Fiecare își poate aduce aminte cum s-a întâlnit, prima dată, cu realitatea morții. Poate unii vor fi pierdut în Familia lor vreun membru drag, de care s-au despărțit cu durere și regret, prematur. Atunci a început să plouă peste ei, cu întrebări: de ce acela, și nu eu? De ce acum și nu mai încolo? Cine stabilește ordinea sosirilor și plecărilor noastre din această … Vale a Plângerii? 

Odată cu participarea la (tot mai multe) înmormântări, prin ritualul îngropăciunii și însoțirea pe ultimul drum, (cel către cimitir); prin amintirile depănate la mesele de pomenire, ne trezim uite-așa: ”urcați în rang”, până realizăm, luminați de înțelepciunea vârstei, că noi suntem cei ce vor urma.

Dacă avem de împărțit bunuri materiale, ne vom lăsa frământați, în legătură cu un posibil testament. Vom încerca să fim drepți, față de cei pe care-i lăsăm în urmă: moștenitorii (copiii) noștri.

Dar sunt printre noi oameni, care și-au oferit întreaga lor viață slujirii aproapelui, cunoașterii și vindecării sufletului uman: aceștia ce vor lăsa, în urma lor?! Înțelegem importanța scrierilor morale, a grijii purtate sufletelor în formare?

Un asemenea testament spiritual întâlnim la Sfântul Vasile cel Mare (n. 340 – d. 379), sub a cărui ocrotire ne punem la începutul fiecărui an, în ziua de 1 Ianuarie … măcar aceia dintre noi care am știut să chefuim cu măsură, în Noaptea de Anul Nou! 

Este vorba despre sfaturile ce ne sunt transmise în ”Scrisoarea către Tineri”, cărora Sfântul Ierarh al Cezareii din Capadocia se adresează cu blândețe părintească. Atunci ca și acum, când simțim nevoia de repere, când ne dorim zidirea interioară în adevăr, să cautăm îndrumare în textul Omiliei a XXII-a, publicat în primul volum al colecției ”Părinți și Scriitori Bisericești” (Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 321- 340) …

De ce? Pentru că tinerii sunt cei care experimentează: lumea în general, și noutatea în special. Ei sunt primii care se adaptează la noutățile vremii, și uneori, par a ”forța” noutatea, să se întâmple. 

Este firesc ca în procesul experimentării, al acumulării de experiență în lucrurile omenești, pe calea cunoașterii, să întâlnim uneori bucurii sau alteori, să avem parte de neplăceri. Cu cine ne vom sfătui? 

Este oare obligatoriu, pentru a fi siguri de adevărul cunoștințelor noastre, să trecem chiar totul prin sensibilitatea propriilor experiențe (experimente) … sau putem reface imaginar traseul cunoașterii, pentru a păși, măcar o vreme, pe urmele celor dinaintea noastră? 

Răspunsul îl găsim în cele trei tipuri de învățare: sunt din cei care ascultă de sine, apoi sunt cei care ascultă de un altul și mai sunt din aceea, care nu ascultă de nimeni.  

Fericirea (sau nefericirea) noastră, se află așadar, în legătură directă cu ascultarea. Nefericit ajunge cel care nu ascultă de nimeni.

Cunoașterea – fie prin autoanaliză (introspecție), fie prin dialoguri și lecturi, prin călătorii sau prin sharing, este cea care ne oferă posibilitatea de integrare plenară, căci perseverând în ea, vom avea bucuria emiterii unor mesaje proprii. Problema este, cum lăsăm mesajele altora să formeze gândirea noastră? Și, mai ales, cum păstrăm pentru noi înșine, cârma (controlul) minții noastre? 

E important să înțelegem adevărata valoare a vieții noastre, să o prețuim corect, nu numai pentru a nu o irosi, ci pentru a-i da sens. Există clipele de bucurie pe care viața ni le oferă, și suntem capabili să le simțim cu sufletul, atunci când acesta tresaltă. ”Aha, deci așa stau lucrurile!” – aceasta e una din replicile care îmi vin în minte, oridecâte ori am simțit că m-am întâlnit cu adevărul. Fructul sufletului nostru, după care-i recunoaștem identitatea, este mărturisirea adevărului. Până la coacerea acestei mărturisiri, e nevoie să ”ne pierdem” (sic!) o vreme, prin frunzele înțelepciunii … 

Citind și discutând, călătorind mirându-ne, fie pe cale sau alături de ea, punând întrebările ce țin de curiozitate și de vârstă, absorbind mireasma științelor așa cum se lasă ele descoperite în predictibilitatea legilor, până ajungem (dacă ajungem?) să rodim la rândul nostru fructul adevărului mărturisit, ne aflăm într-un pericol real: acela, de a primi ”otrava împreună cu mierea”. 

