Trump a câștigat alegerile prezidențiale, în 2016. De-o vreme încoace, FBI-ul anchetează cazul  următor – oare nu cumva votul americanilor a fost influențat de ruși, prin exploatarea unei slăbiciuni fundamentale a democrației – căci în democrație, fiecare are voie să se exprime liber, să spună ceea ce crede, ceea ce simte, ceea ce înțelege … Dacă așa stau lucrurile, atunci, cu atât mai importantă e educarea maselor – dar ridicarea lor la nivelul  politologilor e evident o imposibilitate.

De ce ne asumăm să fim conduși de vulgul majoritar? Pentru că ținem la propiile noastre opinii, pentru că vrem să vorbim liber? Credem in cuvântul liber … dar abia după ce acesta s-a eliberat de ignoranță, s-a civilizat pe sine însuși prin efortul cunoașterii – altfel, îl simțim ca pe un cuvânt obraznic, fără valoare.

Numărul voturilor a fost de data aceasta în favoarea lui Trump, care (poate) a fost ajutat (și de) Rusia. Pus la zid de FBI, și de jurnaliști pus să aleagă între KGB și CIA, Putin i-a supărat aparent foarte rău pe-ai lui pentru a nu fi apărat cu fermitate propriile servicii …

Sensibilă și inspirată, media occidentală a surprins momentul trist al umilinței americane față de rivalul rus, în cadrul summit-ului de la Helsinki. Reproducem mai jos, coperta din TIME si o caricatura a THE ECONOMIST … îngrijorarea pare a fi reală: căci cine prostește vulgul, e bun de plată …

trump1

trump2


Atunci când oamenii se gândesc serios la schimbarea legilor, aceasta înseamnă că ei caută să îndrepte o stare de lucruri care nu mai poate continua, pentru că:

  1. Faptele lor au ajuns un lung șir de greșeli – repetate până la deranj, iar legile ”vechi” au devenit ineficiente, nerespectate, ignorate, neascultate sau necunoscute;
  2. Legea ”veche” nu mai apără sau nu mai slujește interesele celor care au alcătuit-o;
  3. Dreptatea nu mai este obținută de la aceia puși să judece prin legi – iar oamenii se simt înșelați de judecători, pe care-i pun să-nvețe legi noi;
  4. Mărturiile mincinoase au ajuns să conteze – fie și numai ca presiune falsă, aruncată asupra judecătorilor;
  5. A dispărut respectul față de adevăr și sensul îndreptării nu-și mai află orientarea în legile prezentului;
  6. Nu mai depunem efortul de a recunoaște valorile, nu mai suntem interesați de principiile care guvernează alcătuirea lumii și care ne-ar ajuta să prevenim greșelile și să anticipăm efectele lor de bumerang asupra noastră și a urmașilor noștri;
  7. Ne pasă de îmbolnăvirea (sau progresul?) societății și dorim să o salvăm – dar ne pierdem în analiza faptelor, în loc de a trăi îndreptarea cu gândul cel bun al inimii, recunoscând unde și când am greșit;

Când oamenii se gândesc la schimbarea legilor, înseamnă că au uitat trăirea credinței și sensul cuvintelor. Dobândirea dreptății înseamnă o îndreptare a inimii către Dumnezeu, cu speranța și cu credința că-ți va acorda dreptatea …

Căci dreptatea nu se poate lua și nici nu se poate vota – ci se primește, după curățenia interioară a fiecăruia. De aceea, cei din vechime au legat Justiția la ochi, simțind bine că judecata dreaptă vine din interior, că nu are nevoie de privirea exterioară, ci de echilibru.

Pentru a nu ne lăsa înșelați de aparențe, pentru a nu pleca amețiți de rumoarea prezentului iată că avem și noi nevoie, din când în când, de câte-o batistă peste ochii obosiți de-atâta rumoare, sau pentru a ne orienta privirea spre interior – acolo unde începe de fapt, libertatea noastră.

Dreptatea se lasă analizată în fața legii, iar legea pare destinată să se forțeze pentru a ține pasul cu o societate care evoluează: urmele (și urmările?) faptelor noastre pot să ne aducă, până într-un punct, semnele unei iminente schimbări. Dar dreptatea cred că ne propune ceva în plus: o stare de veghe a legământului, a fi statornic unei promisiuni.

În politică, certurile în jurul dreptății sunt acestea: dacă ea ar trebui apărată sau cucerită? În teologie, dreptatea e mai degrabă un dar interior, alcătuit deopotrivă din iertare și din iubire.

