Care să fie cauza stării de ceartă adânc cronicizată, a zgomotului de fond ce ne provoacă nesomnul, de ce ne pierdem în frunze de nu mai înțelegem rostul pădurii și cum ajungem să ignorăm fără vreo remușcare semne și mesaje serioase, pe care le refuzăm de parcă experimentarea Adevărului ar fi un lucru dureros sau inutil?!

Cum ajung presupunerile noastre să domine raporturile pe care le avem cu existența reală, să ne întunece cunoașterea, în detrimentul relației pe care ar trebui să o avem cu Adevărul – care ne urmărește pentru că-L simțim și ne iubește necondiționat, fiindcă ne cunoaște toate slăbiciunile?! De ce închidem – obosiți înainte de vreme sau poate, din frică sau egoism? – ochiul sufletului nostru, rațiunea, când ar trebui să-l ”coborâm” în inimă pentru a privi de acolo lumea în stare de compasiune, de compătimire față de suferința celuilalt?

Lumea ne apare azi cuprinsă de iluzie și ignoranță – dar asta nu am constatat-o noi, o știau deja vechii indieni, e consemnat în Vede și Upanișade. Imaginea funiei încolăcite ca un șarpe, spaima reală pe care o poți trăi în fața unei păreri, speranțele deșarte față de lucruri care nu există în afara propriei imaginații … toate conduc la nevoia noastră de a trăi în Lumină, la întâlnirea cu Adevărul: cât trebuie să rătăcim, până ajungem la recunoașterea Lui?

Minciuna și nechibzuința sunt la modă – dar nici aceasta nu este o noutate, au  disecat-o alții mai demult: Sfântul Augustin, de pildă, când ne spune să nu ne avântăm înspre judecarea semenilor noștri – ”faptul că cineva minte sau nu minte, trebuie judecat după modul său de a gândi și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”  … ”Ex animi enim sui sententia, non ex rerum …” Acolo, în inimă, este măsura adevăratei noastre miopii.

Dacă vorbăria și clevetirea au însoțit întreaga istorie a omenirii, astăzi inflația de vorbe a ajuns insuportabilă. Și nu neapărat din pricina neologismelor care îmbogățesc constant limbile planetei și nici a sacrosanctei libertăți de opinie ce se cere exersată la tot pasul. Nu e nevoie, dar ne trezim vorbind. Constatăm că ceva nu e adevărat și fie urlăm din rărunchi că am găsit o minciună umblând încă în libertate, fie ne place să dăm credit posibilității – căci e infinită, nu-i așa? Ni se pare că știm să explicăm ceea ce de fapt nu cunoaștem și ajungem să credem pe cei care nu ar merita această onoare …

Îndreptarea lucrurilor nu poate veni decât din interiorul nostru, dacă vom reuși să orientăm cauza ce precede acțiunile noastre către Ființă și atunci când ne vom curăți interior pentru întâlnirea noastră cu Adevărul. Existența (germ. Sein), pentru a fi reală (germ. wirklich) și pentru a avea efect (germ. wirken) va înțelege să descopere sensul vieții, să atingă pragul cauzalității (germ. Grund). Lumea din jur va începe să se schimbe, dacă noi acceptăm să fim mai buni.

Ne rugăm pentru liniște și reculegere în această Săptămână Sfântă, pentru a medita asupra rostului întâlnirii noastre cu Adevărul. Fiecare ne pregătim după puteri – fie și în ceasul al unsprezecelea – pentru a primi Lumina, cauză și formă de manifestare a Creației. Pentru o Noapte, de Înviere, nu ne vom mai ascunde în întuneric, ci ne vom bucura împreună de certitudinea existenței noastre: o realitate a șansei pe care am primit-o, în dar.