Forma caracterului nostru este dată de virtuțile și viciile de care ne lăsăm stăpâniți, de zilnicul antrenament al puterilor și de lupta cu slăbiciunile noastre. În fața unei asemenea bătălii moral cognitive, am reținut un Decalog :

  1.      Să primim de la altul, doar ceea ce ne este de folos și doar atâta, cât ne trebuie! E foarte important să decidem noi înșine: ce lăsăm de-o parte?
  2.      Să avem grijă: dacă ne obișnuim cu imagini și cuvinte rele, vom fi înclinați să ne îndreptăm spre fapte rele!
  3.      Virtutea e o haină care nu se rupe, fiindcă se poartă ”la interior”: ea este portul care se vede în purtarea noastră. Ce merinde ne dorim: atât pentru bătrânețe (virtutea), dar mai ales, pentru viața veșnică (faptele bune).
  4.       Înțeleptul îl cunoaștem după faptele sale. Există o capabilitate a înțeleptului de a ieși din zona sterilității aride și inutile. Relația omului înțelept cu bogăția este aceasta: când nu o avem, să nu o dorim, iar când o avem, să o folosim spre bine.
  5.       Pentru a nu ne lenevi, să nu micșorăm speranțele și dorințele noastre.
  6.       Să nu ne lăsăm îngropați în plăceri, ca într-o mocirlă. 
  7.       Dacă dorim limpezirea interioară și urmărim curățirea sufletului, aceasta o putem obține prin disprețuirea plăcerilor simțurilor. Să fim atenți la ”ghimpele plăcerii” și la ”scamatorii de senzații”.
  8.       Suntem în măsură să stabilim propriile noastre trebuințe. Cum le vom stabili măsura: din plăceri, sau din necesitățile firii?
  9.       Să nu deznădăjduim și nici să nu spunem că noi nu avem nevoie de medic.
  10. Trupul este unealta sufletului, nu invers. Să observăm tulburările pricinuite de trup în suflet, și să le domolim. Rațiunea nu poate fi târâtă de plăceri, ca un vizitiu de niște cai greu de stăpânit.

București, în Bulgăruș 53

Duminică – 16 Ianuarie 2022, când din cei zece leproși, unul singur se gândește că are de mulțumit lui Dumnezeu, iar întrebarea care ne frământă, se referă la … actualitatea leprei, din zilele noastre.


Am aflat de ceva vreme, de la un prieten drag sufletului meu – Părintele Irineu Fărcaș -, că nu există Bine și Rău. Există numai numai Bine sau Rău. Altfel spus: Bine și Non-Bine, căci răul în sine nu există, este o iluzie, o rătăcire. Filosoful creștin Jaques Maritain explică acest lucru în felul următor:

(1) Dumnezeu e liber, omul e și el liber (fiind după chipul și asemănarea Creatorului său);

(2) Cele două libertăți – ale lui Dumnezeu și ale omului – se împletesc, în scrierea istoriei;

(3) Libertatea lui Dumnezeu este în mod necesar bună, iar libertatea omului are o valență negativă, aceea de a spune ”Nu!” planului divin. E ca atunci când alegem ”să ieșim în decor” (sau să ”mergem pe arătură” – fie la stânga, fie la dreapta), afară din drumul nostru, care ne este dat spre mântuire.

Libertatea umană de ”a neantiza” … expresia îi aparține lui J. Maritain, înțelegem că o folosim, ori de câte ori alegem (liber, cum altfel) să-i întoarcem spatele Celui căruia-i datorăm existența. E ”libertatea” care explică rătăciririle și răutățile noastre …

Iar Sfântul Pavel, în Epistola către Romani (7, 19) vorbind despre tensiunea internă dintre binele urmărit, binele rațional, binele divin (care e limpede că este bun), si răul care nu face parte din plan, falsul bine (care se ascunde în iluziile și ignoranța mea), zice așa: ”Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”

Ne apropiem de finele încă unui an și simțim că momentul e numai bun, pentru a lua asupra noastră marile hotărâri, despre ceea ce ne-am dori să ne vină. Măcar dacă am spune ”NU!” răului din noi, cum ar fi? Greu, dar nu imposibil. Hai să încercăm, zic.

