– 8 –

… că mi s-a făcut vestită Școala, cât la anul 1852 aveam la 180 (de) Școlari, dintre care cei mai mulți erau străini, compusesem și un cor din 40 de feciori cu care cântam S(fânta) Liturghie așa de plăcut, cât în toată Duminica era Biserica îndesuită de popor – dar, pe lângă toate acestea, salariul meu cu totul era numai de 90 f. cm.    Protopopul Moldovanu în calitate de Vicar s-a strămutat la Hațeg, iar în locul lui a venit Georgiu Stojanu, un om căruia îi era dragă comoditatea; cu acesta întru început o duceam foarte bine, ba încă fără de voia mea mă comendasă (m-a “recomandat” sau mi-a “comandat” ? – n.n.) la Theologia morală cu condițiune ca să fiu de Capelanu, unde am fost și primit așa, ca studiile teologice să le învăț acasă, și să nu las să se strice Școala care cu atâta Diliginția o întemeiasem.

După ce însă apucase cunoștință cu Maria Ileni de acolo, care era o curvă mare, și o dusese la sine de găzdo(a)ie, s-a stricat buna înțelegere între mine și protopopul, ba până acolo devenise lucrul cât scrisese la Blaj, că nu mai trebuiește Capelan, – am avut însă mare noroc cu Canonicul Rațiu (s.n.), căruia Dumnezeu să-i deie mult bine, carele mi-a purtat de grijă ca un adevărat părinte, – m-a sprijinit în toată privința, carele dacă a văzut că am reușit la depunerea examenelor, deși numai chiar singur, totuși cu classa de eminenția, m-a trimis la o nepoată a Sa în Turda, – nu ne-am putut înțelege însă, căci nepoata Sa nu știa românește, și io nu știam ungurește. – Acum trebuia să mă însor, dar încotro mergeam, Maria Protopopului trimitea asupra-mi calomnii, – totuși ea cu ale ei nu mi-a putut nimica strica, căci oamenii cu minte nu se uitau în gura unei curve slabe, și așa mi-am luat în căsătorie de socia (soție, în sens de asociat, sic!), pe Anna, fiica lui George Harhoi din Șaroșul Săsesc, cu care m-am cununat în Duminica Fiului celui Rătăcit, în anul Domnului 1854.  

x

x x

Am reținut, din rândurile de mai sus, cum, după Timotei Cipariu și Iacob Mureșanu, un alt stâlp al Bisericii Române Unite veghează asupra tânărului Teodor Valerian. Nimeni altul decât canonicul Basil Rațiu. Fost elev al lui Petru Maior, doctor in teologie si filosofie la Viena, unul dintre semnatarii Pronunciamentului de la Blaj, figură extrem de respectată în Biserica Română Unită … Vă propunem să răsfoiți Istoria Bisericească (tipărită la Blaj, in 1854).

Ar mai fi de meditat, la un sistem de recomandări (testimoniale), care pot fi date de către învățători- pentru direcționarea elevilor excepționali, care absolvă 4 clase primare, către școli excepționale 5-8, pentru ca apoi să alimenteze Liceele de Elită. Copiii buni, care se pierd, în fiecare generație … fiindcă nu avem un sistem prin care să-i pescuim și să-i păstrăm lângă carte …

Dr Basil Rațiu, Canonic la Blaj, unul dintre personajele care au purtat de grijă tinerilor studioși … între ei, tânărul Valerian Teodor …


De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare? 

Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani? 

Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!

Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!

Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.

Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări … 

În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.

Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?

El Greco, Public domain, via Wikimedia Commons

La cererea cititorilor noștri, pe care-i salutăm și cărora le mulțumim pentru răbdare, transcriem și publicăm mai jos cea de a șaptea pagină a Manuscrisului Părintelui Teodor V.A. Bourza, preot greco-catolic al Parohiei greco-catolice a Șaroșului, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Pagina anterioară poate fi consultată aici: https://calindiaconu.com/2019/07/21/pentru-fiecarele-dein-noi-cate-unu-calu/

Acțiunea se încadrează în timp, după înfrângerea Revoluției maghiare, când transilvănenii fugari și arestați de ruși în Țara Românească se reîntorc acasă. Holera bântuia în orașele din Transilvania, e menționată cetatea Mediașului, unde eroul ajunge în casa părintească la doar câteva zile după moartea părintelui său.