 


Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 


În lumea de astăzi, asaltați fiind de false probleme, războindu-ne cu frații noștri pentru închipuirea de a fi perfecți vreunul din noi, asistăm la ceea ce profetul Daniil (9, 27) numește ”urâciunea pustiirii”: altarul păgân, ridicat pe altarul de jertfe al Templului, întunericul pus în locul luminii, minciuna ca refugiu firesc și goliciune peste tot, polițe ajunse la scadență, nerăbdare generalizată și o sărăcire sufletească în zbateri inutile, pierderea masivă a timpului, pentru cauze străine de ființa noastră …

Cu atât mai mare este sentimentul de bucurie, care a inundat ieri, 19 Martie 2019, sufletele noastre! Am aflat de semnarea, de către Papa Francisc, a Decretului de recunoastere a martiriului celor 7 Episcopi greco-catolici, uciși pentru credință:  Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu …

Împodobirea Prea Sfințiilor Lor cu haina albă a martiriului s-a făcut la 70 de ani după arestarea lor, în 28 octombrie 1948. Cum au trecut acești ani peste poporul nostru, cum am suportat ignoranța și dezinteresul, atâta amar de vreme, a realității unor suflete care au suferit uciderea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dând mărturie de credință prin viața lor, pentru ca suferința noastră să fie scurtată și pentru ca lumea să se îndrepte cu fața spre Lumină și Adevăr?

E peste puterea omului de a înțelege cum nedreptatea este înlocuită de dreptate – dar înțelegem, împreună cu profetul Daniil (cap 9), că nu pe dreptatea noastră, ci pe îndurarea lui Dumnezeu ne putem construi existența: ”că nu pentru dreptățile noastre cădem înaintea Ta rugându-ne, ci pentru îndurările Tale cele multe”.

Știm că această recunoaștere nu înseamnă că în România, de astăzi înainte, vor înceta nedreptățile. Nici că ni se vor șterge automat, tuturor, fărădelegile sau că putem să o luăm de la capăt cu păcătoșenia noastră!

Credem însă că ni se oferă tuturor un prilej de renăscută speranță și, datorită celor aleși, suferința noastră va fi scurtată. Prin suferințele Prea Sfințiilor Lor: Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și prin rugăciunile ce le vom înălța către Ei, prin dorința noastră de a Le cunoaște existența pământească și moștenirea pe care ne-au lăsat-o, și citindu-le testamentul pe care l-au pecetluit cu viața proprie, sfinții martiri au puterea de a îndreapta lumea noastră, semănând răbdarea lor, cea încercată cu sânge, pentru ca noi să culegem tăria curajului de a ne continua lupta.

Căci Dreptatea și Adevărul se cer mărturisite zilnic și aceasta nu se va termina niciodată: ”Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă!” (sunt ultimele cuvinte ale Cardinalului martir Iuliu Hossu).

În acest context, vă propun – ca publicitar încă în activitate – să fim cu atât mai atenți în jurul nostru, să poposim cu discernământ asupra întrebării: ”Ce sunt idolii?” … și să observăm acele himere care se interpun între ființa noastră profundă – umanitatea și omenia noastră – și Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, Părintele nostru iubitor și iertător.

Idolii ne propun umplerea unui spațiu creat de noi înșine, prin nepăsarea pe care o avem față de celălalt – atunci când nu-l mai recunoaștem ca frate al nostru – ci îl privim ca pe un străin, de prea multe ori cu dispreț, spre propria noastră însingurare.

Sau, atunci când ni se întâmplă să ne umflăm de cunoaștere și ne arogăm merite ce nu ne aparțin, uitând că totul este primit în dar de la Dumnezeu, iar noi suntem îngăduiți cu un anumit scop și doar vremelnic în lume: pentru a folosi timpul și darurile, pentru a ne lăsa luminați de Cuvântul Adevărului.

Idolii generează iluzii: bogățiile materiale, grandoarea și promisiunile de împlinire a poftelor și măririlor pământești, și ne pun în postura de a sluji aparențelor. Ne prind în capcana superficialității, în care (sic!) ne străduim (cu sudoare reală!) să construim incosistent și nesustenabil … dar cum am putea-o face altfel, dacă lăsăm cunoașterea văduvită de iubire, sau mai rău, dacă acceptăm folosirea cunoașterii nedrepte, cea care e supusă unor interese de moment?!

Problema cu idolii nu este la ei – ci în raportarea noastră la ei, căci o facem ca și cum ar exista: de-am înțelege că ei nu există, dar cearta noastră este reală și ne chinuie, îmbolnăvindu-ne de înstrăinare …!