Iar pentru a exemplifica cum funcționează libertatea sufletului, atunci când alegem să ne târguim pentru ceea ce știm că nu se cade, că nu (ne) face bine, că nu (ne) duce nicăieri, las mai jos, la îndemână, pentru consultare, un fragment din cinema-ul românesc (din anii 60 ai secolului trecut), în care îl regăsim pe unul dintre cei mai îndrăgiți actori, Colea Răutu. El știa ce spune, fiind un mare băutor de votcă.

Să folosim acest fragment atunci când setea de libertate (sic!) ne va da ghes în 2022, să revedem acest ”legământ târguit”. Să ne regăsim în el, și poate ne va fi de folos, unora.

Pentru filmografia lui Colea Răutu și câteva date biografice, aici.

Pentru pregătirea Sinodului dedicat sinodalității Bisericii, găsiți mai multe materiale, aici: https://www.synod.va/en.html

Despre sinod și sinodalitate ne putem imagina fiecare câte ceva, dar numai după cele ce le-am citit – sau ni le amintim că le-am fi citit – mai înainte… Pentru a ne verifica din când în când cunoștințele, sau pentru a afla nuanțe noi despre cuvinte străvechi, se cuvine să ne pregătim, să citim, să căutăm, și de ce nu – să consemnăm noutatea care, deși veche sub soare, ne minunează pe noi, cei care-o întâlnim abia azi …

Dacă privim la rădăcina lui etimologică, avem o explicație coerentă a imaginii care a fost  aleasă să exprime intenția acestui proiect ”de suflet” al Papei Francisc. Sinodalitatea e o caracteristică a Bisericii, o trăsătură ce trebuie cultivată pentru înnoirea ei într-o societate aflată în profunde transformări. În perioada 2021 – 2023, întreaga suflare catolică este chemată să reflecteze asupra sinodalității

Îndeosebi, vocile celor tăcuți și ale celor uitați au primit invitația de a se face auzite, gândurile consemnate, ideile împărtășite. 

Nu vom fi văduviți nici de conducere și nici de ascultarea în cadrul ierarhiei, doar că în perioada următoare, de jos în sus, și de sus în jos, vreme de cel puțin doi ani, va exista un schimb de idei și informații, în sânul poporului lui Dumnezeu – Episcopi și credincioși. Un semn al egalității roditoare, pentru că toți creștinii au pecetea Botezului în Christos

Așadar: ce se dorește de la noi, și ce am putea spera să obținem, onorând invitația de a participa la acest proiect … căci știm că egalitatea e o promisiune falsă, o iluzie care plafonează – iar ceea ce ridică spiritele, le înalță și le motivează, este scopul comun.

Sinod vine din grecește, de la σύνοδος, cuvânt care s-a format din σῠν- (sun-, “cu/ împreună”) +‎ ὁδός (hodós, “pe cale, pe drum”). A merge împreună, dar nu oricum, ci îndrumați și totodată ocrotiți de Spiritul Sfânt, a cărui Voce suntem cu toții chemați să o ascultăm: tineri și vârstnici, persoane consacrate și laici, persoane cu handicap, atât cei bolnavi cât și cei sănătoși, …  

Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin”, ne asigură că cei doi termeni SYNODUS (gr – σύνοδος)  și CONCILIUM (lat.) sunt sinonime, funcționează ca o pereche de cuvinte interschimbabile, dar adaugă această notă explicativă interesantă, pe care o consemnăm aici: ”se rezervă termenul concilium pentru adunările Episcopilor calificate drept ecumenice; în schimb, tuturor celorlalte adunări de Episcopi li se atribuie, de regulă, titul de τοπικάι σίνοδοι, sau sinoade locale, particulare, limitate la un teritoriu determinat.” 

Ce vom înțelege? Că accentul pus pe transformarea sinodală a Bisericii, este o invitație adresată tuturor catolicilor, fie ei de rit latin sau răsăritean, fie din Europa, Americi, Asia, Africa sau Australia, să se cunoască, să se descopere, să se asculte unii pe ceilalți, învățând unii de la ceilalți, explorând dimensiunea orizontalității, a spațiului în care istoria ne-a răspândit, ca semințe ale Bisericii universale, prin misionarii ei, pe întregul Pământ. 