Bucuresti, 2/3 Iulie 2018

Justitia legata la ochi

 

 


sommelier

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București


Vorbind despre limite, deschidem un subiect esențial perioadei de formare a caracterului uman, astfel încât omul să poată ajunge ”o inimă gânditoare”…

Vom încerca mai întâi să vedem care sunt rosturile limitelor, apoi să înțelegem de ce atitudinea față de limite e cea care contează în modelarea personalităților. Dar vom apela și la etimologie pentru a explora sensurile cele vechi. Căci ”limita” – sau în latină ”limes”-ul putea însemna, după caz:

  • o linie de hotar între două ogoare, între două proprietăți, un semn distinctiv – poate un pietroi – pus să păzească între ceva ce este ”al meu” și o continuare – care însă este ”a ta” sau ”a altcuiva”;
  • o înghesuire, prin situarea între granițe … sau o limitare (”angusto limite mundi” – ”în granițele strâmte ale lumii” … );
  • o frontieră la marginea Imperiului, care de regulă era întărită cu fortificații;
  • un drum sau o cale, fie pe albia râurilor (”limite fluminum”), fie un drum al uscatului …

Rosturile limitei ar fi acestea:

(a) de a defini, prin delimitare (sunt ceea ce sunt, în interiorul mulțimii căreia îi aparțin);

(b) de a proteja, prin împrejmuire (zidurile casei, zidurile cetății, frontierele naturale ale statului stimulează instinctul de conservare … );

(c) de a ne conduce către altceva, prin (de)pășirea orientată (esența progresului, contrazicerea stării de fapt, depășirea limitărilor care îmbracă formele luptei dintre vechi și nou).

Atitudinile diferite pe care le-am surprins față de limite (de multe ori la propria persoană, alteori – la cei apropiați, care mi-au permis să văd la ei ceea ce nu puteam observa la mine …), ar fi acestea:

  • Atitudinea de negare. Mi s-a spus să nu calc limita aceasta impusă – și eu o calc, pentru că trebuie să-mi demonstrez libertatea de a decide, să gust adrenalina riscului, să învăț din eventuale eșecuri și să mă bucur de eventualele rezultate spectaculoase;
  • Atitudinea de curiozitate. Oare ce-o fi dincolo de această barieră unde altcineva decât mine a hotărât că trebuie ca lumea mea să ia sfârșit? Ia hai să vedem, să explorăm, să cunoaștem prin descoperirea necunoscutului, prin dezlegarea enigmelor;
  • Atitudinea de constructor. Limita e punctul de plecare pe care sunt chemat să construiesc, pe care trebuie să o depășesc construind mai departe și simt că am obligația să duc Vestea cea Bună dincolo de acest hotar … ”până la capătul lumii”.

Există față de cele de mai sus, un singur moment în care limitele încetează a exista, în care lumea întreagă devine proprietatea omului, în care ideea de Frate și de Soră se transformă în realitatea palpabilă a compătimirii – momentul în care înveți să iubești, căci pe drept Cuvânt, Lumea nu poate fi cucerită altfel decât prin Iubire …

schitul cornetu

Poate fi cucerită lumea altfel decât prin Iubire? Și iarăși, dacă te retragi în vârf de deal pentru a te ruga mai bine pentru cei rămași în lume – oare nu se cheamă că-i cuprinzi pe toți cu iubire? Ce ne apropie pe cei ce ne-oglindim de-o parte și de alta a râului vieții?

 

 


In luna Aprilie a acestui An Centenar, Familia noastră s-a despărțit de Decanul ei de vârstă, Maria Alexandrina, care a fost chemată de Domnul, după împlinirea frumoasei vârste de 95 de ani.

Moment de tristețe pentru noi toți, dar și de reflecție asupra a ceea ce au însemnat Bunicii noștri – care a fost soarta acestei generații în Istoria României? Ce moștenire ne-au lăsat? Ce mod de înțelegere a vieții am pierdut, odată cu ei?

Pozele pe care le-am regăsit în arhiva personală a Familiei, și care prezintă pe cei patru frați, copiii familiei Preotului Petru Pădurean și a Preotesei Livia Valeria (n. Voicu) ni-i prezintă pe: Petronela Livia (n. 1921); Maria Alexandrina (n. 1923); Titus Petru (n. 1924) și Viorica Lucia (n. 1930). Câteva poze din copilărie, o alta în deplina lor maturitate (sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut) – un arc peste timp, care ne spune o poveste …

Copii ai Marii Uniri, au învățat de la Părinții lor importanța Actului Unirii de la Alba Iulia, au crescut cu povești despre ”vremea de dinainte”, când bentița tricoloră se purta pe ascuns, pe sub haine, dar cu atât mai aproape de suflet … Au avut timp să învețe de la Părinții lor și să-și educe nepoții, pe noi cei de azi – cu respectul față de meritele înaintașilor, și în fireasca dragoste de țară, chiar dacă – la mijlocul vieții, destinul lor a părut că se frânge, odată cu venirea comunismului.

