Înțeleg că fiecare se bate pe timpul și atenția noastră. De asemenea, sensul activităților noastre dau măsura interesului și în ultimă instanță, trasează drumul vieții noastre.

Importanța timpului liber e cu atât mai mare, cu cât aici ne exprimăm opțiunile.

Ar fi interesantă o socoteală, din perspectiva sărbătorilor de care beneficiem – noi, românii, atât pe linia tradiției Bisericii cât și a Statului.  Însă ne-am îmbogățit în ultima vreme, având pe lângă ale noastre, și pe ale altora – căci facem parte, nu-i așa?, din istoria universală, măcar prin zgomotul valurilor care se sparg de sensibilitățile și apartenențele noastre …

Așadar: introducem 11 Septembrie in calendarul nostru – sau îl contemplăm de la distanță?

omagiu


Cardinalul binecuvanteazaAjută-mă, Doamne, să port grija sufletului meu – pe care Tu mi l-ai încredințat, să devin unul din fiii Tăi iubiți și învață-mă să măsor bucuria și liniștea, citind reacțiile de răbdare ale fraților mei, în suferințe incomparabil mai grele decât ale mele …

În data de 2 Septembrie, la Târgu Mureș – am avut privilegiul de a participa la emoția sfințirii unei statui dintr-o serie ce va vorbi despre dragostea și admirația noastră față de înaintașii interziși. Dincolo de reparația istorică necesară, acest monument de for public ne vorbește despre un centenar ratat, cel al anului 1948. Atunci, în 1948, în loc de a cinsti cum se cuvine cei 100 de ani de la primul strigăt al libertății noastre … care se împleteau cu alți 250 de ani de eforturi identitare și răspunsuri autoritare la întrebarea ”Cine suntem noi, românii?” – posibili abia după Unirea Bisericii Române Unite cu Roma Sfântului Petru și încă alți 30 de ani de trăire a bucuriei și greutăților zilnice ale unității tuturor fraților într-o singură Țară … Anul 1948, an de recunoștință și bucurie … transformat în începutul drumului în deșert!

E nevoie de o nouă periodizare a epocilor istoriei naționale, din care să rezulte importanța înțelegerii – pentru noi, cei de azi – a ”secolului de aur” 1848 – 1948! E timpul ca profesorii de istorie să caute Adevărul, să corecteze minciunile vehiculate deșănțat, să îndepărteze praful omisiunilor intenționate și al interpretărilor mistificatoare …

Vom înțelege, împreună, că a existat și este posibilă și azi – dar numai prin jertfă! – o iubire sinceră față de poporul român, dacă vom medita la anul jubiliar 1948 ca la o ”sărbătoare prin decapitare”, ca la ”praznicul suferinței” … ale cărei tragice urmări le constatăm în chiar anormalitatea comportamentului nostru de azi.

Am venit la picioarele Fericitului Martir Episcop Cardinal Iuliu Hossu, pentru a-l recunoaște drept conducător și călăuză a noastră, căci lupta cu răul e departe de a se fi terminat – și foarte probabil nu se va termina niciodată, pentru a înțelege că ea nu poate fi purtată altfel decât sub deviza ”Credința noastră este viața noastră!” …

În clipele de grea încercare ale anilor postbelici 1946 – 1948, sub presiunea timpului și în fața unui adversar care s-a luptat mișelește, folosind armele dezinformării și dezbinării, ale terorii și forței brute, ghidându-se după propria voință și folosind bunul plac ca argument, credința conducătorilor Bisericii Române Unite ne transmite un mesaj foarte puternic – dacă înțelegem să vibrăm împreună cu ei pe frecvența întrebării mereu actuale: ”Cine conduce, cine guvernează lumea în care trăim? Omul sau Domnul?” Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin acceptarea credinței ca mod de viață și atunci, este în măsură să schimbe comportamentul nostru, felul de a privi și a ne purta în lume.

Abia atunci când Îl recunoaștem pe Domnul drept Stăpân al nostru, recunoaștem marele dar al libertății sufletești. Ne învață, Fericitul Martir al Credinței, Cardinalul Iuliu Hossu, în Memoriile sale – că sufletul este o cazemată în care nimeni altcineva nu are acces, decât numai Dumnezeu – și numai dacă omul se hotărăște să-i deschidă!

Cetatea nebiruită a sufletului, în care nici o putere nu intră, dacă nu i se deschide de către credincios!” – aceasta este marea lecție a libertății pe care simțim că avem obligația de a o transmite mai departe celor ce ne urmează, ca unii ce ne-am născut și am străbătut o parte a drumului acestui neam, prin deșertul comunist.

Și ne mai învață Cardinalul înfăptuitor al Unității noastre naționale: că Unirea binecuvântată și fericită este aceea voită de amândouă părțile. Niciodată nu se va accepta o unire impusă din afară.

