Ce sunt părerile noastre? Cum se formează ele? Unde vom ajunge, dacă e posibil și chiar ni se recomandă ca fiecare din noi să avem o părere, o opinie, despre orice și oricine, și eventual să ne-o exprimăm oricând socotim că ar fi momentul?!

Decât să rătăcim printre minciuni, într-o lume a imaginarului construit din adevăruri frânte, ecouri ale lumii simțurilor, într-o lume a virtualului – în care realitatea unui imaginar construit credibil și palpabil e făcută pentru a ne scăpa printre degetele care click-uie, mai bine ne întrebăm serios asupra vechii arte a înșelăciunii – e timpul să ne întrebăm despre iluzioniști, despre circari, despre vânzătorii de iluzii.

Pentru că preocuparea pentru realitatea virtuală conține un asalt asupra personalității noii generații, având o latură dedicată simțurilor: oferă o realitate din obiecte, senzații și percepții, care atrage irezistibil, mai ales atunci când imaginația e dezlănțuită fără bariere (creierul nostru s-ar dezvolta, spun psihiatrii, în timp).

Sunt două realități pe care tânărul adolescent le descoperă – cea înconjurătoare și cea lăuntrică. Hipersensibil, tânărul visător căruia i se descoperă imediat mirosul putred al minciunii, al greșelilor, al rătăcirilor – pe care le descoperă la celălalt – bătrânul imperfect, nu la sine însuși. Refugiul imediat – realitatea ca vis, dar azi mai mult decît visul de pe pernă – avem o opțiune superioară: realitatea virtuală a jocului pe calculator – VR-ul sau AR-ul (1) care a trecut de mult de faza testelor, are  un parcurs științific, e un business consolidat.

Ne depărtăm tot mai mult de fundamentarea eu-lui existențial pe gândire?

Propunerea ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – se pierde astăzi  în uitare, și odată cu ea se pierde existența ființei umane, bazată pe rațiune. Ori, reconstrucția eu-ului nu se poate realiza decât din interior … într-o realitate plasată la un nivel superior, al gândirii, al ideilor, al certitudinilor, al conceptelor. Altfel, se poate trăi (inconfortabil, ce-i drept), și cu incertitudini care se datorează în primul rând imaginației desfrânate – când ajungem să ni se pară adevărat ceea ce este în realitate o falsitate sau un lucru de rang secundar, material.

Despre acest aspect a fost vorba in Evanghelia de azi – a tânărului bogat, după Sf Luca (cap 18, 18-27): ”Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.” – lepădarea de averi în context, e de fapt o punere la punct a planurilor – ”a avea” trebuie să i se subordoneze lui ”a fi”.

Nimeni nu poate nega importanța imaginației, ea hrănește și alcătuiește visurile noastre – iar visurile pot trage realitatea înspre ele, o pot schimba … Vizionarii au visat o lume mai bună, pentru că au simțit și și-au imaginat adevărul lumii înconjurătoare, dorind schimbarea. Dar vizionarii fără metodă au fost sortiți eșecului, pe când înțelegerea lumii și efortul strategic de schimbare a ei, necesită o cunoaștere profundă din interior spre în-afară, și de jos în sus, spre cele mai înalte sfere ale puterii.

Pentru a schimba lumea din jur, nu ajung ideile frumoase care trec prin capul nostru și nici nu vom câștiga ceva trecând la următorul nivel de dificultate al unui joc, fie el și ”de strategie” – ci singură metoda rămâne verificarea constantă a adevărurilor interioare – ale gândurilor care, prin existența lor, ne feresc de iluziile deșarte. Dacă vreți, între vizionari și strategi – mi-e greu să aleg: cu primii, îmi place să povestesc la nesfârșit, dar cu cei din urmă simt … că am mult mai mult de cîștigat!

________________________________________

(1) Virtual Reality = Realitate virtuală și Augmented Reality = Realitatea augmentată sunt domenii în care știința inteligenței artificiale experimentează cu rezultate formidabile. Jocurile pe computer sunt un teren de testare pentru psihologii moderni. Că legislația pentru protecția minorului e rămasă în urmă, e o altă discuție.


clepsidra

O clipă … ”ein Augenblick” (în limba germană) – cam tot atâta cât durează să-nchizi ochii: o fracțiune de secundă, … o clipită! Dar dacă reușești să surprinzi că acea fracțiune de secundă este un dar al timpului care ți-a fost acordat pentru ceva anume, atunci ai un punct de plecare sănătos: prezentul, ca privire a lui Dumnezeu, care ne îngăduie! (1)

Din perspectiva unei zile, clipa poate trece neobservată. Întrucât trăim sub presiunea reacțiilor rapide, avem nevoie de concentrare ca formă constantă în relațiile cu ceilalți. Obișnuiam să mă gândesc că trebuie să avem tot timpul ”garda sus”, ca în box. Dar o dată, că obosim repede și în al doilea rând, nu ajungem să fim noi înșine: relaxarea zâmbetului destins rămâne un simplu deziderat … unde mai pui că încruntarea noastră întunecă lumea din jur, a furtună!