Pluralitatea acestor idoli ne orbește până la nepăsare, până la necunoașterea originii noastre comune și ne face să pierdem din vedere ”unitatea, căreia i se mai spune și pace” (cf. Sf Toma de Aquino, ”Despre Buna Guvernare”). Înțelegem oare că fără unitate, nu vom avea pace?! Înțelegem că unitatea nu poate fi realizată cu forța?! 

Diversitatea raportată la drepturi duce la proclamarea întîietății. Dar diversitatea raportată la frumusețea actului de creație care a permis-o, duce la unitatea credinței sau ”credința luminată”, cea care se construiește pe cunoașterea din iubire.

Avem convingerea că Unitatea Bisericii își va afla prilejul de bucurie și reîmprospătare a speranței, atunci când, între 31 Mai si 2 Iunie Papa Francisc, va ajunge în vizită apostolică, în România … Ne așteptăm să citim bucuria comuniunii nu numai între catolicii de diferite etnii – maghiari. sași și români; de diferite rituri – latin sau bizantin …, dar îmbrățișarea frățească va fi frumoasă și între ortodocși și catolici, pentru că una este cămașa Domnului nostru, pe care nu o vom rupe în bucățile propriilor noastre interese! 

Să ne bucurăm în aceste zile frumoase de Primăvară, care freamătă deja de emoția întâlnirii cu Sfântul Părinte Papa Francisc, împreună cu frații noștri din Corul ”Lumină Lină” de la Muenchen și să recunoaștem: avem încă un prilej minunat de a ne regândi prioritățile, lăsând Sfintele Icoane să ne călăuzească  pașii pe calea dreptății, în tot acest an, aducând mărire lui Dumnezeu, pentru că în Calendarul Bisericii noastre, o zi vor avea și Sfinții Martiri Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu!

Să-i rugăm, să mijlocească pentru noi nevrednicii, la Domnul, să putem continua lupta.

Amin.

(între 3 și 19 Martie 2019, Bucuresti)


Traseul unui suflet închinat lui Dumnezeu, Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică și Familiei. Din Coroiu, spre Blaj: prin Șoimuș, Ighiș, Calvaser și … Lunca.

harta

Născut în comuna Coroiu la 10 Aprilie 1897, Părintele Petru Pădurean a făcut primele clase la Școlile din Coroiu si Șoimuș, apoi Părinții săi – Ilie (plugar) și Maria (casnică), l-au înscris la Școala de aplicații din Blaj (1906-1907).

liceul

Liceul greco-catolic ”Sf Vasile cel Mare” l-a urmat la Blaj, între anii 1907 – 1915 (documentul de absolvire Nr 13/1914/1915 din 27 Iunie 1915).

Își continuă studiile la Facultatea de Teologie din Blaj, intre 1915 – 1919 (diploma nr 80 din 2 Iulie 1919).

În 12 Iulie 1920, la Blaj – se căsătorește cu absolventa Școlii civile de fete, Livia Valeria (născută Voicu, în 10 Noiembrie 1896, în comuna Nocrich din părinții Nichie și Sofia).

Este hirotonit diacon în data de 5 August a anului 1920 de către Arhiepiscopul Dr. Vasile Suciu iar în data de 8 August 1920 primește de la acesta sfânta taină a preoției, în Catedrala Mitropolitană greco-catolică ”Sfânta Treime” din Blaj.

Catedrala

Este numit administrator parohial în 1920 în comuna Ighișul Nou (unde va păstori intre 1920 si 1935).

În comuna Ighișul Nou se nasc cei patru copii ai Familiei Preotului Pădurean: Petronela Livia (11 Iulie 1921), Maria-Alexandrina (7 Ianuarie 1923), Titus Petru (6 Aprilie 1924) și Viorica Lucia (in 27 Ianuarie 1930).

preotul si preoteasa

Din 2 martie 1935 până în 5 August 1954, este Parohul greco-catolic al comunei Calvaser – prin numirea dată de Arhiepiscopia greco-catolică a Blajului, nr 635/1935.

Apoi, prin decizia Ministerului Cultelor cu numărul 5199/1954 – dată în 1 Iunie este forțat să se mute Paroh în comuna Lunca (aici ajunge în 5 August 1954 și va sluji în același rit greco-catolic până la trecerea sa la Domnul, în 1963).