Omul poate oficializa minciuna – de exemplu, poate afirma orice (hîrtia suportă orice) – că Biserica Română Unită s-ar fi autodesființat, dar Dumnezeu va grăi oamenilor istoria adevărului.

Judecata este numai la Dumnezeu, de la oameni – iertarea. Există oameni care devin colaboratori ai răului – le simți prezența în Memoriile Cardinalului, și rămâi impresionat de puterea rugăciunii pentru fratele care rătăcește. Există alții, care se pun în slujba Binelui – un locotenent care ajunge la Canal pentru fapte de milostenie, un călugăr Damian de la Cernica, un doctor Domșa … Adevărul este acesta: nu trăim pentru că avem un certificat de naștere, nu suntem pe hârtie – ci trăim pentru că privirea prezentului, care este Dumnezeu cel veșnic, ne este dăruită în fiecare clipă.

Credința noastră este viața noastră!” – este o rugăciune puternică și un salut creștin, pe care le vom folosi în încercările zilnice: ”Cu smerenie să ducem lupta pentru devenirea noastră, cu al Lui ajutor!

Sunt câteva direcții de cercetare, subiecte de meditat și idei pe care Evenimentul Sfințirii statuii Fericitului Martir Cardinal Iuliu Hossu, ni le-au deschis, și pe care le consemnăm aici cu bucurie și speranță că poate vom afla și mai multe, în viitor:

(1) între anii tragici 1940 – 1944, în vremea ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord: Oradea, Baia Mare, Clujul … au avut în Vlădicul Iuliu, administratorul apostolic. Care a fost activitatea, care au fost intervențiile lui față de Horthy, care sunt urmele prezenței Prea-Sfinției Sale, în Parlamentul de la Budapesta? Începând cu reacția față de Dictatul de la Viena și continuând până în ceasul ultimei încercări – în care i se propune refugiul prupurat la Roma, principiul neseparării turmei de conducător este unul trăit clipă de clipă …;

(2) care au fost reacțiile oficiale ale reprezentanților Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică – în anii 1945-1946, când are loc în Ucraina desființarea Bisericii greco-catolice ucrainene?;

(3) drumul vieții pământești a Fericitului Cardinal Martir Iuliu Hossu începe într-un stat majoritar catolic (Imperiul austro-ungar), se continuă într-un stat majoritar ortodox (România, după 1 Decembrie 1918) și se încheie într-un stat comunist autodeclarat ateu: cum ne păstrăm principiile într-o lume care se schimbă dramatic în jurul nostru?;

(4) Ce obligații morale și culturale îi revin Bucureștiului, pentru a se ridica la nivelul de pretenții în sensul de Capitală a Unirii noastre, ca neam? Cum vom înțelege să ne cinstim sfinții martiri, cum le vom citi testamentul și mai ales, cum ne vom ruga lor, pentru a cere înfăptuirea minunilor de care avem atâta nevoie? Pe lângă Catedrala Mântuirii Neamului (majoritar ortodox, așa este!), vom găsi oare, împreună cu Primăria acestui întins oraș de câmpie – o piață, o stradă, un loc potrivit pentru o statuie sau cel puțin un bust al sfinților martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma? Da, dacă vom simți că ne aparțin și le aparținem, cu adevărat. Dacă vom înțelege că au parcurs cu prisosință, drumul dus-întors de la ”Oameni ai Bisercii” la ”Oameni ai Neamului”.

Fie că ne place, fie că ne apasă, fie că-i ignorăm sau alegem să le cunoaștem gândurile, faptele, vorbele și viața: sfinții martiri greco-catolici s-au jertfit pentru credința lor în latinitatea poporului român și apartenența lui la una, sfântă, catolică și apostolică Biserică dar mai ales: pentru mântuirea noastră! Să luăm aminte …

 

This slideshow requires JavaScript.

 


Statul modern – mimând acordarea de drepturi și libertăți cetățenilor săi, i-a ”egalizat” pe oameni în cel mai ipocrit mod cu putință: cel bogat stă, la o imaginară ”masă comună a votului”, lângă cel sărac, cu mincinoasă frică jucând rolul ”înfricoșatului” de ”puterea celor mulți” …

Democrația nu poate fi imaginată în afara educației, pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă cei bogați nu înțeleg de profundis sensul bogăției dăruite lor, iarăși, lucrurile nu pot funcționa într-o direcție corectă.  

Astăzi vom reflecta asupra felului în care Sfântul Pavel îi clasifică pe contemporanii săi. Nu le spune ”bogați și săraci”, nici nu le spune ”tineri și bătrâni” sau ”sănătoși și bolnavi” … Formula ideală a celor două categorii (sau grupe) de oameni, este de ”slabi” și ”tari”: cei slabi, sunt cei care în mod evident, trebuie ajutați – iar cei tari sunt cei care sunt în măsură să acorde sprijin, susținere și ajutor celorlalți.

