Vremea pandemiei ne pune in fata unor schimbari urgente de comportament.

Pe de-o parte, suntem chemati sa ne acoperim trupurile cu masti, combinezoane si manusi. Pe de alta parte, suntem preocupati de faptul că noile tehnologii care faciliteaza comunicarea online ne expun unor riscuri reale. Nu le sunt toate regulile scrise (abia dacă a inceput procesul de legiferare), lipsește accesul universal la spațiul online, și mai sunt încă destui analfabeți cuminți, care fie se feresc de tastatura telefoanelor inteligente sau/și nu vor să învețe limba engleză …

Însă, momentul în care vom vota online, se apropie, ca un firesc al noilor forme de comunicare. Îl vom accepta, după cum am acceptat să ținem jurnale de idei online, să ne auzim cu prietenii pe Facebook, să vizităm muzee în spațiul virtual și bineînțeles, să ne facem cumpărăturile, la distanță. Și ne vom pune toate speranțele în softurile certificate de organisme apolitice, în care vom avea reprezentanți onești, cu o înaltă ținută morală.

Tot atunci, însă, vom mai afla un lucru. Că adevărul înscris în inimile noastre are nevoie de intimitate și de dialogul cu Dumnezeu, intermediat de Preot. Și vom constatat, că pentru a ne odihni cu adevărat, pentru a simți cu adevărat, e nevoie de altfel de contact. Îi vom spune ”ca pe vremuri” sau ”varianta tradițională” (old school) … și poate vom suferi de nostalgie, dacă vom pierde pe drum învățămintele istoriei. Nu de alta, dar alegerile s-au furat și în 1946, când nu s-a votat nici cu mănuși, și cu atât mai puțin, online sau în limba engleză. Iar de atunci, continuăm să construim o lume parcă tot mai mincinoasă.

Oare ne vor scăpa transparența online-ului și limba engleză de … minciună?!


Biserica, de când a luat ființă – pe Cruce, atunci când sutașul a împuns coasta Domnului – este în criză. Și va rămâne în criză, până la finalul veacurilor (PS Virgil Bercea).

Există o criza a Bisericii? Dacă e reală, de unde vin frământarea și neliniștea? De unde? De orișiunde, numai din indiferență, nu. Firescul crizei este legat de freamătul lumii, din misiunea Bisericii, trăită prin înnoită chemare. Căutarea omului, pe care Biserica îl definește ca pe aproapele nostru … 

Omul ca ”aproapele nostru” – această comuniune cu celălalt străbate toată învățătura Bisericii. În chiar Rugăciunea Domnească ”Tatăl nostru”, atunci când cerem pâinea noastră, cea de toate zilele – nu o cerem numai pentru noi. O cerem pentru a o împărți cu ceilalți, căci spunem dă-ne-o nouă astăzi.

Cu atitudine de copii care au încredere deplină în Tatăl lor, conștienți de universalitatea și particularitatea acestei cereri (căci nu ne-ar veni la îndemână să spunem: dă-mi-o mie, așa-i?), înțelegând și acum-ul clipei care este cel mai prețios dar al eternității, acela de a se toarce în prezent ca o condiție a existenței, ne strângem în jurul mesei și mulțumim Domnului pentru că acum vedem limpede: rodul muncii noastre este răsplata hranei pe care ne-o oferă Dumnezeu.  

Intenția muncii noastre nu poate fi îmbogățirea și nici îndestularea. Vom munci, iar din rodul muncii noastre vom putea aduce laudă …

Biserica este vie, atentă la starea societății, și are menirea de a cunoaște, de a îndruma și mai ales de a ajuta creația – adică pe om, ca parte a lumii create de Dumnezeu, adică pe noi, urmași ai lui Adam, cel salvat prin răscumpărare, de iubirea lui Isus.

Omul de azi, împreună cu aproapele său, are aceeași misiune pe care a primit-o din veac, strămoșul nostru: aceea de a stăpâni lumea. De aici, decurg câteva întrebări fundamentale:

  • Ce este binele comun?
  • Cum se realizează dreptatea socială?
  • Cine este aproapele, mai ales acela aflat în suferință?

Biserica are o responsabilitate socială, iar vocea ei trebuie să se facă auzită. Cum? Prin creștinul educat, cultivat. De aici, necesitatea de a educa politicienii.

