Ce nedreptate i-am face Pruncului, dacă nu I ne-am închina Lui, pe motivul vârstei … fragede!
Cu dureroasă înfumurare, am arăta că socotim că nu avem nimic de învățat din gângurelile pe care inima noastră împietrită nu le poate înțelege … Astfel, pentru a ne elibera de prejudecata valorii propriei noastre vârste, vă propun să recunoaștem un adevăr simplu: vârsta nu conferă drepturi speciale și nici nu poate deveni o stavilă ce s-ar opune demnității persoanei.
Să ne lăsăm educați de Regula Sf. Benedict (R.B. 63, 5): ”Aetas non discernat ordines nec praeiudicet” – adică vârsta nu poate fi socotită ”factor ordonator” (sau ordinator?), nu este decisivă în ordinea (sau ordonarea?) acestei lumi, și nici nu-i bine să-i permitem să devină sursă de prejudecăți, după cum ne este nouă la îndemână (după cum ne convine).
”Aetas non praeiudicet”, înseamnă: să ne ferim de judecățile anticipate (în sensul în care judecăm pe-un altul, având deja formată propria-ne părere); să evităm criteriul (sau argumentul) vârstei în discuțiile în contradictoriu; să nu ne pripim, fiindcă putem aduce prejudiciu nemeritat celuilalt, grăbind afirmarea unei dreptăți personale …
Cu ocazia Nașterii Pruncului Salvator al Lumii, ne întrebăm care ar putea fi relația normală între Părinți (bătrâni) și Copii (tineri)? Dacă vârsta nu-ți dă drepturi speciale, ea vine totuși cu obligații și datorii pe măsură: cinstirea bătrânilor și iubirea celor tineri.
Eliberați de frică și prejudecăți, vă propun să încetăm a-i socoti pe cei în vârstă ”expirați”, iar pe cei tineri neexperimentați sau ”prea cruzi” pentru a merita să-i ascultăm cu atenție.
Întrebarea zilei de azi, lângă Bradul de Crăciun, obieci adus se pare de Familia Regală a Hohenzollernilor, atunci când au descins în Principatele Unite: ”Când am învățat ultima oară ceva (și ce anume?), de la un Copil?”
Sărbătoarea Zilei de 1 Decembrie ne-a adus împreună, și anul acesta, la Cimitirul Bellu Catolic din București, pentru a ne ruga și a cânta împreună cu frații și surorile Eparhiei greco-catolice, Imnul Național. La mormântul Fericitului Mucenic Cardinal Iuliu Hossu, am lăudat pe Bunul Dumnezeu pentru darul pe care l-a făcut Națiunii Române prin Generația Constructorilor de Țară de la 1918 și am trăit astfel, cu bucurie, Ziua Națională, într-o normalitate, pe care o numim ”democrație”.
Nu e deloc puțin lucru, realitatea de a ne putea exprima alegerile, folosind liberul arbitru (cu discernământ și responsabilitate), și recunoaștem în arhitectura prezentului, ca fundament, jertfa înaintașilor. Nu am inventat noi, cei de azi, democrația – ci ea ne-a fost oferită ca un model, care se cuvine cunoscut, cercetat și adaptat (dacă vom considera că e cazul – dar atenție, nu în principiile ei fundamentale!).
Avem nevoie de comemorare, nu numai fiindcă simțim că odată cu trecerea anilor, memoria ne slăbește, ci fiindcă înțelegem că este esențial și important pentru viața noastră, să cunoaștem mai bine viața lor, faptele și ideile unor oameni valoroși, de care am dori să ne lăsăm modelați și inspirați.
Dar (trebuie să subliniem acest fapt!) ne confruntăm cu o mare dilemă, pe măsură ce ne aproiem de figurile luminoase ale trecutului.
Pe cât de adevărată ne este admirația și pe cât de sincer respectul nostru (pentru ei), pe atâta de mică ne este ”pofta” de a le imita sacrificiul… Nu cred că e vorba de vreun blocaj mental sau de frică – ci de egoismul ne-renunțării la propria bună-stare.
Individualismul persoanei întâi singular (egoismul lui ”eu”), nu se poate ridica la unitatea de grup a persoanei întâi plural (unitatea în iubire a lui ”noi”), fără înțelegerea profundă a jertfei care e o condiție absolut necesară, dar care se ascunde în perechea de concepte ale solidarității și subsidiarității. Solidaritatea este acel punct în care renunți la pretenția de a face de unul singur lucrurile care te depășesc, în care înțelegi că ”Unirea face puterea”, în care ești dispus să admiți că ai nevoie de celălalt. Subsidiaritatea are la bază principiul natural ca ”Fiecare e dator să-și facă curat în curtea sa”: să nu ne fie rușine de muncă, căci ea face parte din antrenamentul zilnic, al demnității umane …
Fiecare generație trece la un moment dat printr-o criză identitară, pe care o conștientizează pe măsura maturizării ei – iar revoluția sau războiul (de care nu suntem feriți) par a funcționa ca simpli catalizatori ai procesului de conștientizare a valorilor comune, unificatoare.