Clasificarea în ”slabi și tari” corespunde mai degrabă vârstelor omului, perioadelor vieții – și nu are ca punct de plecare situația materială, ci însăși alcătuirea omului: fiecare din noi, fie că o recunoaștem sau nu, fie că uităm sau ne amintim – avem perioade în viață, în care gustăm atât ”slăbiciunea” (când suntem prunci neajutorați, bătrâni neputincioși, bolnavi sau robii propriilor noastre vicii) dar și din ”tărie” (când plesnim de sănătate, când suntem ”în putere”, antrenați și în formă, când mergem încrezători ”pe picioarele noastre”…).

Relația dintre slabi și tari are câteva reguli simple, care sunt dincolo de forma de guvernământ și de partizanatul politic, le-aș denumi ”îndatoririle relației dintre cei slabi și cei tari”:

  1. Cei tari au datoria de a-i ajuta pe cei slabi;
  2. Cei tari au datoria de a-și înfrâna pornirile și bunul plac;
  3. Transferul de tărie către cei slabi are sensul unui echilibru social, prin „ridicarea asistată”;
  4. Compasiunea înseamnă orientare către cei aflați în nevoie; 
  5. Binele social se face în mod dezinteresat, e o preocupare conștientă și constantă a puterii spre punctele nevralgice ale societății;
  6. Binele se face cu și din convingere. Dumnezeu nu a făcut lumea imperfectă, ci omul, greșind față de Creatorul său, a săvârșit păcatul și și-a atras pedeapsa morții. Egalitatea între oameni în aceasta constă: suntem cu toții datori cu … o moarte, avem același Părinte și suntem frați și fii. Iar șansa ce ne este oferită – este de a echilibra aici, pe pământ, balanța imperfecțiunii prin fapte bune, făcute conștient, dar cu smerenie și fără interes electoral;
  7. Sentimentul ce poate fi trăit – este acela al dăruirii binelui: cu statornicie, din reflex, în mod firesc și cu intenția îmbărbătării: hrana comună este speranța (nu mulțumirile celor slabi).

Dacă omul este ființă socială, atunci sensul social al vieții trebuie căutat în relația dintre oameni: grija față de aproapele, efortul de a construi o comunitate. Pentru cine trăiești, atunci când ai puterea? De ce ți-e dată tocmai ție această putere? De ce ești chemat să-i ajuți pe cei slabi?

Consider că răspunsul Sfântului Pavel este actual și astăzi: crearea unei comunități între cei slabi si cei tari o urmărim, având scopul formării unui limbaj comun: preamărirea împreună a lui Dumnezeu, presupune acordarea și armonizarea glasurilor individuale într-o rugăciune de mulțumire colectivă. Altfel, L-am asalta pe Creator cu voci prea amestecate … 

child baby kid make first steps

Atunci când ne vine întrebarea:  ce putem face cu puterea ce ne-a fost dată, să ne aducem aminte de primii pași și de cei care ne-au fost alături la început … 


Așadar, sunt trei tipuri de oameni de care trebuie să ne ferim …și acestea sunt, după cum citim în Psalmul Întâi:

  • Necredinciosul (ateul)
  • Păcătosul (cel fără-de-lege)
  • Pierzătorul (îmbietorul, cel care strică ordinea valorilor)

Acesta din urmă e cel mai greu de detectat, iar poveștile copilăriei ni-l înfățișează sub forma Spânului pe care l-am cunoscut citind Harap-Alb, de era să rămânem înecați împreună cu el în fântână, înghițind prea mult din apa cunoașterii celor curioase ale lumii. 

Ce i-o fi trebuit lui Harap-Alb să-și ia Spân-Stăpân, îmi aduc aminte că mă întrebam? De ce nu-l omoară odată, ca pe un oarecare Balaur? – … ah, pentru că-și dăduse cuvântul …pentru că erou fiind, avea ținută demnă – și parcă ne cerea prin acceptare (ce-i drept, temporară!) a nedreptății, să avem încredere în forțele lui … că le va rezolva el cumva, bun prilej pentru noi de a ne antrena răbdarea, de a asculta povestea până la sfârșit, … Uite-așa am învățat să ne hrănim așteptările cu gândul bun al speranței, la o adică recitind finalul de câteva ori: așa, măcar să ne asigurăm că Binele, totuși, va învinge … 

Îmi pare că am intrat în Zodia Spânului și cred că ceea ce ne poate salva ca Națiune este numai îndreptarea privirii spre Bunul Dumnezeu. Cu toată seriozitatea, avem a ne controla în primul rând privirile, orientarea și nu corectarea miopiei. Nu de ochelari mai puternici și nici de lentile de contact nu avem nevoie, acum. Ci trebuie, pur și simplu, să privim către Altcineva – să re-învățăm (dacă vom fi știut vreodată?) privirea, altfel: avem nevoie de rugăciune.

