Vorbind despre limite, deschidem un subiect esențial perioadei de formare a caracterului uman, astfel încât omul să poată ajunge ”o inimă gânditoare”…

Vom încerca mai întâi să vedem care sunt rosturile limitelor, apoi să înțelegem de ce atitudinea față de limite e cea care contează în modelarea personalităților. Dar vom apela și la etimologie pentru a explora sensurile cele vechi. Căci ”limita” – sau în latină ”limes”-ul putea însemna, după caz:

  • o linie de hotar între două ogoare, între două proprietăți, un semn distinctiv – poate un pietroi – pus să păzească între ceva ce este ”al meu” și o continuare – care însă este ”a ta” sau ”a altcuiva”;
  • o înghesuire, prin situarea între granițe … sau o limitare (”angusto limite mundi” – ”în granițele strâmte ale lumii” … );
  • o frontieră la marginea Imperiului, care de regulă era întărită cu fortificații;
  • un drum sau o cale, fie pe albia râurilor (”limite fluminum”), fie un drum al uscatului …

Rosturile limitei ar fi acestea:

(a) de a defini, prin delimitare (sunt ceea ce sunt, în interiorul mulțimii căreia îi aparțin);

(b) de a proteja, prin împrejmuire (zidurile casei, zidurile cetății, frontierele naturale ale statului stimulează instinctul de conservare … );

(c) de a ne conduce către altceva, prin (de)pășirea orientată (esența progresului, contrazicerea stării de fapt, depășirea limitărilor care îmbracă formele luptei dintre vechi și nou).

Atitudinile diferite pe care le-am surprins față de limite (de multe ori la propria persoană, alteori – la cei apropiați, care mi-au permis să văd la ei ceea ce nu puteam observa la mine …), ar fi acestea:

  • Atitudinea de negare. Mi s-a spus să nu calc limita aceasta impusă – și eu o calc, pentru că trebuie să-mi demonstrez libertatea de a decide, să gust adrenalina riscului, să învăț din eventuale eșecuri și să mă bucur de eventualele rezultate spectaculoase;
  • Atitudinea de curiozitate. Oare ce-o fi dincolo de această barieră unde altcineva decât mine a hotărât că trebuie ca lumea mea să ia sfârșit? Ia hai să vedem, să explorăm, să cunoaștem prin descoperirea necunoscutului, prin dezlegarea enigmelor;
  • Atitudinea de constructor. Limita e punctul de plecare pe care sunt chemat să construiesc, pe care trebuie să o depășesc construind mai departe și simt că am obligația să duc Vestea cea Bună dincolo de acest hotar … ”până la capătul lumii”.

Există față de cele de mai sus, un singur moment în care limitele încetează a exista, în care lumea întreagă devine proprietatea omului, în care ideea de Frate și de Soră se transformă în realitatea palpabilă a compătimirii – momentul în care înveți să iubești, căci pe drept Cuvânt, Lumea nu poate fi cucerită altfel decât prin Iubire …

schitul cornetu

Poate fi cucerită lumea altfel decât prin Iubire? Și iarăși, dacă te retragi în vârf de deal pentru a te ruga mai bine pentru cei rămași în lume – oare nu se cheamă că-i cuprinzi pe toți cu iubire? Ce ne apropie pe cei ce ne-oglindim de-o parte și de alta a râului vieții?

 

 


In luna Aprilie a acestui An Centenar, Familia noastră s-a despărțit de Decanul ei de vârstă, Maria Alexandrina, care a fost chemată de Domnul, după împlinirea frumoasei vârste de 95 de ani.

Moment de tristețe pentru noi toți, dar și de reflecție asupra a ceea ce au însemnat Bunicii noștri – care a fost soarta acestei generații în Istoria României? Ce moștenire ne-au lăsat? Ce mod de înțelegere a vieții am pierdut, odată cu ei?