Limba română – prin bogăția ei de nuanțe, ne pune în încurcătură de la bun început în privința privitului. A privi – privire poate însemna multe. De la ”a vedea” (ce bucurie pentru un miop, o pereche de ochelari!), la ”a (se) uita” ( reflexivul curiozității noastre care e regăsit introspectiv în oglindă, dar și uitarea ca vină și uneori salvare a noastră, sau ce găsim atunci când pierdem – selectiv sau involuntar, memoria), la ”a căuta” care a dat ”căutătură” ( ca atitudine ”din privire” față de cele din jur) … Dar privirea, în limba română nu se oprește la optică, ci își caută sensuri și în afara fizicii – căci o regăsim având conotații morale și teologice profunde atunci când spunem ”ce mă privește pe mine cutare lucru?” sau când recunoaștem că ”e Cineva care ne privește, în fiecare clipă!” …

Legătura între privire și timp nu e ușor de realizat, nu se face … la prima vedere (sic!). Poate că o ieșire în Natură, o zi de concediu – ne poate întoarce privirea asupra clipei, dacă ne întrebăm cum o trăim, cum ne bucurăm de ea, în context de-a dreptul filosofic: ”CINE SUNT EU?”, ”LA CE PRIVESC EU?”, ”CUM PRIVESC EU LUMEA DIN JUR?” … ”CE FAC EU CU TIMPUL CARE MI-E ÎNGĂDUIT?”

Să ne întoarcem la servici? Nu încă … Ar mai fi nevoie de o scurtă analiză a egoismului (în forma lui de selfism (2)), care se manifestă – culme a contradicției! – ca o precondiție a împărțirii (sharing(3)-ului): împart imagini sau cuvinte ale altora …  Izolarea bolnavă în care ne aruncă repetarea la infinit a ciclului operațiunii de selfie-sharing, combinată cu orgoliul ultimului cuvânt … ne aduc în situația de dependență critică față de spațiul virtual. O inflație de fotografi și filosofi care aleargă fiecare – după clipa lui de nemurire.

Iar publicitatea ne povestește insistent, cum că  nu avem motive să ne grăbim, când e vorba de egoism:  toată lumea din cercul nostru primește minute ”gratuite” (deci am ajuns să dăruim timp!), doar dacă acceptăm (la schimb) să uităm de noi înșine, într-o altă dimensiune a fizicii, dincolo de realitatea vieții noastre: anume … în virtual! Riscăm să rămânem agățați de virtualitate, cu nasul în telefoanele inteligente? În ce măsură tehnologia ne izolează sau ne unește cu ceilalți? Dacă mă arăt prea fericit – ce va zice Șeful? Unde a rămas întâlnirea de la Amandină …?

Uite că am ajuns să dezbatem și despre serviciu, subiectul acestui număr al revistei de spiritualitate online ”Cu timp și fără timp” – după ce am trecut printr-o scurtă analiză a privirii, a timpului, a egoismului si falselor prietenii din lumea socialului-virtual al Facebook-ului. Ne oprim (îngreunați) cu acest bagaj, în realitatea presiunilor de zi cu zi, în care fiecare stă lipit de smartphone-ul său, neridicându-se din fața stației de lucru – pe care deja mulți o avem conectată la o bucățică de nor (4), într-o eră a digitalului pe care fiecare o trăim după vârsta și puterea sa de adaptare (5).

Unde încape timp de mulțumire, între două task-uri (6)?

Unde încape timp de mulțumire sau de analiză temeinică și evaluare a lucrului bine făcut, între două proiecte?

Unde încape timp de mulțumire, după fiecare salariu pe care-l primești la timp?

Înghesuiți între două mailuri, mereu cu pretenția de a avea ultimul cuvânt, uităm ceea ce e important – să zâmbim.

Nu cred că timpul este ceea ce ne lipsește, ci zâmbetul – ce-și are izvorul în înțelegerea cu totul specială a prezentului, ca liniște și siguranță pe care o primim în conștiința inimii, că Bunul Dumnezeu ne îngăduie, privindu-ne cu dragoste pe fiecare în parte, cunoscându-ne pe nume pe fiecare dintre noi … Iar bunătatea Lui – ne face să reconsiderăm răutățile și nerecunoștința noastră. Să începem dar, prin a-i cunoaște pe numele mic pe toți colegii noștri de serviciu – iată un început de drum, posibil …

Calin Diaconu

Presedinte al AGRU – Asociatia Generala a Romanilor Uniti

(București, in 10 Noiembrie 2017)

(1) Monseniorul Vladimir Ghika, ”Gânduri pentru fiecare zi” – vezi gândul din 16 octombrie: Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?”

(2) Selfism-ul  e un cuvânt conjunctural, folosit aici ca derivat al ”selfie”-ului, care înseamnă un gest (aproape) narcisist al portretului fotografic în diferite conjuncturi (decoruri).

(3) Sharing-ul se traduce prin ”(bucuria) de a împărți”, este un cuvânt profund religios – prin care reacționez în mediul virtual, împărțind cu ceilalți participanți vești, informații, impresii, trăiri, păreri, sau opiniile …altora, pentru propria stimă-de-sine, pentru confirmarea sine-lui! Se mulează perfect pe vorba românului ”Ați auzit-o pe asta?”

(4) Cloud computing – e atunci când informatia pe care o lucrăm, e stocată pe un server extern …

(5) Vezi un articol interesant aici – despre lumea online-ului, care s-ar împărți în IMIGRANȚI DIGITALI (cei care au fost nevoiți să învețe ca adulți lecția despre Revoluția Internetului), PIONIERI DIGITALI (cei care au crescut învățând treptat, fiecare tehnologie nou-apărută) și în fine – NATIVII DIGITALI (cei care nu au cunoscut nimic în afara lumii digitale …)

(6) Task-ul este unitatea de măsură a unui proiect mai complex – acea cărămidă pe care trebuie să o ridic la nivelul zidului pe care-l construiesc. În limba română avem ”sarcină”, ”treabă” … de îndeplinit. Ceea ce trebuie să faci, pentru că știi sau ți se spune să faci.


Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Anticii nu inventaseră telescopul. Dar privirea lor pe cer – întrebările despre nori, despre albastrul infinit, despre soare (cu orientarea dată de răsărit și apus) și despre lună (care crește și descrește, trecând ciclic prin aceleași faze), despre puzderia de stele care formează – atunci când le observi cu suficientă răbdare diferite formațiuni celeste … această privire a lor îndreptată spre cele de sus, a dat naștere unor convingeri interesante, care merită și astăzi atenția noastră.

Bunăoară, existența celor trei ceruri: atmosfera (ceea ce respirăm noi oamenii, ceea ce putem cuprinde ziua cu ochii până la cerul albastru aflat de-asupra capetelor noastre), eterul (cerul intunecat al nopții, care este casa stelelor, loc de lectură și interpretare a zodiacului pentru cei inițiați) și empireul (locul de unde puterea supremă a lui Dumnezeu guvernează, ținând laolaltă ordonator – lumea).

Asemănarea între ”empireu” și ”imperiu” nu poate fi întâmplătoare. Un Împărat – împărățește, adică împarte dreptatea Sa, dând ordine – ordonând lumea și viața oamenilor. Iar diferența dintre haos și cosmos – care definesc în fapt unul și același Univers – e dată de ordinea pe care subiectul cunoscător o observă, o re-cunoaște (sau nu) funcționând în jurul său.

Despre puterea ordonatoare știm că este o putere care se manifestă prin iubire și iertare, prin milostivire. Poruncile nu au rolul de a controla – și nici nu implică recunoașterea autorității. Poruncile, care sunt sigur suficiente în număr de 10 și sigur perfectibile sub formă de constituții, coduri, hotărâri și ordonanțe … propun o ordine, propun o clarificare a relațiilor dintre oameni. Nu-i salvează implicit.

Isus simplifică la doar două – legile fundamentale ale existenței noastre. Una pe verticală – recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, și a doua pe orizontală – recunoașterea fratelui în străinul de lângă mine, a aproapelui ca o formă a sinelui. În acestea două stă salvarea noastră: dacă le practicăm prin trăire interioară.

În Scrisoarea a 2-a către Corinteni (cap 12, v 9) – citim: ”puterea mea prin slăbiciune își atinge plinul”. Și ne cutremurăm, la gândul că Dumnezeu ar putea avea nevoie de noi. De ce are nevoie puterea ordonatoare de slăbiciunile noastre, ne întrebăm? Este – dacă vreți, un alt mod de a ne întreba dacă Dumnezeu … ne-a făcut pentru El? (Ori, la această întrebare ascultăm hotărâtul răspuns-promisiune pe care-l dăm în fiecare Duminică: ”pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”…)

De ce are nevoie ordinea, pentru a se impune în lume – de slăbiciunea oamenilor, de fragilitate, de punerea în criză? (E ca și cum, atunci când aluneci, ai vrea să ști că între tine și asfaltul tare este o plasă de siguranță. Minunea se poate observa atunci când nu-ți rupi piciorul, dar mai ales – atunci când constați minunea vindecării lui! Există o ordine reparatorie …)

În primul rând, pentru că așa cunoaștem adevărul acestei lumi – atunci când facem un act de voință, depășind slăbiciunile proprii prin puterea voinței noastre, dar nu singuri – ci ajutați de grația divină.

În al doilea rând, pentru că așa reușim să practicăm adevărul cel mai profund al vieții noastre, rostul ei adevărat – atunci când acordăm un ajutor (de la acord, armonie a bătăilor inimii proprii cu cea a aproapelui) prin puterea iubirii pe care o manifestăm față de aproapele.

În al treilea rând, pentru că nu putem ajuta cu adevărat decât pe cei mai slabi ca noi – pe cei care se află într-o dificultate mai mare ca a noastră, prin puterea milosteniei sau a carității.

Puterea-necontrolată (care se impune prin violență, care caută să controleze prin forță și exces legislativ) este opusul puterii-iubitoare (care se impune simplu: prin iertare și compasiune).

 

 


Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.