Va fi, desigur, rolul teologilor să explice aspectele ecumenice ale sinodalității Bisericii. În ce ne privește, ca greco-catolici, nu găsim cuvintele potrivite, pentru a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru bucuria și darul ce l-am primit, acela de a trăi zilnic având conștiința unei punți de legătură dintre ortodoxia (ritului) și catolicitatea (crezului) nostru

Poate acesta va fi mesajul pe care-l vom transmite Sinodului Episcopilor din Octombrie 2023, ce va avea ca temă chiar … sinodalitatea Bisericii?! Consemnăm aici ideea soluției pentru refacerea unității (prin completarea scopului comun cu specificul local), pentru că așa simțim: greco-catolicii sunt atât trăitori cât și dovezi vii ale ecumenismului, iar simpla noastră prezență în pofida încercărilor (”against all odds” în engl.) este o dovadă că avem la îndemână soluții valide, pentru o viitoarea reunificare a Bisericii, în partea ei de Răsărit.

Sfântul Pavel (vezi Scrisoarea către Efeseni 2, 11), ne amintește că la naștere, suntem cu toții păgâni… O egalitate neroditoare, căci abia pecetea Botezului în Christos Isus Domnul, ne transformă în mădulare ale Bisericii, Mireasa și Trupul lui Christos. Din momentul botezului, primim o haină interioară ce ne este dăruită pentru a străluci prin purtarea creștinească, o viață întreagă, la bine și în încercări …

X

X X

În 16 Decembrie, sora Nathalie Berquart, numită de Papa Francisc ca Subsecretar al Sinodului Episcopilor și astfel, prima femeie din istorie, cu drept de vot în Colegiul Episcopilor, ne-a prezentat caracteristicile Bisericii sinodale, în cadrul unei întâlniri patronate de Eparhia de Cluj-Gherla în care ne-am bucurat să reîntâlnim mulți agriști, astriști și membrii ai Acțiunii Catolice. Am primit astfel în dar – cu încurajarea de a le folosi în practica zilnică, descrierea  cele 3 valori ale Bisericii sinodale și cele 10 trăsături principale care formează spiritualitatea sinodală.

COMUNIUNE – PARTICIPARE – MISIUNE. Cele trei principii ale Bisericii sinodale.

Suntem chemați să trăim botezul nostru, prin (1) comuniune. Să ne rugăm, împreună cu Episcopii noștri, invocând îndrumarea Sfântului Spirit; (2) participare. Să devenim – fiecare din noi – o prezență activă în viața Bisericii, să strângem legăturile cu Episcopii noștri dar și între noi, să cunoaștem alte organizații și asociații ale laicilor (3) misiune. Să ne asumăm purtarea botezului creștin și apartenența la Biserica lui Christos, în lume și societate, asumând misiunea evanghelizatoare a Bisericii, ca pe o misiune a noastră, plecând de la o ascultare mai atentă, de la o stare de veghe în fața schimbărilor majore ce au loc în lumea din care facem parte.

Vom reuși oare să devenim o Biserică sinodală? Ce trebuie să facem, pentru aceasta?