Suntem în stare de alegere – între DA (voia și legea Lui) și NU (ateism, fărădelegi, abaterea către ispite), iar faptele noastre bune, ca roadele bune, trebuie acoperite de frunzele smereniei. Altfel vedem cum se alege praful și pulberea de tot: lutul din care suntem alcătuiți nu e întotdeauna argilă de cea mai bună calitate, ci praf subțire și fragil.

Avem convingerea că nu există minciună perfectă: astfel am fost alcătuiți, încât ne demascăm prin chiar Binele sădit în noi de Creator. Frământați de ”viermele conștiinței”, suntem mereu trădați de-o picătură: fie una de transpirație, fie de-o lacrimă a remușcării …

Adevărul (în mod minunat) este prezent peste tot, învață ”la vedere”, în mod deschis, pe cei care au dispoziția ascultării. Adevărul e disponibil, iar la limită, vă asigur: nu există secrete

Adevărul este supus batjocurii, oamenii râd pe seama Lui. Alții aleg să-I cadă la picioare. Și pe unii, și pe ceilalți, Adevărul îi primește la Sine, îi așteaptă. Un lucru e cert: a-L judeca noi pe El, nu e posibil. Pentru a-L cunoaște, a-L vedea, e necesară o anumită atitudine. Trădarea Adevărului – este atunci când alegi să vinzi cunoașterea, pe bani.

După toate aparențele, avem de-a face cu o nouă ”revoluție în direct” – iar cazul Alexandrei are un sens, dar numai dacă-l punem în legătură cu Adevărul: Spânul nu e stăpânul nostru, ci doar Cuvântul pe care ni l-am dat, și care ne-a devenit Lege pentru că ne-am lăsat atrași de eroism. Însă nu trebuie să uităm că diferența dintre eroi și sfinți, se face tocmai din perspectiva diferenței dintre credință (în Domnul) și încredere (în forțele și destinul propriu): ce alegem? 

ugly reality

Omul e urât atunci când minte …

           


De-a lungul vieții noastre suntem legați, ”conectați” la cele pământești – prin participarea la jocurile iluziei și ale ignoranței – refuzăm să ne concentrăm pe esențial (pe eternitate) și ne lăsăm copleșiți de aparență (temporalitate): fatalmente, ajungem la clepsidră ca simbol al scurgerii firului de nisip care e viața noastră aici, pe pământ.

Intuim că lucrurile stau altcum – mai ales atunci când picăm examenul sațietății – iar lăcomia și mânia ne împiedică să ridicăm privirea din pământ: asaltați fiind de cele trupești, nu simțim vibrațiile sufletului. Asumăm voit un handicap: acela de a nu-L vedea pe Domnul.  

Sufletul, plăpând și înlănțuit în trup, este supus unor priorități de care este străin: abia în momentul eliberării își poate ridica ochii, regăsind firesc, drumul său spre Creator – moartea este o eliberare, pentru suflet.

Din această perspectivă, viața nu o mai putem privi altfel, decât ca un lung șir de prilejuri, pe care suntem invitați să le folosim: fie spre izbăvirea, fie spre osândirea noastră. Există un ”vierme al conștiinței”, care pe toți ne roade, încă din timpul vieții dar pe care cu toții încercăm să-l ținem adormit (apud Petru Maior).

Viața e o înșiruire a schimburilor păguboase de bunuri: bunurile adevărate – cele spirituale -, le dăm prea ușor pe nimicuri, pe neadevărate plăceri …

Primul om, Adam – a „ieșit” din pământ, prin voința divină a Creatorului său – a trăit o vreme în Rai și a revenit, prin păcat, la pământul din care a fost frământat. Ce dramă ne însoțește – pe el și pe noi, deopotrivă : Cain, primul fiu al primului om, e primul ucigaș al primului frate, Abel, prima victimă a neamului omenesc.

Pământul pare a pendula între Rai și Iad – prezentul e filtrul de înțelegere al eternității – și poate tocmai de aceea, uneori, spunem că avem de-a face cu ”iadul pe pământ” … Noi suntem de prea multe ori umbre care umblă pe pământ încercând să interpretăm jocurile luminii, obturând-o prin nepriceperea noastră. Oamenii, deși suntem ființe spirituale, ne scufundăm prea des în animalic, uitând că viața noastră, pentru a fi trăită, trebuie închinată Creatorului. 

Pentru că e primită în dar, viața trebuie trăită și jertfită (răscumpărată) în același timp.

Azi e momentul să-i mulțumim Copilei de 15 ani, Alexandra, că ne-a arătat cu inocență și curaj mizeria nepăsării noastre de zi cu zi …

alexandra