi ale Vestului, altoit pe media socială și conectat la telefoanele inteligente, care țin loc de buletin de știri.  Și ce ne-a prezentat, am văzut – va spune cinicul:  o masă de manevră fără conducători, fără responsabili – care a putut fi atât de ușor penetrată de elemente huliganice, pregătite oricând pentru manifestări de ură. ”Ba chiar asta e imaginea emigrației române de azi!”, va insista pentru cei care ar mai avea chef să-l asculte: ”… vreo trei-patru milioane din care o mică – dar zgomotoasă parte – sunt cerșetorii, hoții, curvele, peștii și mafioții de rangul doi, cei care au reușit să aducă suficientă confuzie între denumirea de rrom și cea de român, cum că ele ar fi de fapt tot-una și că de-aia am fi cu toții niște … țigani!

Să râdă din Hexagon alde Charlie Hebdo, să plângă din Ceruri organizatorii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia și să luăm aminte să nu ne smintească valul de lături care se revarsă din televizoare, în zilele acestea de vară fierbinte, când până și insectele sunt îndemnate să testeze limitele răbdării noastre! Iar cinicului, îi vom răspunde doar atunci cînd vom ști să avem ca reprezentanți în Parlamentul României, alături de minoritățile naționale, și un grup parlamentar al ROMÂNILOR DE PRETUDINDENI.

parlamentul romaniei sectia romani din diaspora

 


Răbdarea nemților a fost greu încercată de eșecul răsunător și aș îndrăzni să spun nedrept pe care Mondialul din Rusia – prin mexicani la început și sud-coreeni mai apoi, l-a administrat Panzerelor … Ce-a mai contat și cine mai ține minte fabuloasa răsturnare de scor cu suedezii … vezi tu, așa a fost scris, ca după Italia și Olanda nici Germania să nu poată cu mult mai mult de data aceasta. Când intri pe teren cu pretenții (altfel, justificate și legitime!) de dominație mondială – ești pedepsit, căci modestia și concentrarea challengerilor, foamea lor de afirmare, se combină într-un cocktail letal, care-i poate răpune chiar și pe cei mai titrați dintre europeni.

Rămane deschisă întrebarea adresată orgoliului rănit. Cum? Tocmai Germania, să nu se califice ea în optimi, să nu iasă ea din grupe, să asiste ea cum frații francezii câștigă turneul en-fanfare, cum prietenii japonezi se pleacă cu parcă ceva mai multă demnitate în fața unei mari favorite (Belgia), cum rivalii lor englezi scriu din nou istorie … iată că toate aceste lovituri, le-au fost prea mult, judecata li s-a întunecat și au revenit cu furie – la naționalism … căutând explicațiile în arianismul de odinioară. Păi, da! Ce te poți aștepta de la unul ca Mesüt Özil,  care după ce că e turc, îi mai face și campanie electorală unui dictator în loc să-și vadă de antrenamente și de fotbal!

Numai că Mesüt Özil e un german care își respectă originile turcești. A fost educat de părinți să nu-și uite locul de baștină iar nemții l-au promovat ani de-a rândul ca pe un exemplu de succes în managementul integrării minorităților etnice și al multiculturalismului. E bine să ai flori ca Mesüt Özil … dar nu te poți bucura de primăvară, până nu schimbi mentalitatea unui popor – iar unele popoare nu acceptă să-și schimbe nici imnul, nici steagul și nici să renunțe la obsesia superiorității …

Și cum se întâmplă des în viață, la greu, se caută vinovați. Agresat și nemulțumit de umilințele la care a fost supus de politicieni si conducerea Deutsches Fussball Bund (DFB) și mai ales supărat de pierderile bănești prin retragerea unor sponsori – se pare că cel mai mult l-a deranjat reacția VW-ului de a nu-i mai folosi imaginea în campaniile de marketing … – jucătorul german de origine turcă, născut la Gelsenkirchen, a decis că e timpul să se retragă (cu ceva tam-tam – adică lăsând o notă explicativă), din Mannschaft.

Publicăm mai jos scrisoarea in trei puncte, scrisă de Mesüt Özil în limba engleză, pentru a aduce cazul Germaniei cuprinse din nou de tentația naționalismului, în atenția opiniei publice internaționale.

Lumea a devenit demult un sat global, iar umilință mai mare decât a nu le mai purta tricoul și a nu le mai vorbi limba … nu cred să existe. Ah, supărare-supărare, cum mai aduci tu la lumină adevărurile care păreau îngropate definitiv, în trecut! ”Ești german când câștigi și turc când pierzi” – e o acuzație rasială, pe care Ozil, ca simbol al integrării generației copiilor de emigranți o propune spre dezbatere unei societăți șocate de pierderea titlului la un sport în care să recunoaștem, sunt destul de pricepuți!