Predarea unor idealuri clare și ecourile nemuritoarei glorii a Marii Uniri s-au făcut însă tot mai greu înțelese de către nepoți, întrucât festivismul și intențiile partinice ale propagandei comuniste au reușit să erodeze sensul poveștilor adevărate. Drama sufletească pentru ei, ar fi fost să nu aibă cui povesti despre gloria Părinților, însă Bunul Dumnezeu le-a îngăduit să-și aibe vlăstarele mereu aproape, să-și cunoască nepoții și chiar strănepoții …

Odată cu acești Copii ai Marii Uniri, am pierdut pe aceia care au avut cândva privilegiul de a asculta, direct de la sursă, în cea mai firească și credibilă oralitate – generată de apartenența lor de sânge, pe ultimii martori ai Actului de Poveste de la 1918 … Rămânem mai săraci și mai singuri, dar înțelegem totodată că este rostul nostru de a căuta – de-acuma, doar în cărțile de istorie și în pozele prăfuite -, adevărul vremurilor de altă dată …

This slideshow requires JavaScript.

SCRISOARE pentru MAMA …

A venit pe lume, după calendarul vechi, în ziua de Crăciun, în timp ce tatăl ei, preotul Petru Pădurean slujea Sfânta Liturghie în biserica din Ighişul Nou. Vestea că i s-a născut a doua fetiţă, din cei patru copii dăruiţi lui de Dumnezeu, a primit-o de la preoteasa Livia chiar în altar.

Oare cu ce intenţie trimisese bunul Dumnezeu acest suflet în lume? Şi oare cu ce daruri îl hărăzise? Acestea aveau să se afle mai târziu. Deocamdată prunca a fost botezată Maria, cu numele Sfintei Fecioare, pe care a iubit-o toată viaţa şi Alexandrina, după numele naşului, Alexandru. Calendarul nou i-a mutat ziua de naştere tot într-o zi de praznic creştin, de Sfântul Ioan Botezătorul, iar un funcţionar cam fără carte, dar cu zel, i-a ciuntit numele cu o literă.

Maria însă, şi-a văzut de drumul ei. Cei 7 ani de acasă au deprins-o cu dragostea de Dumnezeu şi de familie, iar şcoala cu dragostea de ţară, de neamul românesc şi de marii săi scriitori. Dar anii care au format-o pentru vocaţia cu care se născuse – aceea de dascăl – au fost cei în care a urmat Şcoala Normală de fete din Blaj. Mica Romă, preoţii şi călugăriţele care au educat aceste fete, viitoarele învăţătoare, i-au rămas mereu în amintire. Acolo a intrat în Congregaţia Marianistelor, cele care nu au încetat, până astăzi, să aducă cinstire Maicii Domnului şi să trăiască după modelul Ei, în pofida vremurilor grele care au urmat: cedarea Ardealului, războiul, invazia rusească, instaurarea dictaturii proletare, dar mai ales prigoana împotriva Bisericii.  Iată ce spune ea însăşi într-o scrisoare pe care a trimis-o reuniunii Marianistelor, după 75 de ani:      „Păstrez şi acum cu sfinţenie Medalia Congregaţiilor Mariane din România, primită acum trei sferturi de veac, la intrarea în această organizaţie. Aveam 18 ani.  Maica Domnului binecuvântând copiii, de pe faţeta medaliei, m-a însoţit toată viaţa şi cred că a binecuvântat toţi copiii care au trecut prin mâinile mele de învăţătoare. Doar panglica albastră, cu care medalia mi-a fost pusă la gât de mânile părinteşti ale preotului-profesor care m-a primit între Marianiste, s-a pierdut în timp. A rămas în amintirile mele Blajul, Mica Romă, cu renumele său de vatră de credinţă şi de cultură creştină. A rămas Şcoala Normală de Fete, şcoală serioasă şi care a format dascăli cu vocaţie, adevăraţi apostoli la catedră. De neuitat sunt VALORILE MORALE în care am fost crescute generaţiile de tineri de atunci, în comparaţie cu vremurile pe care le trăim acum. A rămas proaspătă şi „merindea” primită pentru drumul vieţii, deschis înainte: credinţa – ca temelie a construcţiei noastre spirituale, cultura – ca lumină a minţii, dragostea de ţară şi de neam, veneraţia pentru străbunii noştri înaintaşi, respectul pentru munca onestă pe altarul şcolii – catedra.”