Tânărul orfan, caută să ajungă la Brașov, pentru a-și continua studiile gimnaziale … căutarea de resurse financiare pentru continuarea studiilor este ceea ce-l preocupă. E conștient de drepturile ce i se cuvin (din fundațiile la care a fost acceptat).

Veți avea bunăvoința a observa în sublinierea noastră în textul de mai jos, că memoriile Părintelui au un discernământ puternic. El are conștiința și recunoștința ajutorului primit. Faptul că ajutorul primit se raportează la naționalitate, e esențial, și nu e puțin lucru, că pe aceeași pagină, Părintele deosebește între bravul român Iacob Mureșianu și renegatul român Gabriel Dorgo. Criteriul aparent este al ajutorului nesperat pe care l-a primit, sau refuzul mișelesc la îndreptățitele lui cereri. Nouă ne place să credem că am descoperit o latură a mentalității românului ardelean de la mijlocul veacului al XIX-lea: ideea progresului nu este perceptibilă individual, ori progresăm ca Națiune – ori nu ne ridicăm. De aceea, noi românii, avem datoria să ne ajutăm unii pe ceilalți …

– 7 –

Directorele Kovass era sa nu ma cuprindă, dar văzându-mi Ordinatiunea guberniala, n-a mai zis nimica – fostul meu profesore Pitner din întâmplare era transpusu la Brașov, unde iarăși mi-a fost profesor de clasă, și aici încă am ieșit cu eminenția. Mulțumită de mii de ori bravului român Iacobu Mureșianu* (s.n.), care din sânțiu naționale m-a aprimitu cu afabilitate deosebită, oferindu-mi Cuartirulu la sine gratuitu, – eram să fiu norocos de nu veneam pe vacațiune acasă, dar așa, norocul m-a părăsit.

Teodoru Valerianu Bourza ca Docente g(reco) cath(olic) în Mediașu a. 1851

Sosind de la Brașov acasă la Mediaș, îmi propusesem ca în curând să plec la Sibiu, să cer dar de cumva mi s-ar asemna o sumuliță mai mare ca de 6 of. cm. din fundațiunea lui Romanțioii, ca așa să pot continua studiile mai departe, căci acum de la mama mea nu puteam să aștept nici cel mai puțin ajutor. – S-a întârziat însă timpul, căci îmi lipseau și cele de spesare pentru călătorie, apoi Ștefan Moldovanu protopopul de atunci, încă nu înceta a mă îndemna , ca până la alte dispozițiuni, să primesc Oficiul de Docente, cu apromisiuni frumoase, că-mi va mijloci un salariu ca unui Profesor din Școlile evang(helice) lutherane din locu.

Ca strâmtoritu am luat asupră-mi numai provizorice aceia sarcină, așteptând pe toată ziua să-mi vină ceva de la Sibiu în privința fundațiunei unde mi-am fost trimis testimoniele, – mai târziu, în toamna (1851), văzând că așteptarea mi-e deșartă, am plecat la Sibiu unde acuma era Consilierul de Școle renegatul român Gabriel Dorgo (s.n.). – La acesta intrând pentru dorirea mea, – m-a întrebat dacă am părinți și dacă au ceva avere, cărui răspunzându-i că de la părinți nu mai am a aștepta ceva, îmi răspunde aspru că: numai cu fundațiunea tot nu voi putea studia, și dacă sunt Docente, să rămân la aceia, apoi stipendiul meu l-a dat la un servitor al său, Bujitia (Bujiță?). Acuma ce era să fac, am suplicat la Consistoriul episcopesc, de unde tot asemenea rezoluțiune am primit. – Nemaiavînd alte de a spera, m-am apucat a regula Școala din Mediaș, am început a propune studiile din toate trei Școlile normale, – Așa cât mulți cu testimoniele de la mine s-au primit în Școlile Gimnaziale de la Blaj …

_______________________________________________________

(1) * Despre Iacob Mureșanu (1812 – 1887), vă recomand acest articol, care conține și videoclip al dansului Romana, inventat în 1850 și foarte apreciat in epoca de către românii ardeleni: http://muzeulmuresenilor.ro/2010/04/29/iacob-muresianu/