Intervenția Bisericii asupra lumii este prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie și Apostol, în Liturghie, prin celebrarea Sfintelor Taine ale Sfintei Liturghii, prin împărtășirea comună din trupul și sângele Domnului … iar cuvântul predicii ne explică Evanghelia în prezent: adică, raportat la viața turmei care ascultă. Orice analiză – inclusiv (sau mai ales) cea asupra demnității persoanei umane, are nevoie de un punct de referință. Iar acest punct de referință, pentru un creștin cultivat – este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată câteva principii, enunțate în timpul celor trei zile de Seminar ACRO, de către Pr Felix Roca; asistentul spiritual al Actiunii Catolice din Romania:

  1. Biserica nu este de domeniul privatului;
  2. Săracii sunt diamantele Bisericii (Sf Ioan Damaschin);
  3. Persoana umană are o demnitate intangibilă;
  4. Omul este locotenentul lui Dumnezeu pe pământ (a ține locul – loco + tenente)
  5. Omul este singura ființă pe care Creatorul a vrut-o pentru ea însăși;
  6. Unicitatea omului: nu suntem identici, nu suntem trași la Xerox (sic!);
  7. Omul este creat din iubire, și este răscumpărat de o iubire și mai mare;
  8. Viața are un caracter sfânt și inviolabil;
  9. Conceptul persoanei include trei aspecte:
    • Identitatea morală,
    • Constituția fizică,
    • Responsabilitatea juridică
  10. Cele patru principii ale învățăturii sociale ale Bisericii sunt:
    • Binele comun
    • Demnitatea umană
    • Solidaritatea 
    • Subsidiaritatea

Problemele actuale ale omenirii vor duce oare Biserica spre adaptarea la moda lumească? 

Pot toate problemele lumii deveni probleme ale Bisericii, fără discernământ? 

Lumea de azi a dezvoltat o aplecare de a-și crea probleme din orice: ne putem certa din orice, putem fi zile întregi în dezacord permanent

Va intra Biserica în această capcană a rezolvării conflictelor – sau va păstra o oarecare distanță igienică față de problemele lumii.

 Sau poate va face o alianță cu ONU, spunând, fie – (a.) cele 17 obiective strategice sunt si ale noastre sau (b.) iată cele 17 obiective ale voastre, le-am revizuit, și vă rugăm, ascultați-ne – ele sunt deja cuprinse în cele două porunci lăsate nouă în pază și practică – de Domnul …Da, cele două Porunci ale lui Isus, le aflăm în Evanghelia după Sf Marcu, cap12; 28-34.

Omul, fiind creația lui Dumnezeu, alege liber să-I asculte chemarea și se pleacă în fața lui Dumnezeu, așa după cum libertatea se va supune adevărului.

Și rămânem cu întrebarea (pentru un viitor Seminar). 

Există o ruptură reală între Biserică și societate? O ruptură care ar avea la bază cele câteva forțe, identificate de Profesorul Christopher Tollefsen – care au acționat ca frâne în dezvoltarea armonioasă a Ecclesiei, în sensul adâncirii unei prăpăstii istorice între Biserică și societate, astfel:

  1. Tentația Bisericii de a colabora, după 313 – cu statul, cu domnitorii si cu principii – mai degrabă decât cu masele (nu înseamnă că turma a fost uitată – doar că a fost mai puțin implicată în rezolvarea problemelor)… o tentație a Bisericii spre politică (schimbarea lumii prin actul de conducere);
  2. Tentația Bisericii de a se retrage, meditând în rugăciune, mai degrabă decât a intra într-o relație plenară, un angajament total cu poporul, cu turma, ceea ce poate duce la:
    • Distanțare, elaborarea unui sistem sofisticat de preoți fără popor;
    • Disoluție (plecând din Reformă), elaborarea unui sistem în care avem un popor de preoți (și implicit, un popor care nu mai are nevoie de preoți);
  3. Tentația superiorității creștinului retras din treburile spurcate ale lumii corupte (după modelul călugărilor, o așa numită exacerbare a celibatului): creștinii practicanți recunosc în călugărul care se roagă, un model puternic, un mijlocitor real – și, prin imitație, refuză și ei, implicarea plenară în societate …

Așadar, e bine ca Biserica să nu cadă în păcatul urmăririi modei lumești … și în aceași timp, cum facem să ne întoarcem (ca Adunare a Poporului, Ecclesia) la Biserica Sfinților Apostoli, la acea stare de propovăduire curajoasă cu riscul propriei vieți a Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei lui Isus: model de viață, inspirație și filtru mereu actual de cunoaștere și acțiune, în lume. 