  1. Să conștientizăm că mergem braț la braț, că suntem împreună, pe același drum, ne avem unii pe ceilalți, atât în Biserică, cât și în Societate: ne putem găsi punct de sprijin în cel/cea de lângă noi? Îl vom cunoaște mai bine pe fratele nostru? Vom asculta mai atent povestea surorii noastre? Le vom aloca mai mult timp, din timpul nostru, renunțând la egoism?
  2. Să învățăm ascultarea celuilalt, cu inima deschisă și fără prejudecăți, fără predispoziția organică de a contrazice și de a crea tensiune artificială prin negare sau perfecționism iluzoriu;
  3. Să învățăm a lua cuvântul, a ne exprima gândurile care ne frământă. Dar atunci când o facem, să nu fie pentru a ne astâmpăra propriul orgoliu (acela de ”a nu rămâne nevorbiți” într-o adunare), ci întru  ”parrhesie” (din greaca veche – παρρησία), adică ținând laolaltă: libertatea (de exprimare), adevărul (celor afirmate) și caritatea (puterea creștinului de a compătimi, de a ierta, exprimând prin mărturia sa, disponibilitatea de a ajuta pe fratele său);
  4. Să participăm la Sfânta Liturghie, să celebrăm Învierea Domnului, să-i ascultăm pe Preoții care predică Cuvântul, slujind în Biserica lui Christos. Concelebrarea, ascultarea în comun a Cuvântului de care ne vom lăsa pătrunși, fiecare în felul lui, dar primind lumina strălucitoare a Adevărului prin întâlnirea cu El, ca Persoană;
  5. Să acceptăm ideea (și unii, și ceilalți) că suntem co-responsabili, că Biserica suntem noi, care ne aflăm în misiune, împreună cu Episcopii noștri. Nu-i putem mandata pe ei să răspundă în locul nostru, atunci când diferitele provocări ale societății ne pun la încercare în viața de zi cu zi. Succesul misiunii Bisericii este în directă legătură cu această responsabilitate acceptată și asumată interior, de fiecare (nu ne e cerută de cineva din afara noastră, o descoperim și o trăim fiecare);
  6. Să învățăm arta dialogului – atât în Biserică, cât și în Societate -, o artă ce nu se învață ușor (nu ne naștem cu ea) și care presupune perseverență, pentru că se conjugă cu momente de tăcere sau de uimire negativă (indignare, revoltă, mânie) în fața afirmațiilor celuilalt. Dar dialogul este singurul capabil să ”colecteze informații”, împărtășind experiența celuilalt și adăugând cunoașterii personale, prețiosul punct de vedere al alterității, lucru care, în cele din urmă, ne completează și ne îmbogățește spiritual;
  7. Să ne apropiem de celelalte confesiuni creștine, pentru că ecumenismul este o componentă a Bisericii sinodale, iar trăinicia ideii ecumenice vine din Botezul tuturor creștinilor în Isus Christos, Domnul și Mântuitorul nostru;
  8. Să găsim balanța optimă între autoritate (ascultare) și participare (contribuțiile individuale);
  9. Să discernem (în ascultarea comună, a Spiritului Sfânt) și să decidem, ajungând la consens, la un acord armonios în care simțim că o parte este contribuția noastră;    
  10. Să lăsăm valorile sinodalității: comuniune – participare – misiune, să ne transforme interior, ca persoane, ca familii, și în comunitățile din care facem parte. 

Iubiți Frați și Surori,

Să ne întrebăm fiecare, dacă participăm cum se cuvine, la durerile lumii de azi, și de ce suntem chemați să dialogăm mai mult, între noi, pentru a ne cunoaște unii cu ceilalți, pentru a recunoaște că problemele noastre, nu sunt numai ale noastre. 

Cum vom conjuga, în cadrul noilor Statute ale AGRU-lui Național,  principiul solidarității cu cel al subsidiarității? Cum vom reflecta, în noile Statute, valorile atât de limpede definite, ale viitoarei Biserici sinodale? 

Cu ce vom contribui, noi – greco-catolicii din România, ca Biserică locală, la concertul armonios și atât de diferit colorat, în această perioadă de înnoire spirituală, când ni se propune o fraternă îmbrățișare prin recunoașterea drumului comun pe care-l avem de străbătut, împreună cu frații creștini, de confesiune ortodoxă și protestantă cât și împreună cu frații noștri de rit latin?

Vă îmbrățișez cu drag și dor, și vă doresc tuturor ca Nașterea Pruncului să ne găsească în adorație, împreună, lângă ieslea în care Sfânta Familie, alungată de nepăsarea și urâciunea sufletelor noastre, ne acordă iertarea și ne primește să-i fim părtași la bucuria ce răsună prin colindele copilăriei … 

Un An Nou 2022, cu sănătate, împliniri și frumoase exerciții sinodale, pentru ca drumul pe care mergem împreună, să ne ferească de cancerul însingurării!

București, 

în 18 Decembrie 2021


Pagina anterioară din Libel (8) 

Rezumat: 

Theodor Valerian Bourza s-a născut la Mediaș, în familia învățătorului Feodor Bourza,  în anul 1831. Primii ani de școală, între 1841 si 1845, îi parcurge la Elisabethopolis (Dumbrăveni), apoi continuă la Blaj și Sibiu (1846 – 1847). În vremea tulbure a Revoluției de la 1848-1849, urmează îndeaproape pe Timotei Cipariu (inclusiv în exilul din Țara Românească). Revenit în Ardeal, reia și finalizează studiile în 1850, la Brașov (ajutat de Iacob Mureșanu). 