Într-un grup statuar care a influențat artiștii Renașterii, un preot din Troia – Laocoon -, urmărind să deștepte concetățenii săi asupra cursei ce li se pregătea, expunând minciuna celebrului cal troian inventat de Odiseu, este condamnat la moarte, împreună cu cei doi fii ai săi. E una dintre cele mai expresive opere de artă, prin care omul antichității ne arată că este cel puțin egalul nostru, prin universul de gânduri ce-l frământau acum două mii de ani: problematica suferinței nemeritate, prizonieratul imobilismului ce derivă din libertatea finită, condiționată de natura existenței umane, puterea legăturilor de familie …, toate (și mult mai multe de-atât) sunt prinse în expresivitatea marmurei cioplite pe care o putem admira in Muzeul Pio Clementin din Vatican.

Fiind astăzi Duminica Vindecării Paraliticului, vă propun să ne întoarcem privirea interioară spre Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, Scăldătoarea Oilor, unde presupunem – fiecare, în funcție de imaginația și experiențele proprii – că ar fi existat o competiție acerbă pentru vindecare sau poate doar o mulțime aflată în așteptare comună, unită de nevoie (urgența bolii care trebuie să-și afle leacul). Știm de la cozile slabei organizări ale oricărui eveniment, indiferent de regim, că așteptarea în rând cu ceilalți, oricât de ordonată, nu elimină creativitatea celor care vor să se bage prin față. A tăia colțurile, a te înghesui pentru a-ți afla rândul mai devreme – și în detrimentul altuia -, sunt gesturi familiare. La fel de firească dar evident mult mai rară și mai greu de realizat -, ar trebui să ne fie așteptarea încrezătoare și în rugăciune, a mișcării apei.

Cei 38 de ani de imobilism ai paraliticului, așa cum aflăm din Evanghelia după Ioan (cap 5, 1-15), ne vorbesc despre obișnuințele noastre, ca stări de fapt periculoase. Obișnuința cu boala e periculoasă, atunci când ne face să uităm cum arată Frumosul, cât de plăcută e întâlnirea cu Binele și de ce ne salvează căutarea Adevărului (mișcare sufletească continuă, din momentul în care am început exercițiile de admirație, din momentul în care ne surprindem minunați, atunci când ne minunăm în fața Lui …). La fel de periculoasă știm că este obișnuința cu starea de sănătate, atunci când o considerăm ca fiind dată pentru totdeauna: tocmai acela e momentul în care ne expunem (inutil și eronat) exceselor dăunătoare.

A fi un om obișnuit, a fi prizonier al Adevărului: a trăi modest, a-ți accepta firea umană, aceea de frate și fiu, a începe viața în adevăr prin exercițiile de admirație în fața frumosului care alcătuiește lumea, ținând-o în alcătuirea ei …

A te obișnui cu prizonieratul (imobilismul), fie acela în care ne aruncă încrederea în forțele proprii sau cel al disperării ca flirt nepermis cu fatalitatea, este atunci când crezi că ceea ce ai ți se cuvine, sau că ceea ce nu ai, nu s-ar putea îndrepta, dacă iei hotărârea bună în clipa aceasta …

Să ne întoarcem la Laocoon, pe care îl putem privi ca pe un bătrân neputincios, incapabil să-și apere fiii în fața pericolului morții; ca pe unul ce și-a spart capul încercând să aducă zadarnic Adevărul în atenția concetățenilor săi. Din această perspectivă, vedem în el o neputință a comunicării, o nestăpânire a logicii și retoricii … deși, expresia personajului, redată de Virgiliu în Eneida, a rămas până azi: „Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri”

Din perspectiva modernă, a creștinului ce luptă cu propriile sale slăbiciuni, vom vedea în șerpii încolăciți gândurile noastre rele, faptele păcătoase pe care le răsfrângem asupra noastră și a fiilor noștri, asupra moștenitorilor, dintre care unii vor avea, după toate aparențele, posibilitatea salvării, îndepărtându-se și scăpând cu fuga, iar ceilalți, tocmai cei care ne imită mai bine în rele, sunt condamnați definitiv la imobilitatea aducătoare de moarte …

În Predica Evangheliei Paraliticului de astăzi, Duminică - 23 Mai 2021, PSS Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Române Unită cu Roma, ne spunea: "Suntem dependenți de atenția și compasiunea celorlalți". Într-adevăr, nici Laocoon și nici Paraliticul (și, aș îndrăzni să spun, nici noi) nu vom găsi în noi înșine sau în cei de lângă noi sprijinul și încrederea de care avem nevoie, până ce nu vom pune în ordine prioritățile noastre și raportul nostru personal, cu Dumnezeu.