Călin Diaconu,

Președinte AGRU Național

Materiale de studiu pentru Învățătura Socială a Bisericii

impreuna pe drumul cunoasterii

Impreuna, pe drumul cunoasterii … Așa e Binele – un drum strâmt. Avem libertatea ocolirii, a salturilor in stanga si in dreapta … dar prin aceasta, nu vom avansa spre scopul nostru principal, care rămâne: mântuirea …


Agnus Dei

Agnus Dei, sculptură din prima jumătate a secolului al XII-lea, atribuită lui Nicolo. Se află în catedrala din Ferrara, care are hramul Sfântului Gheorghe …

Tu, ce l-ai întreba, dacă l-ai întâlni?

Vă mărturisesc că nu l-am cunoscut pe primul om care s-a îmbolnăvit de coronavirus. De aceea, nici nu vă pot spune dacă mai trăiește sau dacă a murit. Nici măcar, nu pot să vă confirm cu certitudine, dacă e chinez sută la sută sau doar după mamă. Și nici, dacă era un străin oarecare, nechinez, aflat cu treabă prin China, prin Wuhan sau aiurea pe-aici, pe undeva, pe acest Pământ tot mai rotund, în preziua îmbolnăvirii sale. Nu știu nimic despre primul om bolnav de coronavirus, și totuși … dacă acela ar (mai) trăi și presupunând eu l-aș cunoaște, și aș avea dreptul să-i pun o singură întrebare: care ar fi aceea?

Prima care-mi vine în minte, ar fi una care să-i sondeze sufletul. Starea conștiinței. L-aș întreba, de pildă, cum își poartă povara îmbolnăvirii atâtor semeni: ”Și ia zi, prietene, cum te simți?” … Anonimul perfect, ascuns poate și astăzi printre noi sau poate deplâns de câteva luni de cei dragi lui (fiindcă e posibil să se fi stins înainte de orice mărturisire), de-ar trăi, poate s-ar tângui, privind în gol, aducându-și aminte de cele ce-a greșit, atunci când a făcut-o: fie rătăcirea de-o clipă, fie obiceiul strâmb de-o viață, ar privi concentrat la momentul păcatului său, l-ar recunoaște și l-ar mărturisi. Sau poate, nu ar găsi puterea să o facă. Sau nu i s-ar părea interesant și ar refuza să intre cu mine, în acest joc. Sau poate omul acela, oricare ar fi fost sau va fi fiind el încă, nici măcar nu și-ar aminti …

Atunci, mă gândesc dacă l-aș fi întrebat, altcumva. Dacă aș presupune că a deschis Biblia, atunci l-aș întreba: ”Acum îl înțelegi, dragă prietene, pe Adam?”. 

Iată o întrebare partinică, pusă de pe o poziție fermă, al cărei răspuns mi-ar spune mai multe, dacă l-aș primi. Aș afla astfel, dacă e familiarizat cu religia iudeo-creștină, dacă a auzit de păcatul originar … ce discuție interesantă am purta, până-n miez de noapte, despre moarte în primul rând, și când se va inventa vaccinul împotriva ei, până ni s-ar îneca vorbele în sughițurile plânsului de mila proprie sau ni s-ar permite să ne ridicăm, având conștiințele spălate de o bună spovadă. Și aș renunța la apelativul evident ironic, și l-aș numi ”Frate” … indiferent de culoarea pielii.

…….

În noua realitate a distanțării sociale, avem timp să medităm despre ce este, despre cum a intrat în lume, și mai ales despre felul în care se răspândește, păcatul. Avem timp să medităm asupra morții și poate vom înțelege că păcatul este moartea

Aleși de Dumnezeu, iudei și creștini, să purtăm cu de-a sila, în transmisiune live sau streaming, necazul și freamătul răspândirii unei pandemii, cu statisticile ei macabre și gustul de apocalipsă, avem șansa să ne întrebăm asupra Marii Sărbători care ne-a însoțit pe tot acest drum. Fie că ne socotim urmași ai lui Avraam (zis și Ibrahim), ai lui Moise sau ai lui Isus Hristos Domnul și Răscumpărătorul nostru, și unii și ceilalți, recunoaștem, prin același nume, Sfintele Paște.