Înțelegem cum, voința individuală, exprimată de opțiunea ”Eu mă sacrific!” – intră, mai dinainte înfrântă, la ”masa negocierilor și a târguirii conștiinței”, cu voința încă neformată a grupului din care spui (sau crezi) că faci parte: ”Noi, suntem gata să ne sacrificăm?” … în joc, la nivelul unei națiuni, fiind însăși idealul democrației: libertatea.
În timp ce ne obișnuim (până la nepăsare) cu prezența conflictelor, ascultând relatări ale luptei vecinilor ucraineni în confruntarea lor cu un dictator ce nu ține cont de viețile omenești curmate nedrept, am înțeles să folosim prilejul de comemorare de la 1 Decembrie, ca pe-un antrenament al memoriei, pentru că am simțit că rodul neimplicării noastre va fi în cele din urmă plătit. Cezarul vrea taxe, Dumnezeu ne vrea liberi …
Ca punct de plecare, pentru a nu rămâne blocați în dilema de care vorbeam (cum poate ajuta sacrificiul unuia singur, mersul istoriei, pentru neamul său?), s-ar cuveni să începem de la adevărurile cele mai simple. Să înțelegem, de exemplu, că Pământul pe care ne aflăm în trecere, se con-locuiește, că viața pe care o trăim, se con-viețuiește, că aerul pe care-l respirăm nu cunoaște frontiere, că internetul și informația le împărțim pe măsură ce le împrăștiem, sau că ideile circulă între noi și prin epoci …
De aici plecând, am putea căuta setul de principii și valori din care am toarce o funie roșie, o linie peste care nu vom trece: iubirea aproapelui (ideea binelui comun), exprimarea liberului arbitru și demnitatea umană ar putea fi preluate din Învățătura Socială a Bisericii Catolice, și ne-ar ajuta să facem pasul spre construirea unei identități a politicianului creștin-democrat.
Avem nevoie să înțelegem așteptările noastre, pentru a le surprinde ( vizualiza) în imaginarul colectiv, ca fiind în opoziție cu fanfaronii care s-au grăbit să aresteze cuvintele-cheie: ”Familie – Credință – Dreptate – Adevăr – Națiune” … Folosindu-se de ele cu intenție de învrăjbire, aceste mori stricate vor să împingă societatea spre haos (anarhie), pentru ca apoi să impună dictatura ca unică soluție, oferind pacea după un război cu miză falsă.
Politicianul creștin-democrat poate fi recunoscut prin echilibru și fermitatea pe care o oglindesc principiile pe care le afirmă, iar în rănile lui, vom regăsi disponibilitatea la jertfă personală. Gesturile sale vor oglindi iubirea aproapelui și va exercita cu noblețe naturală actul de conducere. Nu va face din interesul propriului adevăr o obsesie, ci va căuta să pună, înainte de afirmații – explicarea intențiilor. Va demonstra acordul acestor intenții cu Adevărurile înscrise în Constituție, … pe scurt, va avea puterea de a ne convinge că este apărătorul armoniei unei con-viețuiri, apărătorul normalității (care nu e nici banală, nici plictisitoare și nici de la sine înțeleasă).
Creștin-Democrația pare a se fi s-a retras (de-o vreme încoace) în inimile politicienilor de bună credință – și a rămas (deocamdată) ”în afara partidelor, dar în interiorul oamenilor politici responsabili”.
Când timpurile ne vor pune din nou la încercare, atunci când vom simți că se apropie anarhia și dictatura, vom regăsi în opțiunea creștin-democrată soluția și răspunsul pentru ieșirea din criză, în spiritul demnității umane.
Ea este garanția unei libertăți care ne educă la înfrânare, pentru a hrăni binele comun … Abia atunci, Magistra Vitae va redeschide paginile în care așteaptă strălucind, cuminți și ofertante (sic!), modelele de luptători ale Generației Cardinalului Iuliu Hossu (eventual, pentru oamenii Bisericii) și ale lui Iuliu Maniu (eventual, pentru politicienii laici). Între alții, la 1 Decembrie, noi ne-am amintit de eroii martiri ai Țării Crișurilor, Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș … dacă le vom cerceta viețile, vom extrage setul de principii de care ne vom ști a ne ține, pentru a nu rătăci …
P.S. Mulțumim organizatorilor și gazdelor noastre pentru atmosfera de Sărbătoare a Zilei Naționale: Parohiei Sf Ana și în mod special Doamnei Preotese Liviuța Oțoiu, precum și Doamnei Marina German – care a lansat și la București cartea dedicată unei pagini de istorie mai puțin cunoscute (Primăvara anului 1919 în Ardealul de Nord): o Nepoată (azi octogenară), a cărei inimă tânără e plină de recunoștință pentru moștenirea de Familie pe care a primit-o, împreună cu darul libertății și credinței …
De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare?
Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani?
Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!
Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!
Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.
Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări …
În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.
Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?
Biserica, de când a luat ființă – pe Cruce, atunci când sutașul a împuns coasta Domnului – este în criză. Și va rămâne în criză, până la finalul veacurilor (PS Virgil Bercea).
Există o criza a Bisericii? Dacă e reală, de unde vin frământarea și neliniștea? De unde? De orișiunde, numai din indiferență, nu. Firescul crizei este legat de freamătul lumii, din misiunea Bisericii, trăită prin înnoită chemare. Căutarea omului, pe care Biserica îl definește ca pe aproapele nostru …
Omul ca ”aproapele nostru” – această comuniune cu celălalt străbate toată învățătura Bisericii. În chiar Rugăciunea Domnească ”Tatăl nostru”, atunci când cerem pâinea noastră, cea de toate zilele – nu o cerem numai pentru noi. O cerem pentru a o împărți cu ceilalți, căci spunem dă-ne-o nouă astăzi.
Cu atitudine de copii care au încredere deplină în Tatăl lor, conștienți de universalitatea și particularitatea acestei cereri (căci nu ne-ar veni la îndemână să spunem: dă-mi-o mie, așa-i?), înțelegând și acum-ul clipei care este cel mai prețios dar al eternității, acela de a se toarce în prezent ca o condiție a existenței, ne strângem în jurul mesei și mulțumim Domnului pentru că acum vedem limpede: rodul muncii noastre este răsplata hranei pe care ne-o oferă Dumnezeu.
Intenția muncii noastre nu poate fi îmbogățirea și nici îndestularea. Vom munci, iar din rodul muncii noastre vom putea aduce laudă …
Biserica este vie, atentă la starea societății, și are menirea de a cunoaște, de a îndruma și mai ales de a ajuta creația – adică pe om, ca parte a lumii create de Dumnezeu, adică pe noi, urmași ai lui Adam, cel salvat prin răscumpărare, de iubirea lui Isus.
Omul de azi, împreună cu aproapele său, are aceeași misiune pe care a primit-o din veac, strămoșul nostru: aceea de a stăpâni lumea. De aici, decurg câteva întrebări fundamentale:
Ce este binele comun?
Cum se realizează dreptatea socială?
Cine este aproapele, mai ales acela aflat în suferință?
Biserica are o responsabilitate socială, iar vocea ei trebuie să se facă auzită. Cum? Prin creștinul educat, cultivat. De aici, necesitatea de a educa politicienii.
Intervenția Bisericii asupra lumii este prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie și Apostol, în Liturghie, prin celebrarea Sfintelor Taine ale Sfintei Liturghii, prin împărtășirea comună din trupul și sângele Domnului … iar cuvântul predicii ne explică Evanghelia în prezent: adică, raportat la viața turmei care ascultă. Orice analiză – inclusiv (sau mai ales) cea asupra demnității persoanei umane, are nevoie de un punct de referință. Iar acest punct de referință, pentru un creștin cultivat – este Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată câteva principii, enunțate în timpul celor trei zile de Seminar ACRO, de către Pr Felix Roca; asistentul spiritual al Actiunii Catolice din Romania:
Biserica nu este de domeniul privatului;
Săracii sunt diamantele Bisericii (Sf Ioan Damaschin);
Persoana umană are o demnitate intangibilă;
Omul este locotenentul lui Dumnezeu pe pământ (a ține locul – loco + tenente)
Omul este singura ființă pe care Creatorul a vrut-o pentru ea însăși;
Unicitatea omului: nu suntem identici, nu suntem trași la Xerox (sic!);
Omul este creat din iubire, și este răscumpărat de o iubire și mai mare;
Viața are un caracter sfânt și inviolabil;
Conceptul persoanei include trei aspecte:
Identitatea morală,
Constituția fizică,
Responsabilitatea juridică
Cele patru principii ale învățăturii sociale ale Bisericii sunt:
Binele comun
Demnitatea umană
Solidaritatea
Subsidiaritatea
Problemele actuale ale omenirii vor duce oare Biserica spre adaptarea la moda lumească?
Pot toate problemele lumii deveni probleme ale Bisericii, fără discernământ?