Din 1851 (la vârsta de 20 de ani) începe munca de dascăl (”docente”), în Mediașul natal, ajungând ca în 1852 să aibe în grija sa 180 de elevi (din care și-a format un cor bisericesc, de 40 de băieți).  

În 1854, se căsătorește cu Ana, fiica lui George Harhoi (din Șaroșul Săsesc), pe care o aduce acasă, la Mediaș. Frumusețea soției pe de-o parte, dar și pericolul istețimii – prin care ar fi putut probabil lesne înlocui pe superiorul său ierarhic … ne aduc în această nouă pagină de Jurnal, în situația stânjenitoare a unui jurământ cu martori, că nu va ținti niciodată mai sus de preoție, adică nu va dori funcția de protopop … 

Am ales ca ilustrație pentru această pagină a Jurnalului Preotului Bourza, o poză a Mitropolitului Alexandru Sterca Șuluțiu, fiindcă este încă o personalitate de seamă, pe care Părintele o pomenește în Libelul său.

sursa foto: Wikipedia

( 9 )

Theodoru Valerianu Bourza ca Capelanu in Mediasiu in a. 1854.

Iam risum teneatis amici (1) – Indata ce miamu dusu nevasta in Mediasiu muerile ca ele au inceputu a face vorbă, că: ”Nevasta mea ar fi mai frumoasă ca” Maria Protopopului, – dein astea vorbe semenate sa iritatu Protopopulu prin găzdoia sa la o dusiumănia nemarginită asuprami, ba pănă acolo devenisa treaba, câtu sirmanulu Stojanu la pofta gazdoiei sale venia pe neasceptate la mine turbatu de mănia, si ca dein seninu incepea la sfadă si ami slabi nevasta. – Apoi ce era sa facu, trebuia sa inghitu noduri totu ca pumnulu, caci cu protopopulu cine sa cutedie a sta contra.- Candu mamu dusu spre ordinare la Blasiu cu Socrulu meu, Prota încă a venitu cu noi in carutiu, si dreptu resplata cărăusiei a facutu pe Metropolitu Siulutiu (2) sa nume ordinadie până nu voiu veni erăsi in Mediasiu, si in fația batrâniloru Basericei sa  dau unu Reversalu (3), ca: ca Capelanu intru tote voiu fi supus Domniei Sale si nu voiu năzui nice cându la Officiulu protopopescu – aciasta a trebuitu sa sa implinescă si provediutu astfeliu mamu dusu la Blasiu unde in diua de S. Toader ma ordenatu de Diaconu, er Luni in septimâna adoua a paresemiloru (4) – martie 1854, de preutu. Acumu trebuia ca Capelanu sa ducu si Officiulu de Docende, poporului Mediasiului inse preste 1000 suflete, protopopulu la nice o functiune nu voia sa margă, asia Scola cu atata diligintia si energia intemeiata a trebuitu sa degeneraie, ba totu cu mari suferinție, abia amu pututu sao ducu unu anu si jumatate, candu mutandusa dein vietia batranului parochu alu Curciului Sameonu Albu, in urma Suplicarii mele conferindumisa aceia parochia către  finea lui Septembre (1855) mamu strămutatu acolo.

Va urma, pagina (10): T.V. Bourza, ca parohu în Curciu …

______________________________________________________________

(1) Acum continuați râsul, prieteni! Expresie din latină, pe care Părintele Bourza o folosește cu multă grație și relaxare, față de ceea ce va urma (reamintim că el scrie aceste rânduri la vârsta de 38 de ani, în cuprinsul unei cărticele-manuscris pe care a dedicat-o istoriei Parohiei greco-catolice a Șaroșului, istorie din care el însuși, face parte!)

(2) Alexandru Sterca – Șuluțiu, mai întâi Episcop iar între 1853-1867, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Române Unite.   

(3) Reversio, in limba latină, semnifică ”reîntoarcere din drum, revenire”. În contextul acestei umiliri publice asumate ca etapă în procesul de hirotonire, am traduce cu ”precizare” sau ”promisiune fermă” (dacă nu cumva astfel se lua pulsul orgoliului viitorului candidat la preoție, sic!)