Cei care știu citi de la dreapta la stânga, recunosc în ebraicul Pesah – פֶּסַח, amintirea Păsării Domnului, care a trecut peste Egipt, atunci când poporul ținut prizonier, visa la eliberare. Cei care citesc de la stânga la dreapta, vor recunoaște că în urarea Hristos a-nviat! stă bucuria credinței lor în înviere și răscumpărarea noastră din păcatul strămoșesc (adamic)! Vorbim la fel, dar înțelegerea noastră e diferită? Putem afla unitatea în diversitate? 

Înțelepciunea – culme a cunoașterii – presupune, desigur, o bună memorie. Dar, pe lângă păstrarea ei, înțeleptul va  recunoaște (odată cu limitele puterilor sale, și aflat în fața evidenței fragilității propriei ființe), sensul transcendenței în jocurile eternității cu timpul. 

E vorba despre Adam și Noul Adam, în povestea acestor zile. 

Și cum-necum, pricepem că trebuie să încercăm, împreună, de acum înainte. Împreună, să vedem și să ne recunoaștem greșelile, împreună să luptăm cu răutatea, împreună să alinăm suferința celuilalt, împreună să punem capăt rătăcirii sau stării de servitute sau războiului dintre noi … 

Odată cu eliberarea, dacă vom accepta această coroană a solidarității, ne vom întări voința, autocontrolul și vom crește standardul responsabilității sociale, pentru a ne redobândi libertatea. Ne vom trezi că am urcat încă o treaptă în istoria omenirii. Va începe o nouă perioadă, acum – că avem borna universal recunoscută a unui eveniment care a zguduit umanitatea pe tot cuprinsul ei. Poate în această epocă nouă, ne va fi dat să înțelegem unicitatea Binelui și cu siguranță vom aprofunda multiplele nuanțe ale răului, mai ales puterea lui șmecheră, aceea de a se adapta timpului prezent. 

Drumul strâmt spre Adevăr ne va uni în epoca post-coronavirus, iar spiritul gregar se va bucura tresărind cu recunoștință, atunci când ne vom regăsi frecându-ne unii de ceilalți. Numai de nu ne-am buluci cu toții spre poarta acestei noi forme de înțelegere a comuniunii, căci este loc pentru toți cei chemați, fie că ne numim evrei, creștini sau arabi, și toți aceia pentru care legământul credinței într-unul Dumnezeu este sfânt și actual  … 

Dacă mi-e permisă o glumă, în vremurile acestea noi, Adam se va privi și va fi privit cu alți ochi, atunci când va strănuta sau va scuipa pe stradă … și tocmai de aceea, va avea de luat câteva măsuri înțelepte, la nivel planetar.    

(București, în 24/25 Aprilie 2020)

 


Iubitilor,

Pare a fi vremea răsturnării valorilor, și de aceea, ne miroase a Revoluție – simțiți?

Dacă până acum vorbeam de muncă și nemuncă, acum vom vorbi despre e-work.

Dacă până acum vorbeam despre școală și chiul, acum vom vorbi despre e-learning.

Dacă până acum vorbeam despre recoltă și prisos, acum vom vorbi despre e-shopping.

Stadioanele vor rămâne pustii și vor fi înlocuite de e-gaming.

Parlamentele se vor întruni și vor învăța să conducă practicând votul de la distanță, prin e-guvernare. Și noi, tot așa ne plătim taxele.

Hai că am învățat să comunicăm online, am construit infrastructura unei realitati virtuale,  căreia îi testăm acum consistența mai devreme decât am fi crezut și, cu siguranță, mult mai devreme decât am fi dorit.

Dar simțim cu atât mai acut, în toată această vânzoleală, că există Adevărul, și acesta este cu noi – arătându-ne Calea și dându-ne dreptul la Viață! Dacă Adevărul absolut nu ar fi veșnic, dacă nu s-ar oferi El, nouă, atunci l-ar schimba oamenii, cu fiecare revoluție în care-și petrec timpul, în special cu răsturnarea valorilor și câștiguri de moment.