Șematismul Clerului din anul 1932 ne arată situația credincioșilor greco-catolici, (și) din comuna  Calvaser, la acea dată. Parohia aparținea protopopiatului de Sibiu, avea două biserici greco-catolice – una mai veche, din 1797 cu hramul ”Sfintilor Arhangheli” si cea nouă, 1813, cu hramul ”Bunei-Vestiri”. Ambele biserici erau din lemn, iar Părintele Petru – împreună cu familia și credincioșii săi – a considerat că ridicarea unei biserici noi, de piatră, este necesară.

1932

calvaser 1932

In 2 Martie a anului 1935, Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Familia sa ajung în comuna Calvaser, unde sunt întâmpinați cu entuziasm de întreaga suflare. Între turmă și păstor vor fi construite – în cei 19 ani de pastorație neîntreruptă – relații deosebit de strânse, a căror amintire dăinuiește și astăzi.

sosirea 2

sosirea1

coperta

Calvaser

În Șematismul Clerului Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia și Făgăraș, pentru anul 1937 – îl găsim înscris pe Părintele Petru Pădurean ca Paroh în Calvaser – unde Biserica greco-catolică număra deja 1.440 de suflete. Gara și Oficiul Poștal țineau încă de atunci de Șeica Mare, iar Părintele Petru Pădurean avea responsabilități pastorale și în Boarta (comună învecinată, pe Târnava Mare). 

Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Preoteasa Livia Valeria au avut, la propriu, două Familii – atât cei patru copii ai lor cât și comunitatea de credincioși ai satului Calvaser, pentru care au realizat o frumoasă operă educativă: mai întâi, prin propriul exemplu de cumpătare și muncă neobosită, de încredere nezdruncinată în lucrarea Spiritului Sfânt cât și prin curajul asumării unor obiective sociale – cum a fost, de exemplu, realizarea cadastrului comunei: un efort care i-a împăcat pe vecini unul cu celălalt, nelăsându-i să se certe pe ceea ce fusese măsurat și înregistrat (încă din 1939!).

avocati

În fotografia de-asupra, Părintele Petru Pădurean, împreună cu Avocatul I. Stănilă (copil al locului), în Ianuarie 1939, pe o uliță din Calvaser. Numele localității vine din limba germană – Kalt(es) Wasser (”apă rece”).

Biserica greco-catolică din Calvaser – având hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a fost ridicată și închinată lui Dumnezeu de Părintele Pădurean, împreună cu iubiții săi fii sufletești, credincioșii greco-catolici ai comunei, între anii 1935 si 1942.

Cele două turnuri amintesc celor de astăzi – în limbajul direct al arhitecturii, de Catedrala Mitropolitană a Blajului.

biserica

La 5 decenii distanță, odată cu eliberarea din regimul comunist totalitar-ateu,  moștenitorii familiilor greco-catolice din Calvaser, amintindu-și de perioada păstoririi Părintelui Petru Pădurean și bucurându-se de rugăciunile acestuia, au decis ridicarea unei Cruci comemorative în curtea Bisericii – pentru ca generațiile ce vor urma să-i păstreze o pie memorie.

De recunoștința și aprecierea înalților ierarhi ai clerului greco-catolic, Părintele Petru a avut parte încă în timpul vieții sale, atunci când i s-a oferit distincția de protopop-onorar:

protopop

Suntem în Anul vizitei pastorale a Papei Francisc în România (31 mai – 3 iunie) și adunând aceste amintiri la inițiativa fraților noștri din Calvaser, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să trăim la Blaj – împreună cu întreg neamul românesc – bucuria beatificării martirilor-arhierei Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu.

Credem că e un prilej de reflecție la însemnătatea Bisericii Unite cu Roma, greco-catolică, pentru neamul românesc.

Și vom încerca să înțelegem – poate chiar împreună cu credincioșii din comuna Calvaser (azi contopită cu Șeica Mare), cum lucrează Bunul Dumnezeu în viețile noastre, prin rugăciunile Preoților săi.   

(București, 11 Februarie 2019)


(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

lessing

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

 

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)