 

Piatra de temelie a credinței noastre este învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest Adevăr de credință ne-a fost transmis de Părinți, de Bunici, de Străbunici (cei care i-am prins). L-am primit în Familie. Acest Adevăr îl vedem astăzi pus la îndoială de unii, negat de alții. Ce e de făcut?

Istoricii se ocupă metodic, cu periodizarea. Am crescut auzind în jurul nostru expresia înainte de era noastră și după era noastră. După ce ne-am scuturat (sau, săturat?) de comunism, am înlocuit aceste formule cu cele cunoscute, azi: înainte de Hristos și după Hristos. Oare nu ar suna mai bine, în spiritul credinței noastre, să spunem: înainte de Hristos și în era noastră, urmând lui Hristos? De ce? Pentru că azi sunt unii care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, că minciuna este la putere, că trăim în epoca post-adevăr, în post creștinism …   

A trăi în era noastră, urmând lui Hristos, înseamnă tocmai a trăi după Legea lui Dumnezeu, a considera Cuvântul lui Dumnezeu viu, valabil pentru mine, cel de azi, și a simți interior chemarea și dorința de a-L urma, purtând Biserica în gândul nostru și fiind prezenți în Biserică ori de câte ori, Isus și preoții Săi ne cheamă să ne bucurăm împreună, de Învierea Sa.

Vedem însă cum nesimțirea, frica și necredința împietresc inima noastră în fața Adevărului:

  1. Nesimțirea nu în sensul lipsei gustului sau mirosului, care au cedat primele, în pandemie. Ci în lipsa bunului-simț, care se manifestă în disprețul față de celălalt, fie el prieten sau dușman;
  2. Frica, nu în sensul pazei bune ce trebuie să o avem în fața primejdiei. Ci în frica ce ne blochează interior curajul mărturisirii. Atunci când auzim pe Isus că ne cere să anunțăm Cuvântul Său, și intrăm într-o tăcere fără rod, vinovată pentru că nu răspândește BUCURIA.
  3. Necredința, atunci când cerem dovezi palpabile în afara noastră, când de fapt inima e chemată să se lumineze și încălzească interior de rătăcire și din întuneric, să afle bucuria darului, în dăruire!

Dreptul roman acorda stăpânitorului (lui Pilat) privilegiul de a dispune, după spectacolul execuției publice, de corpul neînsuflețit al celor osândiți la moarte. De ce, oare? Poate pentru a citi în ochii celor apropiați (rude, prieteni), semnele răzbunării? Poate pentru a-și crea imaginea unor personaje care pot totuși empatiza cu cei îndoliați? Iosif din Arimateea află curajul de a cere de la Pilat trupul lui Isus. Este curajul celui care se lipește de Adevăr.

Femeile Mironosițe au un plan bine stabilit, un plan omenesc, un plan ce s-a zămislit din Iubire: ele urmăresc pe Isus: merg la mormânt, văd cum și unde este așezat, trăiesc sentimentul de frică la  vederea Îngerului, depășesc – prin Maria Magdalena, pragul spaimei, sunt gata să mângâie pe ucenici și probabil se revoltă când nu sunt crezute, pentru ca apoi, după planul divin, să primească Pacea de la Mântuitorul. 

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva foamei, zic să veghem asupra lăcomiei noastre.

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva fricii, ar fi bine să ne lipim de Adevăr precum Iosif din Arimateea și să ducem, împreună cu Femeile Mironosițe, Vestea cea Bună a Bucuriei Învierii Domnului Isus, celor ce sunt tulburați și temători!

Christos a-nviat!

Giovanni Bellini – la 1475, prezintă pe Iosif și Nicodim, împreună cu Maria Magdalena, care pregătesc cu iubire trupul Învățătorului, pentru înmormântare … (un alt moment în care ne-am convins de realitatea rănilor).