Într-un anumit fel însă, acuzația ne poate privi pe toți – dacă vrem să ne considerăm … europeni.

Simbolul turcilor nascuti in Germania

 

0

1

2.1

2.2

Source: Official Facebook Page, Mr. Mesüt Özil


Trump a câștigat alegerile prezidențiale, în 2016. De-o vreme încoace, FBI-ul anchetează cazul  următor – oare nu cumva votul americanilor a fost influențat de ruși, prin exploatarea unei slăbiciuni fundamentale a democrației – căci în democrație, fiecare are voie să se exprime liber, să spună ceea ce crede, ceea ce simte, ceea ce înțelege … Dacă așa stau lucrurile, atunci, cu atât mai importantă e educarea maselor – dar ridicarea lor la nivelul  politologilor e evident o imposibilitate.

De ce ne asumăm să fim conduși de vulgul majoritar? Pentru că ținem la propiile noastre opinii, pentru că vrem să vorbim liber? Credem in cuvântul liber … dar abia după ce acesta s-a eliberat de ignoranță, s-a civilizat pe sine însuși prin efortul cunoașterii – altfel, îl simțim ca pe un cuvânt obraznic, fără valoare.

Numărul voturilor a fost de data aceasta în favoarea lui Trump, care (poate) a fost ajutat (și de) Rusia. Pus la zid de FBI, și de jurnaliști pus să aleagă între KGB și CIA, Putin i-a supărat aparent foarte rău pe-ai lui pentru a nu fi apărat cu fermitate propriile servicii …

Sensibilă și inspirată, media occidentală a surprins momentul trist al umilinței americane față de rivalul rus, în cadrul summit-ului de la Helsinki. Reproducem mai jos, coperta din TIME si o caricatura a THE ECONOMIST … îngrijorarea pare a fi reală: căci cine prostește vulgul, e bun de plată …

trump1

trump2


Atunci când oamenii se gândesc serios la schimbarea legilor, aceasta înseamnă că ei caută să îndrepte o stare de lucruri care nu mai poate continua, pentru că:

  1. Faptele lor au ajuns un lung șir de greșeli – repetate până la deranj, iar legile ”vechi” au devenit ineficiente, nerespectate, ignorate, neascultate sau necunoscute;
  2. Legea ”veche” nu mai apără sau nu mai slujește interesele celor care au alcătuit-o;
  3. Dreptatea nu mai este obținută de la aceia puși să judece prin legi – iar oamenii se simt înșelați de judecători, pe care-i pun să-nvețe legi noi;
  4. Mărturiile mincinoase au ajuns să conteze – fie și numai ca presiune falsă, aruncată asupra judecătorilor;
  5. A dispărut respectul față de adevăr și sensul îndreptării nu-și mai află orientarea în legile prezentului;
  6. Nu mai depunem efortul de a recunoaște valorile, nu mai suntem interesați de principiile care guvernează alcătuirea lumii și care ne-ar ajuta să prevenim greșelile și să anticipăm efectele lor de bumerang asupra noastră și a urmașilor noștri;
  7. Ne pasă de îmbolnăvirea (sau progresul?) societății și dorim să o salvăm – dar ne pierdem în analiza faptelor, în loc de a trăi îndreptarea cu gândul cel bun al inimii, recunoscând unde și când am greșit;

Când oamenii se gândesc la schimbarea legilor, înseamnă că au uitat trăirea credinței și sensul cuvintelor. Dobândirea dreptății înseamnă o îndreptare a inimii către Dumnezeu, cu speranța și cu credința că-ți va acorda dreptatea …

Căci dreptatea nu se poate lua și nici nu se poate vota – ci se primește, după curățenia interioară a fiecăruia. De aceea, cei din vechime au legat Justiția la ochi, simțind bine că judecata dreaptă vine din interior, că nu are nevoie de privirea exterioară, ci de echilibru.

Pentru a nu ne lăsa înșelați de aparențe, pentru a nu pleca amețiți de rumoarea prezentului iată că avem și noi nevoie, din când în când, de câte-o batistă peste ochii obosiți de-atâta rumoare, sau pentru a ne orienta privirea spre interior – acolo unde începe de fapt, libertatea noastră.

Dreptatea se lasă analizată în fața legii, iar legea pare destinată să se forțeze pentru a ține pasul cu o societate care evoluează: urmele (și urmările?) faptelor noastre pot să ne aducă, până într-un punct, semnele unei iminente schimbări. Dar dreptatea cred că ne propune ceva în plus: o stare de veghe a legământului, a fi statornic unei promisiuni.

În politică, certurile în jurul dreptății sunt acestea: dacă ea ar trebui apărată sau cucerită? În teologie, dreptatea e mai degrabă un dar interior, alcătuit deopotrivă din iertare și din iubire.

Bucuresti, 2/3 Iulie 2018

Justitia legata la ochi