Pozele pe care le-am regăsit în arhiva personală a Familiei, și care prezintă pe cei patru frați, copiii familiei Preotului Petru Pădurean și a Preotesei Livia Valeria (n. Voicu) ni-i prezintă pe: Petronela Livia (n. 1921); Maria Alexandrina (n. 1923); Titus Petru (n. 1924) și Viorica Lucia (n. 1930). Câteva poze din copilărie, o alta în deplina lor maturitate (sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut) – un arc peste timp, care ne spune o poveste …

Copii ai Marii Uniri, au învățat de la Părinții lor importanța Actului Unirii de la Alba Iulia, au crescut cu povești despre ”vremea de dinainte”, când bentița tricoloră se purta pe ascuns, pe sub haine, dar cu atât mai aproape de suflet … Au avut timp să învețe de la Părinții lor și să-și educe nepoții, pe noi cei de azi – cu respectul față de meritele înaintașilor, și în fireasca dragoste de țară, chiar dacă – la mijlocul vieții, destinul lor a părut că se frânge, odată cu venirea comunismului.

Predarea unor idealuri clare și ecourile nemuritoarei glorii a Marii Uniri s-au făcut însă tot mai greu înțelese de către nepoți, întrucât festivismul și intențiile partinice ale propagandei comuniste au reușit să erodeze sensul poveștilor adevărate. Drama sufletească pentru ei, ar fi fost să nu aibă cui povesti despre gloria Părinților, însă Bunul Dumnezeu le-a îngăduit să-și aibe vlăstarele mereu aproape, să-și cunoască nepoții și chiar strănepoții …

Odată cu acești Copii ai Marii Uniri, am pierdut pe aceia care au avut cândva privilegiul de a asculta, direct de la sursă, în cea mai firească și credibilă oralitate – generată de apartenența lor de sânge, pe ultimii martori ai Actului de Poveste de la 1918 … Rămânem mai săraci și mai singuri, dar înțelegem totodată că este rostul nostru de a căuta – de-acuma, doar în cărțile de istorie și în pozele prăfuite -, adevărul vremurilor de altă dată …

This slideshow requires JavaScript.

SCRISOARE pentru MAMA …

A venit pe lume, după calendarul vechi, în ziua de Crăciun, în timp ce tatăl ei, preotul Petru Pădurean slujea Sfânta Liturghie în biserica din Ighişul Nou. Vestea că i s-a născut a doua fetiţă, din cei patru copii dăruiţi lui de Dumnezeu, a primit-o de la preoteasa Livia chiar în altar.

Oare cu ce intenţie trimisese bunul Dumnezeu acest suflet în lume? Şi oare cu ce daruri îl hărăzise? Acestea aveau să se afle mai târziu. Deocamdată prunca a fost botezată Maria, cu numele Sfintei Fecioare, pe care a iubit-o toată viaţa şi Alexandrina, după numele naşului, Alexandru. Calendarul nou i-a mutat ziua de naştere tot într-o zi de praznic creştin, de Sfântul Ioan Botezătorul, iar un funcţionar cam fără carte, dar cu zel, i-a ciuntit numele cu o literă.

Maria însă, şi-a văzut de drumul ei. Cei 7 ani de acasă au deprins-o cu dragostea de Dumnezeu şi de familie, iar şcoala cu dragostea de ţară, de neamul românesc şi de marii săi scriitori. Dar anii care au format-o pentru vocaţia cu care se născuse – aceea de dascăl – au fost cei în care a urmat Şcoala Normală de fete din Blaj. Mica Romă, preoţii şi călugăriţele care au educat aceste fete, viitoarele învăţătoare, i-au rămas mereu în amintire. Acolo a intrat în Congregaţia Marianistelor, cele care nu au încetat, până astăzi, să aducă cinstire Maicii Domnului şi să trăiască după modelul Ei, în pofida vremurilor grele care au urmat: cedarea Ardealului, războiul, invazia rusească, instaurarea dictaturii proletare, dar mai ales prigoana împotriva Bisericii.  Iată ce spune ea însăşi într-o scrisoare pe care a trimis-o reuniunii Marianistelor, după 75 de ani:      „Păstrez şi acum cu sfinţenie Medalia Congregaţiilor Mariane din România, primită acum trei sferturi de veac, la intrarea în această organizaţie. Aveam 18 ani.  Maica Domnului binecuvântând copiii, de pe faţeta medaliei, m-a însoţit toată viaţa şi cred că a binecuvântat toţi copiii care au trecut prin mâinile mele de învăţătoare. Doar panglica albastră, cu care medalia mi-a fost pusă la gât de mânile părinteşti ale preotului-profesor care m-a primit între Marianiste, s-a pierdut în timp. A rămas în amintirile mele Blajul, Mica Romă, cu renumele său de vatră de credinţă şi de cultură creştină. A rămas Şcoala Normală de Fete, şcoală serioasă şi care a format dascăli cu vocaţie, adevăraţi apostoli la catedră. De neuitat sunt VALORILE MORALE în care am fost crescute generaţiile de tineri de atunci, în comparaţie cu vremurile pe care le trăim acum. A rămas proaspătă şi „merindea” primită pentru drumul vieţii, deschis înainte: credinţa – ca temelie a construcţiei noastre spirituale, cultura – ca lumină a minţii, dragostea de ţară şi de neam, veneraţia pentru străbunii noştri înaintaşi, respectul pentru munca onestă pe altarul şcolii – catedra.”

Astfel se dezvăluie intenţia cu care bunul Dumnezeu trimisese acest suflet în lume: să răspândească, în poporul în care s-a născut, lumina ştiinţei de carte. Maria Alexandrina a făcut voia Domnului la catedră timp de 4o de ani, cu trudă, cu răbdare, cu dragoste de copii, pe satele din împrejurimi, în Ighiş, în Boarta, în Calvasăr, în Şeica Mare, până ce purtarea de grijă a Maicii Domnului a adus-o la catedră în Sibiu, când s-a şi căsătorit cu profesorul Ion Mihăilescu, în 1952.

Dumnezeu a binecuvântat această căsnicie cu doi copii, Doina şi Tiberiu, dezvăluind un alt dar pe care i-l hărăzise Mariei Alexandrina, darul de a fi o mamă devotată, iar mai apoi când au venit pe lume nepoţii Nicolae,Tudor şi Vlad,  darul de a fi o bunică desăvârşită: blândă, înţeleaptă şi cu măsură în toate, înţelegătoare, iubitoare şi jertfelnică. De atunci, cei care i-au îmbogăţit familia prin taina cununiei – nora Veronica, Laura, Nicolae ,  toţi cei care i-au trecut pragul casei şi s-au bucurat de generozitatea ei, toţi cei care au răspuns cu respect prieteniei ei, toţi cei care au cerut sfat la necaz sau au căutat o vorbă de alinare, care i-au preţuit ochişorii veseli şi zâmbetul cald, au numit-o Bunica, cu B mare!

Dacă la ieşirea din biserică veţi privi drept peste şosea, veţi vedea o casă cărămizie cu un etaj. Acolo a locuit Bunica, atunci când şi-a început ca tânără învăţătoare, proaspăt căsătorită, cariera de dascăl în Sibiu. Acum pleacă în veşnicie din Casa Domnului, de peste drum, în chiar Săptămâna Luminată: cu sufletul rânduit prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mulţumind Domnului că i-a dăruit lungime de zile, petrecute după modelul Maicii Domnului, în care şi-a pus toată nădejdea: a trăit cu încrederea de neclintit în purtarea Ei de grijă, cu convingerea că nu eşti niciodată singur şi că prin mijlocirea Ei ajungi întotdeauna la izbândă. A luat de la Maica Domnului modelul de smerenie şi blândeţe pe care îl avea de urmat, curăţia şi cinstea de femeie, pe care le avea de păstrat. Şi, mai presus de toate, respectul pentru familie şi răspunderea de dascăl, mamă şi bunică înaintea lui Dumnezeu. A purtat cu demnitate haina văduviei timp de 3o de ani, iar inima şi casa i-au fost deschise pentru oricine i-a trecut pragul cu gânduri bune.

Maria Alexandrina a venit în lume de Naşterea lui Hristos şi a plecat din lume odată cu Învierea Lui. Sufletul şi l-a încredinţat în mâinile milostivirii celei mari a Mantuitorului, iar trupul urmează calea firii, după modelul bobului de grâu, care nu poate rodi, cum spune Scriptura, dacă nu ajunge în pământul din care a fost luat. Iar rodirea înseamnă Înviere! Acum Bunica îşi ia rămas bun de la copii şi nepoţi, de la gineri şi nurori, de la cumnate, nepoate şi de la toţi ai casei, de la vecini, prieteni, şi toţi cei pe care i-a întâlnit pe calea vieţii , cu urarea: să ne revedem cu toţii în Rai! Ne încredinţează pe toţi cei prezenţi şi pe cei care din binecuvântate pricini n-au putut fi azi cu noi, purtării de grijă a Maicii Domnului! Pe preoţii care au însoţit-o cu rugăciunea până la porţile Raiului, larg deschise în Săptămâna Luminată, îi roagă s-o pomenească la Sfânta Liturghie. Şi cu un dar aparte, pe care l-a tăinuit cu smerenie – darul poeziei – ne lasă moştenire un cuvânt de învăţătură: „Viaţa lasă-n urmă iubirea ce-ai sădit în sufletele celor pe care i-ai iubit!”  Amin.

Suflet blând, Domnul să-ţi dăruiască bucurie veşnică în Împărăţia Lui! HRISTOS A ÎNVIAT !

(Doina Jalea, în 10 Aprilie 2018)

 


1918

Sunt concluzii simple care se desprind din cartea Domnului Profesor Lucian Boia, cum ar fi aceea de a privi ”înainte și după” Actul Unirii.

De pildă, înainte de Marea Unire, românii greco-catolici din Transilvania erau aproximativ egali numeric cu frații lor ortodocși. Dar după Unire, au devenit una dintre minoritățile confesionale, într-o națiune română majoritar ortodoxă.

Rolul românilor din Transilvania în înfăptuirea Unirii, a organizării impecabile a Marii Adunări de la Alba Iulia dar mai ales a pregătirii – vreme de generații – a conștiințelor românești în sens identitar, iată că au primit un rol aparte, fiind menționați in Constituția de la 1923, astfel:

Art. 22. – Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune intrucat exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare ale Statului.

Biserica crestina ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romanesti.

Biserica ortodoxa romana fiind religia marei majoritati a Romanilor este biserica dominanta in Statul roman; iar cea greco-catolica are intaietatea fata de celelalte culte.

Biserica ortodoxa romana este si ramane neatarnata de orice chiriarchie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor.

In tot regatul Romaniei Biserica crestin ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici si mireni.

O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica isi va regulamenta, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundationale si epitropesti.

Chestiunile spirituale si canonice ale Bisericei ortodoxe romane se vor regula de o singura autoritate sinodala centrala.

Mitropolitii si episcopii Bisericei ortodoxe romane se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte si Sfat se vor stabili prin lege.

 (Cf. Monitorului Oficial din 29 Martie 1923)


consiliul director aprilie 2018

București, 16 Aprilie 2018. Asociația Generală a Românilor Uniți cu Roma, greco-catolici, a organizat Adunarea Generală a Consiliului Director în zilele de 13, 14 și 15 Aprilie la București.

Programul celor trei zile a început cu o scurtă rugăciune în Sala ”Ion Slavici” a Hotelului CARO, sub patronajul Prea Sfinției Sale Mihai Frățilă. Episcopul greco-catolic al Bucureștilor a explicat membrilor Consiliului Director importanța orientării faptelor și timpului individual către Dumnezeu, a cărui voință trebuie să o primim cu voioșie în viața noastră. Fiecare dintre membrii delegațiilor sosite din cele 6 Eparhii au prezentat apoi pe rând realitățile, realizările și provocările laicatului greco-catolic din teritoriul pe care-l reprezintă. Dintre ideile și întrebările considerate ca importante pentru perioada următoare am consemnat:

  • Răspunsuri concrete la întrebarea ”Cum transferăm AGRU celor mai tineri?”;
  • Adresarea unei ”Scrisori catre Sinodul BRU” pentru a susține sprijinul membrilor pentru un plan de redresare morală a societății românești si o solicitare expresă a asumării misiunii preotilor-parohi de a inființa AGRU Parohial;
  • Continuarea colaborărilor pe teme istorice – finanțarea unor preocupări editoriale de tipul Brosura, site de întrebări și răspunsuri, carte, documentar video …
  • Definirea calendarului asociativ, ținând cont de participările AGRU (atât pe plan extern cât și cele interne)
  • Brandul AGRU – intre traire si exprimare.

Consiliul a stabilit ca a doua întâlnire CD AGRU – programată în Anul Centenar să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, 11-12-13 octombrie 2018.

Cea de a doua zi a fost dedicată întâlnirii cu membrii și simpatizanții AGRU București, când în Amfiteatrul ”Vasile Pârvan” din cadrul Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, a avut loc Simpozionul organizat sub egida Centenarului Marii Uniri –  ”ISTORIA unui CREZ. CREZUL unei IDEI.”

poster final

Domnul Profesor Dr. Ovidiu Bozgan a fost moderatorul echilibrat si sobru al unei sesiuni de prezentări științifice care au punctat perspective sintetice ale istoriei Bisericii Române Unite cu Roma și în special asupra rolului pe care această instituție importantă a patrimoniului cultural și spiritual românesc l-a avut în înfăptuirea Marii Uniri. După cuvintele de deschidere din partea gazdelor evenimentului (Dl Profesor Dr Ioan C Opriș – prodecan, din partea Facultatii de Istorie din Bucuresti) și ale organizatorilor (Dl Președinte Călin Diaconu din partea AGRU National), Prea Sfinția Sa Mihai Frățilă a adresat un cuvânt de mulțumire noii generații de istorici care se dovedesc a fi exploratori netemători ai adevărului istoric, așa cum se revelează acesta prin studiul surselor primare.

Cei aproximativ 100 de participanți prezenți la Simpozion au putut apoi asculta următoarele Conferințe:

  • Dr. Lucian Turcu, Universitatea Babes-Bolyai:  Biserica greco-catolică românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea până la sfârşitul Primului Război Mondial. Semnificaţiile unei evoluţii istorice.
  • Dr. Ciprian Ghișa, Universitatea Babes-Bolyai: Impactul Unirii de la 1918 asupra Bisericii Greco-Catolice. Comparație între situația Bisericii Române Unite înainte și după 1918.
  • Dr. Cristian Vasile, Institutul de Istorie N. Iorga: Biserica Greco-Catolica, Marea Unire si problematica reintregirii religioase a romanilor

La finalul lucrărilor, Prea Sfințitul Mihai Frățilă a prezentat în premieră absolută publicului prezent – cele două volume ale Cauzei de beatificare ale celor 7 Episcopi greco-catolici martiri care s-au opus comunismului cu prețul jertfei supreme.

Consiliul Director a stabilit ca următoarea întâlnire de lucru să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, în 11-13 octombrie 2018.

 


După ce zeci de ani poporul român a fost mințit in mod sistematic, după ce falsificarea istoriei a însemnat un atentat permanent la adevăr si a intretinut o stare de betie continuă, mahmuri – ne trezim cu o reală durere de cap, debusolati si haotici in mijlocul unui zgomot de fond care se cheamă ”nemulțumire generalizată”.

Ceva nu merge si simțim nevoia de schimbare radicală, o puternică dorință de înnoire, ne dorim să mai gustăm odată din altă mâncare, să redescoperim dulceața Dreptății si a Adevărului.

Căutarea Adevărului nu e însă permisă pentru a-ți face dreptate, sau pentru a demonstra că meriți să te acopere contemporanii cu lauri pentru faptele unor înaintași din care demonstrezi că te tragi. Căutăm Adevărul abia când ne săturăm de Minciună, când ne recunoaștem însetați de respirația completă.

Căutarea Adevărului presupune înarmarea cu frica de Dumnezeu și iubirea aproapelui ca instrumente ale cunoasterii, alături de metoda științifică – pentru că în continuitatea drumului cunoașterii descoperim însăși îndreptarea noastră.

Nu putem cere dreptate lui Dumnezeu, ar însemna să ne dorim răzbunare. Ci ne vom ruga pentru îndreptarea lucrurilor.

Nu vom alerga după Adevăr, ar însemna să ne înțepenim în idei fixe și orgolioase. Ci ne vom ruga să primim cu sufletul curat, lumina Adevărului.

Adevărul nu poate fi acel ceva convenabil părții mai pricepute in oratorie sau cercetare – ci este ceea ce transformă în bine relația dintre oameni. Adevărul lucrează sufletele, le frământă, le încălzește.

cum scriem istoria