Izolarea din vremea carantinării noastre nu poate să ducă altundeva decât spre disconfortul neîncrederii și cred cu toată tăria, că înțelepciunea ne va îndrepta meditațiile spre unitate, spre solidaritate, spre catolicism. Nu de globalizare ne vom teme, ci de lipsa carității.

Iubiților,

Vaticanul nu e o Cetate care cucerește teritorii și nici nu apelează la forță pentru a se impune. Unitatea realizată de Petru, ne este prezentată în Faptele Apostolilor. Eu o văd mai degrabă ca pe un magnet care ne atrage, o forță centripetă pentru că găsește în noi, ecoul testamentar al Mântuitorului. Oile au nevoie de un păstor. E vremea să ascultăm Cuvântul de la Vatican:

Ce-am face cu leproșii, azi? Cu ce lege a clopoțeilor i-am marginaliza? De aceea, ne simțim mișcați de aceia care s-au imunizat trecând prin boală, și acum își pun sângele și plasma și anticorpii, la dispozitia si spre studiul medicilor ce i-au salvat … ajutând astfel, pe altii.

Și știți și voi: motive de dezbinare vor fi întotdeauna, multe.

Iată, vom ajunge cel mai probabil la testarea in masă a  anticorpilor pe care-i avem în interiorul nostru.  Vom fi căutați – nu în suflet, nu în conștiințe, ci în sânge – și ni se va spune, așa după cum vom fi catalogați prin testele de laborator: hei tu, cutare, ai anticorpi si nu mai prezinti risc de imbolnavire (adică ai făcut boala, ai luptat, ai învins, bravo!)ești apt de muncă. Iar voi ceilalti, stati acasă …

Așadar, cu armata medicilor și preoților în prima linie, analizând sângele și sufletele noastre, vom reîncepe viața care în online, care în offline, apreciind de-acum fiecare amintire a normalității, pe care vom avea datoria să o povestim copiilor: uite, așa și pe dincolo, vezi în pozele astea … cum trăiam pe vremea dinaintea coronavirusului … (atât doar să fim atenți, căci vom adăuga la frustrările lor).

Să te ții atunci, popor de nostalgici, cum vom plânge cu lacrimi de jale, toate Adunările la care nu am participat …

 

 


Orice perspectivă etică își pune problema apariției celor două categorii fundamentale – binele și răul – în modul nostru de a gândi, vorbi și trăi.

Unii spun că ar exista constitutiv în fiecare dintre noi, un liber arbitru al conștiinței, care este pus responsabil peste alegerea binelui și respingerea răului. Mai mult decât instinctul binelui, ar fi o chemare a binelui, pe care urechea noastră interioară este capabilă să o audă. Această natură umană și capacitatea ei de a auzi și a face binele, este socotit ca semn de civilizație. Dar, dacă ne uităm la crimele săvârșite pentru vreun bine relativizat de politica intereselor meschine, ne îndreptăm rușinați privirea, căutând răspunsul în altă parte.

Mult mai ușor este pentru om să cunoască ceea ce nu-i place, ceea ce-i provoacă răul, scârba, ceea ce-l afectează (boala, sărăcia) … iar forma patosului delimitării de rău, poate deveni sursă a definirii binelui: oaza de liniște, pacea, calmul, puterea ce-ți vine din sănătate (randamentul) …

Dacă recunosc binele (abia) atunci când sunt ferit de rele, pot face un pas-doi înapoi, pentru a vedea mai departe de-atâta?

Primo, pot mulțumi, pot exersa recunoștința – ca formă de adresare către Cel care îmi trimite cu generozitate, revărsarea de daruri pe care știu că nu le merit.

Secundo, pot învăța să împart ceea ce recunosc că … am primit? Lăsând la o parte argumentul că nu luăm nimica cu noi, la plecare, greutatea este să faci distincția între binele primit și binele dobândit: dar dacă însuși talentul fiecăruia (de a face să rodească moșia, de exemplu) este unul nativ, atunci îl putem considera dar.  Iar sursa darului este una externă, căci doar nu am stabilit eu însumi, cu ce daruri să fiu înzestrat?!

În căutarea tradiției binelui, va trebui vrând-nevrând, să ne întoarcem cu fața spre începuturi, spre dărnicia plină de sens, exersată în ziua recoltei