Astfel se dezvăluie intenţia cu care bunul Dumnezeu trimisese acest suflet în lume: să răspândească, în poporul în care s-a născut, lumina ştiinţei de carte. Maria Alexandrina a făcut voia Domnului la catedră timp de 4o de ani, cu trudă, cu răbdare, cu dragoste de copii, pe satele din împrejurimi, în Ighiş, în Boarta, în Calvasăr, în Şeica Mare, până ce purtarea de grijă a Maicii Domnului a adus-o la catedră în Sibiu, când s-a şi căsătorit cu profesorul Ion Mihăilescu, în 1952.

Dumnezeu a binecuvântat această căsnicie cu doi copii, Doina şi Tiberiu, dezvăluind un alt dar pe care i-l hărăzise Mariei Alexandrina, darul de a fi o mamă devotată, iar mai apoi când au venit pe lume nepoţii Nicolae,Tudor şi Vlad,  darul de a fi o bunică desăvârşită: blândă, înţeleaptă şi cu măsură în toate, înţelegătoare, iubitoare şi jertfelnică. De atunci, cei care i-au îmbogăţit familia prin taina cununiei – nora Veronica, Laura, Nicolae ,  toţi cei care i-au trecut pragul casei şi s-au bucurat de generozitatea ei, toţi cei care au răspuns cu respect prieteniei ei, toţi cei care au cerut sfat la necaz sau au căutat o vorbă de alinare, care i-au preţuit ochişorii veseli şi zâmbetul cald, au numit-o Bunica, cu B mare!

Dacă la ieşirea din biserică veţi privi drept peste şosea, veţi vedea o casă cărămizie cu un etaj. Acolo a locuit Bunica, atunci când şi-a început ca tânără învăţătoare, proaspăt căsătorită, cariera de dascăl în Sibiu. Acum pleacă în veşnicie din Casa Domnului, de peste drum, în chiar Săptămâna Luminată: cu sufletul rânduit prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mulţumind Domnului că i-a dăruit lungime de zile, petrecute după modelul Maicii Domnului, în care şi-a pus toată nădejdea: a trăit cu încrederea de neclintit în purtarea Ei de grijă, cu convingerea că nu eşti niciodată singur şi că prin mijlocirea Ei ajungi întotdeauna la izbândă. A luat de la Maica Domnului modelul de smerenie şi blândeţe pe care îl avea de urmat, curăţia şi cinstea de femeie, pe care le avea de păstrat. Şi, mai presus de toate, respectul pentru familie şi răspunderea de dascăl, mamă şi bunică înaintea lui Dumnezeu. A purtat cu demnitate haina văduviei timp de 3o de ani, iar inima şi casa i-au fost deschise pentru oricine i-a trecut pragul cu gânduri bune.

Maria Alexandrina a venit în lume de Naşterea lui Hristos şi a plecat din lume odată cu Învierea Lui. Sufletul şi l-a încredinţat în mâinile milostivirii celei mari a Mantuitorului, iar trupul urmează calea firii, după modelul bobului de grâu, care nu poate rodi, cum spune Scriptura, dacă nu ajunge în pământul din care a fost luat. Iar rodirea înseamnă Înviere! Acum Bunica îşi ia rămas bun de la copii şi nepoţi, de la gineri şi nurori, de la cumnate, nepoate şi de la toţi ai casei, de la vecini, prieteni, şi toţi cei pe care i-a întâlnit pe calea vieţii , cu urarea: să ne revedem cu toţii în Rai! Ne încredinţează pe toţi cei prezenţi şi pe cei care din binecuvântate pricini n-au putut fi azi cu noi, purtării de grijă a Maicii Domnului! Pe preoţii care au însoţit-o cu rugăciunea până la porţile Raiului, larg deschise în Săptămâna Luminată, îi roagă s-o pomenească la Sfânta Liturghie. Şi cu un dar aparte, pe care l-a tăinuit cu smerenie – darul poeziei – ne lasă moştenire un cuvânt de învăţătură: „Viaţa lasă-n urmă iubirea ce-ai sădit în sufletele celor pe care i-ai iubit!”  Amin.

Suflet blând, Domnul să-ţi dăruiască bucurie veşnică în Împărăţia Lui! HRISTOS A ÎNVIAT !

(Doina Jalea, în 10 Aprilie 2018)