(4) Păresimi = cele 40 de zile din Postul Pastelui, din lat quadragesima 

(5) Pentru un tur virtual și câteva impresii vizuale pline de justificată admirație la adresa Curciului, vă recomand, cu plăcere, aceste testimoniale ale prezentului. Sunt tineri care-și descoperă țara, iar zona despre care povestește Părintele Bourza (Mediaș – Blaj – Șaroș – Dumbrăveni …) și-a păstrat cumințenia și farmecul de poveste!

http://www.razvanpop.ro/2015/05/14/curciu-o-mica-bijuterie-a-sibiului/

 


Churchill, Truman și Stalin – Conferința de la Yalta, 1945. Poza preluată din National Archives, UK (Catalogue ref: CO 1069/892)

E greu de descifrat, pentru că are legătură cu ”războiul rece”, o perioadă pe care nu avem cum să o înțelegem fără cunoașterea eforturilor diplomatice din cel de-al doilea Război Mondial, care au conștientizat actualitatea unei întrebări esențiale, dinspre învingători: ce facem cu Germania, după război? O întrebare care s-a dezbătut la Teheran (1943), Yalta și Potsdam (1945), al cărei răspuns a dus la împărțirea Germaniei în zone de ocupație, la jocuri de forță tensionate între foștii aliați (cum a fost blocada Berlinului de Vest începută în 1948).

Și pentru o pace durabilă în Europa, s-a inventat, în 1949, NATO. Atât de neimportantă/neauzită a fost vocea europenilor, încât în 13 august 1961, cele două ideologii diferite/divergente au avut nevoie de exprimarea fizică a separării lor identitare. Primarul Berlinului controlat de ruși a început construcția celebrului Zid …

Îmi propun să strâng aici câteva documente importante, pentru a avea la îndemână un spațiu dedicat notelor de lectură (sau ideilor) pe care le vom desprinde din analiza unor documente cu valoare de izvor istoric. În lumea interconectată de azi, având acces la informație, nu avem voie să ne plângem de lipsa documentelor. Ele sunt ”la un click distanță”, și, pentru a înțelege ce se întâmplă, avem obligația de a le parcurge, umplând golurile de cunoaștere sau – după caz, reîmprospătând memoria și reevaluând nuanțele unor informații din trecut, cu ochii de acum.

Așadar rușii, care au ieșit învingători din cel de-al doilea Război Mondial, alături de anglo-americani, au stabilit să împartă Germania în două părți (vizibile au fost la început patru – dar în realitate au fost două, cu ideologii și politici diferite), plecând de la premisa ”altfel, nu-i putem controla pe nemți”. Cât de mult știm despre acest lucru? Cum au pus în aplicare planul?

Dacă împărțirea Germaniei s-a făcut oficial, în Bundesrepublik Deutschland și Deutsche Demokratische Republik, prin recunoaștere și acceptare de către toată lumea, a existat și o împărțire, la fel de reală – dar nerecunoscută oficial, a Europei: în Europa de EST și Europa de VEST. După reunificarea Germaniei, în Octombrie 1990, putem considera că granița dintre cele două Europe s-a modificat. Întrebarea are două perspective:

(1) Până unde își propune Europa să-și extindă influența? Cum se poate realiza accesul la UE, pentru cei care (încă) nu s-au alăturat proiectului marii familii?

(2) Care e punctul critic în care Rusia se va simți amenințată de o prezență militară despre care nu are argumente să afirme că-i este ostilă (sau poate, economic?), dar … pentru că armele pot fi întoarse sau se pot declanșa, accidental, ele constituie un pericol real. Așadar, care e ”limes”-ul acceptat de ruși, azi?

Anul viitor se vor împlini 76 de ani de la celebrul discurs al lui Churchill, text care a ajuns să fie studiat în manualele școlare. Influența rusească asupra Europei, sau propria lor grijă față de securizarea graniței de vest, sunt teme de actualitate imediată în anul ce stă să înceapă. Vom avea sau nu vom avea război în Ucraina?

2021 va intra în istorie ca anul II al pandemiei, anul în care americanii s-au retras din Afganistan iar rușii au strâns trupe de asalt (zeci de mii) la granița lor cu Ucraina. Care sunt documentele de parcurs și ce teme de dezbatere, putem extrage?

Pentru început, propun să începem printr-o comparație: discursul vizonar al lui Winston Churchill (5 Martie 1946) și actul de naștere al colaborării dintre NATO și Rusia (Paris, 27 Mai 1997).

In acest context, avem aceste doua documente (se vor citi in ordine, mai intai Agreement-ul cu NATO și apoi Tratatul cu SUA), publicate de Ministerul Afacerilor Externe din Rusia, în data de 17 Decembrie 2021: