Ne-am luat astăzi rămas bun de la prietenul și colegul nostru Profesorul Radu Cozărescu, și cu emoție am adresat câteva cuvinte de întărire sufletească din partea Asociației Generale a Românilor Uniți – AGRU, deoarece Radu a fost unul dintre membrii noștri ”practicanți” – adică a pus suflet, timp și talent pentru a contribui după puteri, la o lume mai bună.

Radu Cozarescu

Am parcurs împreună cu Radu, drumurile care leagă Capitala de Cluj, Oradea, Lugoj, Blaj, Baia Mare dar și cele care duc spre Alba Iulia, Carei, Beiuș, Sighet sau Gherla … și am avut privilegiul să cunosc preocuparea și dorința lui sinceră de a se asigura ”la fața locului” că starea turmei este bună, că laicii se știu organiza și pot comunica unii cu ceilalți, sub îndrumarea asistenților spirituali.

Din aceste drumuri, pe care le-a făcut cu bucurie, a știut să aducă vești despre roadele credinței, de dincolo de Munți – celor din Parohia Sfânta Cruce din București: nimic întâmplător, la inițiativa lui și cu susținerea Părintelui Valer Median, aici s-a înființat un puternic grup AGRU parohial.

Prin atenta pregătire a acestor călătorii, am convingerea că Radu își ostoia dorul de Transilvania ca leagăn al formării poporului român și al latinității noastre, dar mai ales, reușea să privească mai clar, din afară – la realitățile bucureștene și ale Vechiului Regat, preocupările și aplecarea lui spre detaliile istoriei fiind cunoscute celor apropiați.

Chitara pe care o avea mereu alături nu reprezenta pentru Radu o povară în transportul pe distanțe lungi, ci un prilej de bucurie, pentru că prin imnuri de preamărire și cântări de mulțumită, își declara apartenența la micuța turmă greco-catolică, cea care și-a redobândit treptat vocea în societatea românească, după 1990. Prin flautul său fermecat, reușea să ne îmbrace pe toți, uneori după tensionate ședințe de lucru, în haina veseliei – căci ne-a transmis esențialul: muzica e vibrație, e limbaj universal, e premisă a împăcării noastre ca fii ai lui Dumnezeu, în același Spirit Sfânt, prin Isus Hristos, Domnul.

Cu această bucurie, rămânem să slujim pe mai departe Domnului – mărturisind că tu, Radu, ai ținut ritmul unei pendule într-o lume tot mai lipsită de timp pentru celălalt, răspândind vestea cea bună despre frumusețea Bisericii Române Unite și a AGRU-lui, care te plâng astăzi dar te vor păstra în amintire ca pe un suflet sensibil și iubitor de dreptate și adevăr.

                                                               București, Cimitirul Bellu Catolic (29 Octombrie 2019)    


Schimbările au loc tot timpul, în noi și în jurul nostru (mai ales toamna, sic!). De aceea, a spune despre schimbare că este ”necesară”, înseamnă a ne referi mai degrabă la capacitatea noastră de adaptare permanentă la un mediu în continuă mișcare.

Felul schimbării este important – pentru că adevărata schimbare nu poate fi impusă din afară, ci pleacă din interiorul nostru. Trebuie să ne descoperim voința de a ne schimba, să facem un efort de a ieși din confortul obișnuinței, de a rupe monotonia.

Și totuși, dacă activitățile zilnice sunt cele corecte, dacă îmi văd de rostul pe care mi l-am descoperit și merg pe drumul drept – de ce mi-aș dori să schimb ceva? Nicidecum, mă voi antrena să păstrez ceea ce am, să trag de platou cât mai lung cu puțință, până când, inevitabil, schimbarea mă va prinde din urmă.

Schimbarea se produce în interiorul meu, dar de multe ori aici au loc doar ecourile unor întâmplări externe, interacțiunea cu ceilalți are un rol major în schimbarea – respectiv devenirea mea, ca om. Forma căutării de sine poate trece uneori prin etape în care mă schimb rapid: de la un an la celălalt, hainele rămân mici și orizontul se lărgește în funcție de cunoștințele acumulate, în adolescență, de pildă.

Sunt momente în care nevoia de schimbare devine atât de mare, încât am văzut și fotbaliști – nu numai femei cochete – , vopsindu-și părul pentru a aduce o modificare imediată, ușor recognoscibilă în oglindă sau în ochii celorlalți … De ce ne plictisim de noi înșine, de ce căutăm alte forme de exprimare? Schimbarea e un act de voință – pentru cei puternici, un risc al libertății pe care și-l asumă.

Alteori, am văzut schimbarea indusă de o stare de boală, de o incapacitate locomotorie de pildă – ceea ce determină un alt unghi de a privi lumea, de la orizontală (din patul de suferință) … Ești obligat să te schimbi (măcar o vreme, până te refaci), învățând lucruri pe care nu le cunoșteai – dependența de ajutorul ce vine de la celălalt, marele dar al autonomiei (atunci când poți sta, din nou, pe picioarele tale).

Am așa, o presimțire: cu schimbarea e bine să nu te joci, căci putem fi ușor catalogați drept ”om sucit” (poate de aceea nu sunt adeptul schimbării dese a locului de muncă), dar schimbarea este fundamentală și condiție a devenirii noastre. De aceea, îmi pare că mecanismele schimbării sunt în legătură strânsă cu riscurile libertății individuale: libertatea se poate câștiga și se poate pierde, iar responsabilitatea ar fi bine să crească odată cu vârsta. Socotelile pe care le facem în legătură cu schimbarea, să nu țină așadar de pofte – ci preferabil, de demnitatea noastră!

toamna

”Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
                                                         Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…”                                                                              (Nicolae Labiș, Toamna)

 

 

 

 

 

 

 

 


În iarna lui 1993/94 eram profesor de istorie la Liceul German și nimic nu mă presa să-mi iau carnet de conducere. Nu aveam mașină și nici perspective imediate să-mi cumpăr una. Un carnet m-ar fi enervat, pentru că mi-ar fi umplut fără rost portofelul. Și totuși … la Masa de Revelion, m-am trezit că în jurul meu se discuta de zor despre mașini, despre condus, despre diferite situații din trafic, întâmplări cu șoferi și șoferițe, timpi de deplasare, costul carburanților, emoții și satisfacții legate de volan și schimbătoare de viteză sau cutii de viteză automate … atunci, am avut o revelație (supărătoare, ce-i drept  … dar să fim serioși, nu ne putem supăra pe adevăr!) …: eram singurul de la masă care nu știam să conduc! Cum nu-mi place să fiu diferit de prietenii cu care mă însoțesc (vorba aceea, spune-mi cu cine te însoțești …) mi-am zis că e un punct pe care trebuie să-l rezolv în anul ce sta să înceapă … 

Așa că m-am interesat în stânga și-n dreapta de-un instructor bun, și am început școala în ianuarie, pe gheață. Prima lecție, cu pornitul de pe loc și frâna de motor: vezi pedala din mijloc? e frâna, dar azi vom încerca să nu o folosim de loc … sunt vorbele de care-mi aduc aminte deși au trecut 25 de ani de-atunci! 

De ce mi-am reamintit tocmai astăzi de lucruri întâmplate în urmă cu ani de zile? Pentru că am primit invitația de a participa la o lecție deschisă, și mi-am notat câteva lucruri cât am stat pe bancheta din spate a unei mașini de ȘCOALĂ, în Bucureștiul zilelor noastre. Vă invit să le parcurgem, împreună!

Carnetul de conducere ar trebui să fie un atestat de buna folosire a intelectului si a reflexelor, o dovadă că poți face față cu bine unei stări de alertă indusă de circumstanțe, că ai cunoștințe suficiente despre partea legislației numită ”codul rutier” – și poți fi considerat unul dintre aceia care au creat o relație om-mașină, colaborator al mașinii, încercând să o stăpânească și de ce nu – să o supună.

Noi șoferii, suntem – conștient sau nu – interesați de respectarea regulilor, căci într-o lume guvernată de anarhie, nu ne-am putea deplasa.

Regula numărul unu – ajunge să conducă bine nu acela care merge tare (cu viteză), ci acela care reușește să stăpânească mașina (motorul, direcția, viteza), mergând încet.

Regula numărul doi – nu-ți va ajunge niciodată imaginația, să acoperi toate situațiile din teren. De aceea, e necesar să dai dovezi de principialitate: prudența e un principiu care se aplică, indiferent de condiții. Neprevăzutul la volan ia forme dintre cele mai diverse: îți taie calea pisici, trotinete, bicicliști, se deschid pe direcția ta de mers guri de canal (sau gropi) … cum reușim să ne extindem simțurile, pentru a face față multitudinii de pericole? Putem ajunge să pre-simțim pericolele? Sau nu cumva, tocmai atunci când ne considerăm în deplină siguranță – strada ne învață că neprevăzutul a întârziat să apară – dar nu a dispărut … În afară de prudență, șoferii au nevoie de răbdare, autocontrol si acumulare de experiență (ore la volan și kilometri parcurși …). Și la plecarea de acasă, de-o rugăciune.

Regula numărul trei. Avem șanse, putem trece milimetric pe lângă accident – dar nu se cade să abuzăm de noroc. Nu ne putem încrede în altceva decât în calcule, reguli și experiență – dar e mult mai important să fim prevăzători. Cum putem depăși frica? Prin cunoaștere și exercițiu: cunoașterea legii ne ajută să facem conexiunile mai rapid, să înțelegem când avem prioritate și când trebuie să stăm în banca noastră … pentru o gândire rapidă la volan, în afara învățării, e necesară antrenarea reflexelor – și, odată cu vârsta, deși am căpătat experiență de șoferi, trebuie să ne retragem (întrucât ne lasă simțurile și scad reflexele).

Regula numărul patru. Dacă nu ai vizibilitate, nu te bagi. Ai dreptul să te apleci pe volan, ai obligația să-ți reglezi oglinzile, te poți da jos din mașină să vezi dacă ai loc să treci … nu-i o rușine să recunoști ceea ce nu ști, e recomandabil să te abții – dacă nu ești sigur pe tine. Condusul este un joc al unghiurilor vizibilității, ești un analist al realității schimbătoare din jur, în încercarea de a cuprinde cât mai bine segmentul de drum în care te-ai încadrat într-un anumit moment … 

Regula numărul cinci. Să calculăm distanțe și să ne luăm repere. Să ne facem loc nouă (politicos dar ferm, fără a forța) și să facem loc celuilalt (politicos). Să mulțumim pentru un gest, să ne cerem scuze pentru o greșeală. Să învățăm ce înseamnă ”Bagă-te, că altfel blochezi circulația!” vs. ”Ce naiba te-ai băgat? Nu aveai ce să cauți acum și aici!”. Există un pericol al apropierii (de mașina din față sau de cele din lateral) și există o trasă ideală, pe care trebuie să o simți – e partea ta de drum, e ”drumul tău”. Tot de distanțe și repere ține și opritul la timp, încadrarea pe propria parte a drumului – banda de deplasare (atunci când strada nu e cu sens unic) … Apropo, și străduțele mici și înghesuite, din spatele blocurilor bucureștene, au dublu sens …

Regula numărul șase. Șofatul e o activitate care pune de acord strada (inclusiv intersecția), cu intențiile noastre. De aceea – o întrebare interesantă este:  cum ne asigurăm că putem ceea ce vrem? E necesar să ne oprim din timp, să divulgăm intentiile noastre prin semnalizare … Chiar dacă avem loc, hai să ne întrebăm: avem dreptul să ne băgăm?

Regula numărul șapte. Nu ne urcăm băuți la volan, pentru că avem nevoie de reflexe la capacitatea lor optimă și pentru că nu putem pune în pericol viața noastră și a celorlalți. Mai e ceva, în caz de accident, vina e a noastră, fiindcă am băut – chiar dacă în materie de condus, a greșit celălalt …

………..

Mai sunt multe alte reguli, bineînțeles, există cărți cu chestionare care ne pregătesc pentru carnetul de conducere. Uitarea intervine și atunci când actul conștient este înlocuit de reflex … Care e locul unde oprim într-o intersecție? (Primul loc cu vizibilitate!) Unde se dispută prioritatea? Unde se dispută accidentul? Cum ne relaxăm la volan? (Să începem prin a relaxa piciorului la stop – e un semn de încredere si cunoaștere!) Când avem dreptul să încălcăm legea in mod involuntar? Cum funcționează prioritatea de rampă? Care este viteza de examen? … etc.

……………….

Puși să ne descurcăm într-o lume impredictibilă, carnetul de conducere ne oferă șansa de a face parte dintr-o categorie a oamenilor cu responsabilități suplimentare …

 

carnet conducere vechi

 


Avem parte de multe exagerări zilele acestea, și este bine că-i așa: ducând lucrurile la extrem, ne dăm seama nu numai cât de flexibilă este limita, ci mai ales cât de blânzi și ascultători (sau răbdători?) suntem, ca popor.

Intelectualii sunt consternați probabil de ceea ce aud că se întâmplă în lumea inteligenților care ne conduc: avioane deturnate la sol, politicieni împiedicați să ajungă la timp pentru a vota căderea guvernului, directori destituiți din funcție pentru că amână semnarea unor contracte din motive aparent temeinice … sunt tot atâtea motive de blocaj mental pentru cei care caută să explice lumea și mecanismele ei de funcționare.

Nu poți căuta în cărți descrierea acestor derapaje – doar trebuie să înțelegi modul de funcționare a cumetriei politice, și atunci te înfiori – pentru că în afara votului, sistemul de reglare a lumii politice se bazează pe etica mass-media (formatori de opinie și fabricanți de știri, în ce ordine preferați) și buna funcționare a justiției (onorabilitatea judecătorilor si incoruptibilitatea lor).

Obligația jurnalistului de a fi de partea Adevărului și de a prezenta faptele după ce le verifică din trei surse – astfel încât cetățeanul inteligent să-și formeze o opinie, e refuzată sistematic de reprezentanții mass-media, îi vedem (îndeosebi în alegeri) – angajați politic pe cei care sunt puși să slujească democrația. Pe de altă parte, jurnaliștii lucrează cu ”materialul clientului” – iar inteligenții care ne conduc, din păcate, au tot mai puțin timp să se pună la punct cu lecturile obligatorii, care poate le-ar mai lărgi perspectivele.

Cei inteligenți sunt cei care se descurcă și de regulă sunt admirați și apreciați pentru asta.  Dar observ că multora dintre ei le lipsește intelectualitatea, adică informația acumulată și structurată sistemic, muntele de înțelepciune al celor care ne-au precedat – și pe care, suindu-ne, ne percepem cu adevărat mici și neînsemnați … și ce poate fi mai rău decât un inteligent lipsit de bun simț, un șmecheraș de cartier, un orgolios cu tupeu? Mai ales atunci când se dă de gol prin lauda de sine, inteligentul devine într-adevăr, greu de suportat.

Sunt însă și intelectuali lipsiți de umor, lipsiți de inteligență. Știu multe, dar nu le folosesc pentru a lumina pe ceilalți. Sau nu știu să exprime într-un fel atrăgător ceea ce au descoperit, sau nu sunt dăruiți pentru comunicare, sau dintr-un motiv sau altul ajung să ne displacă fiindcă ei știu mai multe decât noi: de ce i-am asculta? Doar pentru că …?!

Zilele acestea, fiind campanie pentru cea dintâi funcție în stat, și intrînd într-o perioadă de frământări și reașezări ale scenei politice, vom auzi mult zgomot în jur și vor sări multe scântei de-a stânga și de-a dreapta – dar ar fi bine să studiem felul de a se manifesta al celor ce sunt inteligenți, și să alegem ceea ce vom considera că e mai bine pentru noi. Căci fără conducătorii pe care-i merităm … nu vom rămâne, asta-i clar!

Gasca de la Cotroceni.PNG

O poză cât o mie de cuvinte. Gașca de la Cotroceni, se amuză cu un selfie – pentru a alunga din emoția recepției. Noi bloggerii, presupunem că e înainte de paharul de vin de la final. Cu atât mai mult, e un gest pe măsură, care ne arată că au învățat cum se rostogolește viral o poză în media socială  …


Ioan Ciordas

”Făuritori ai României Mari”, o carte-testament, despre sacrificiul eroilor martiri beiușeni –  avocatii – Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. 

Se pare că orice lucru important pe care-l realizăm în viața noastră are nevoie ”să fie stropit” cu sacrificiu, cu renunțare, cu determinarea de a lupta împotriva adversităților, cu greutatea de a duce gândul la faptă și fapta la bun sfârșit, cu depășirea fricilor de tot felul, și mai ales, cu respectarea principiilor de viață. Despre simplitatea acestor principii și respectarea lor chiar și cu prețul vieții este vorba în cartea-document pe care Doamna Marina Gherman – nepoata eroului-martir Dr. Ioan Ciordaș, ne-o oferă cu prietenie în dar, ca pe-un veritabil testament pe care suntem invitați să-l parcurgem și să-l receptăm: un mesaj peste timp, actualizat tocmai la împlinirea unui veac de la tragicele evenimente din primăvara anului 1919.

Istoria, o știm. Bucuria Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a fost de scurtă durată – pentru că Marile Puteri au stabilit o linie provizorie de demarcație, mai întâi pe Mureș, apoi pe linia căii ferate Satu-Mare – Oradea – Arad, între două administrații – cea românească și cea maghiară. O bâlbâială a puterilor epuizate de Primul Război Mondial? Mai degrabă refuzul de a accepta înfrângerea.

Românii din zona Beiușului au fost dintre aceia care au fost prinși în vâltoarea anarhiei de la sfârșitul Primului Război Mondial: mulți au plătit cu viața lor în fața vidului de putere și a furiei unor extremiști însetați de răzbunare. Printre românii de seamă, doi avocați – susținători ai cauzei românești și luptători pentru dezvoltarea conștiinței naționale: Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. Lor le este dedicată această carte, pentru că amândoi au fost uniți de destinul tragic al morții de erou-martir iar păstrarea memoriei nu se poate face decât prin exercițiul repovestirii faptelor care i-au surprins cândva pe contemporani și care în conștiința românească sunt trecuți între legende.

Rostul acestui volum este în primul rând unul aniversar și omagial. Ne oferă și un prilej foarte potrivit de a actualiza învățămintele parcă anume scrise pentru noi cei de azi. Despre acest rost lămuritor al cărții vă invit să medităm, împreună, prin cele câteva întrebări fundamentale pe care autoarea ni le ridică.

(1) Despre Școală și Biserică. Importanța cunoașterii propriei istorii.

Fundamentele națiunii române sunt limba română și credința strămoșească. Pentru  aceasta, instituțiile care se cer apărate sunt Școala și Biserica. Plecând de la aceste coordonate, suntem datori să ne întrebăm:

Cum ne raportăm astăzi la Școală și la Biserică? Cum au evoluat ele în ultima sută de ani, ce reprezintă ele astăzi și care le este influența în societatea noastră? Cât timp și ce poziție ocupă ele între preocupările noastre? Și mai ales, când va fi rescrisă istoria, astfel încât să repunem la locul cuvenit adevărurile uitate intenționat?

Care sunt pericolele realității de azi? Ce anume a luat locul fenomenului de ”maghiarizare” care era resimțit atât de acut între românii din Transilvania, la începutul secolului trecut? Care sunt fricile noastre de azi – și oare sunt ele întemeiate sau nu? Oare citim corect semnele dispariției noastre ca popor și când vom (re)începe să fim sensibilizați de durerile acestei suferințe? Cum ne putem lecui de nepăsare în fața influențelor externe? Cum vom alege să devenim noi înșine? Mai este oare România un ideal posibil, în Europa zilelor noastre?

Dacă limba română e ”haina sufletului românesc” (cf Ioan Ciordaș), atunci – ce reprezintă istoria poporului nostru, pentru noi, cei de azi? Poate că este singura (și sigura) poartă de acces la sensibilitățile acestui suflet, care s-a plămădit sub orânduiri și influențe atât de diferite … De pildă, care erau preocupările românilor din Vechiul Regat și care erau preocupările românilor din Transilvania austro-ungară, în unul și același agitat an 1907, atunci când, aproape simultan, intră în vigoare Legea Appony și se aprinde la Flămânzi, revolta împotriva arendașilor (cu celebrul strigăt pentru o reformă agrară mereu întârziată)?  Istoria – și în special istoria mentalităților – poate explica diferențele specifice ale sufletului românesc de ambele părți ale Carpaților: ele se fac simțite și azi …

(2) Despre fragilitatea orânduirilor construite de om.

Pentru că suntem preocupați în această perioadă de înțelegerea martiriului celor șapte Episcopi greco-catolici și vrem să înțelegem gravitatea și dimensiunile distrugerilor cauzate de ocupantul sovietic în perioada 1948 – 1958 (când România a fost literalmente tratată ca o țară învinsă și ocupată militar), ne-au reținut atenția în mod deosebit, relatările despre dărâmarea celui dintâi monument dedicat martirilor-eroi din Beiuș, acela care fusese inaugurat în 1935 și a cărui realizare a fost posibilă ”din obolul dat cu gând puternic de obștea română”

Această samavolnicie se înscrie între măsurile represive care au fost trecute sub tăcere, prea mult timp. O forțare brutală a modului de viață, prin care s-au răsturnat vreme de patru decenii valorile firești (amestecate și azi în confuzie), ne pune la grea încercare puterea de înțelegere și iarăși, ne întrebăm:

Cât de ușor renunțăm la valorile autentice, moștenite de la părinți și bunici? Cât de rapid înlocuim modelele cu unele de conjunctură? Cum ne este lăsată până și libertatea de a uita de eroii noștri? De ce se instalează atît de ușor frica în sufletele noastre?

Cât de mare a fost ura sovieticilor la adresa înfăptuitorilor Marii Uniri, și cât de ușor au găsit printre localnici dintre aceia dispuși să se bucure și să aplaude demolarea monumentului, tras de patru tancuri (fără a ști că pe vremuri, Ion Vodă cel Viteaz a avut și el parte de patru cămile, ce i-au sfârtecat trupul…)?

Cât de clar era conturat anti-românismul și anti-unionismul unor conaționali și/sau concetățeni, care s-au alăturat ocupanților, tacit sau entuziast, în acest gest de ”răzbunare post-mortem”? Nu s-a găsit nimeni atunci, să ia apărarea apărătorilor idealului național? Avem cu siguranță acces, dar mai ales: avem interesul de a ne informa asupra listei complete a monumentelor de for public distruse în timpul ocupației sovietice (1948-1958)? Ce-au vrut sovieticii ca noi să uităm? Ce este (încă) șters din memoria noastră? Ce ar trebui să ne reamintim …?

Care sunt mecanismele prin care ocupanții intervin în istoria țărilor și popoarelor pe care le cuceresc? Care sunt șansele organizării rezistenței și cum poate fi salvată, prin relațiile de familie, memoria unui popor ocupat … Care e legătura între prezervarea memoriei colective și salvarea ființei unui popor și mai ales, cum, în fața unor gesturi atât de brutale care vizează desființarea noastră, învățăm iertarea?

(3) Ce îi apropie pe acești martiri-eroi ai neamului românesc, de martirii Bisericii? Poate fi jertfa lor supremă pentru cauza națională și misiunea liber asumată, aceea de ocrotire a turmei, punctul comun și rod al credinței lor? (Despre respectarea principiilor de viață).

Fiu de preot greco-catolic, creștin practicant și bun cunoscător al dogmelor Bisericii Catolice, Avocatul Dr Ioan Bolcaș – apără mai mulți preoți români, reprezentându-i în instanță în regim pro-bono. Și a avut de lucru: în afara Legii Appony, care lovește (1907) în școlile românești din Transilvania, interzicând orice altă limbă de predare afară de maghiară … cinci ani mai târziu, în 1912 – s-a reușit (prin implicarea guvernului maghiar!) înființarea unei noi Episcopii greco-catolice – la Hajdudorog (1912). Practic, se urmărea o maghiarizare mai profundă, prin limba vorbită în Biserică. Reacția românilor mireni – care aveau convingerea că nu se poate intra în Rai, decât ”vorbind românește și cu Legea noastră” (cf. lui Iosif Șterca Șuluțiu, unul dintre Președinții ASTREI) a fost una imediată și hotărâtă:  au loc adunări de zeci de mii de suflete, cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a reorganizării Bisericii Române Unite, Greco Catolice din Ardeal: la Alba Iulia (29 mai) și la Cluj (27 iulie).

Cartea de față prezintă o emoționantă scrisoare adresată din suflet de către Ioan Ciordaș tatălui său, protopopului greco catolic Mihai Ciordaș, căruia  îi recomandă să nu-și părăsească turma în clipele de grele încercare Imaginea păstorului dator față de turmă se desprinde ca o profesiune de credință în dialogul epistolar cu părintele său, iar sfaturile pe care le-a dat în 1912 le-a și urmat, la rându-i, în 1919!  În primăvara fatidicului an 1919 – când, sfătuit fiind de prietenul Iuliu Maniu să se retragă în partea administrată de români, Dr Ioan Ciordaș refuză și rămâne să apere până la capăt poporul pe care a ales să-l reprezinte.

În vremuri tulburi, poporul are mai multă nevoie de conducătorii săi, iar această atitudine de disponibilitate la jertfă o întâlnim la fel de puternică în 1940 – la Episcopul martir Cardinal Iuliu Hossu, care va refuza oferta de a-și părăsi turma, atunci când Clujul ajunge sub ocupație horthystă (dar la fel, spre sfârșitul vieții, când refuză invitația de ”a scăpa” din domiciliu forțat, nefăcând drumul la Roma pentru preluarea funcției de Cardinal!)

(4) Despre rolul intelectualului in societate. Ce formă de jertfă ar fi necesară, azi? Cum reconectăm intelectualul la mase, pentru că țtiința de dragul științei e lipsită de scop …

Disponibilitatea unei intelectualități militante este bine reprezentată de implicarea Dr Ioan Ciordaș în activitatea ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura poporului român, înființată în anul 1861 la Sibiu, pentru răspândirea culturii în straturile poporului … Conform Enciclopediei Minerva (Ediția 1929, Cluj) – ASTRA organiza in anul 1928 – ”un număr de 1920 prelegeri populare, 697 de conferințe pentru intelectuali și 357 serate artistico-literare și teatrale. În Biblioteca poporală s-au tipărit aproape două milioane de broșuri …”

Să medităm asupra bucuriei de a dărui lumină poporului, pe care intelectualii transilvăneni au trăit-o la propriu – căci au simțit că numai propășirea culturală a poporului poate da sens acumulării de cunoștințe (altfel cunoașterea rămâne … de dragul ei înșiși!). Iată câteva titluri din conferințele asumate de Dr Ioan Ciordaș: ”Despre Contracte”, ”Despre cărțile funciare și modul cum se pot apăra moșiile”, ”Legea comunală” … ele vorbesc de la sine despre nevoia de informare și disponibilitatea de a educa.

Recomandăm cartea Doamnei Marina German – ”Făuritori ai României Mari”, iubitorilor de istorie si de neam, căci veți avea prilejul de a  cunoaște din interior realitățile vieții unor eroi martiri, promisiunea cărții fiind o mai bună înțelegere a realităților transilvane și românești, de ieri și de azi.