Lumea de azi a dezvoltat o aplecare de a-și crea probleme din orice: ne putem certa din orice, putem fi zile întregi în dezacord permanent.
Va intra Biserica în această capcană a rezolvării conflictelor – sau va păstra o oarecare distanță igienică față de problemele lumii.
Sau poate va face o alianță cu ONU, spunând, fie – (a.) cele 17 obiective strategice sunt si ale noastre sau (b.) iată cele 17 obiective ale voastre, le-am revizuit, și vă rugăm, ascultați-ne – ele sunt deja cuprinse în cele două porunci lăsate nouă în pază și practică – de Domnul …Da, cele două Porunci ale lui Isus, le aflăm în Evanghelia după Sf Marcu, cap12; 28-34.
Omul, fiind creația lui Dumnezeu, alege liber să-I asculte chemarea și se pleacă în fața lui Dumnezeu, așa după cum libertatea se va supune adevărului.
Și rămânem cu întrebarea (pentru un viitor Seminar).
Există o ruptură reală între Biserică și societate? O ruptură care ar avea la bază cele câteva forțe, identificate de Profesorul Christopher Tollefsen – care au acționat ca frâne în dezvoltarea armonioasă a Ecclesiei, în sensul adâncirii unei prăpăstii istorice între Biserică și societate, astfel:
Tentația Bisericii de a colabora, după 313 – cu statul, cu domnitorii si cu principii – mai degrabă decât cu masele (nu înseamnă că turma a fost uitată – doar că a fost mai puțin implicată în rezolvarea problemelor)… o tentație a Bisericii spre politică (schimbarea lumii prin actul de conducere);
Tentația Bisericii de a se retrage, meditând în rugăciune, mai degrabă decât a intra într-o relație plenară, un angajament total cu poporul, cu turma, ceea ce poate duce la:
Distanțare, elaborarea unui sistem sofisticat de preoți fără popor;
Disoluție (plecând din Reformă), elaborarea unui sistem în care avem un popor de preoți (și implicit, un popor care nu mai are nevoie de preoți);
Tentația superiorității creștinului retras din treburile spurcate ale lumii corupte (după modelul călugărilor, o așa numită exacerbare a celibatului): creștinii practicanți recunosc în călugărul care se roagă, un model puternic, un mijlocitor real – și, prin imitație, refuză și ei, implicarea plenară în societate …
Așadar, e bine ca Biserica să nu cadă în păcatul urmăririi modei lumești … și în aceași timp, cum facem să ne întoarcem (ca Adunare a Poporului, Ecclesia) la Biserica Sfinților Apostoli, la acea stare de propovăduire curajoasă cu riscul propriei vieți a Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei lui Isus: model de viață, inspirație și filtru mereu actual de cunoaștere și acțiune, în lume.
Călin Diaconu,
Președinte AGRU Național
Materiale de studiu pentru Învățătura Socială a Bisericii
Impreuna, pe drumul cunoasterii … Așa e Binele – un drum strâmt. Avem libertatea ocolirii, a salturilor in stanga si in dreapta … dar prin aceasta, nu vom avansa spre scopul nostru principal, care rămâne: mântuirea …
Există mereu riscuri în folosirea unui termen care implică raportare la ideologie, fără a-l explica. Așa se întâmplă de exemplu și cu termenul “laic”, ”laicat” …
Modelul francez al ”statului laic”, despre care unii comentatori spun că ar fi înlocuit monarhia în vremea Revoluției franceze, sau exemplul mai apropiat al statului modern turc, cel care – prin Kemal Ataturk, a desființat deopotrivă califatul și sultanatul, asigurând premisele unei dezvoltări ”raționale” și trecerea de la ”otomanii” Evului Mediu spre altceva, modern … sunt doar două exemple în care termenul laic ar putea fi interpretat ca o calitate opusă sau cel puțin foarte îndepărtată de credință. De ce? Pentru că laicul ar fi omul eliberat, complet diferit de credinciosul – rămas un fel de prizonier al obscurantismului …
Mai mult, fără exercițiul dimensiunii laice a personalității umane, fără eliberare, nu s-ar realiza progresul, lumea nu ar mai evolua … Dar: eliberarea de sub care jug? Trăirea liberă … a căror pofte?
Deocamdată, să notăm că ”laicul” apare în definițiile diferitelor dicționare explicative, ca fiind opus omului ”Bisericii” – trăind care va să zică în afara acesteia, nededicat slujirii lui Dumnezeu, nefiind nici preot și nici călugăr, ci mirean – respectiv, omul lumii largi, omul fără granițe, omul unei lumi care începe dincolo de zidurile care formează templul slujirii Binelui, respectiv al Casei lui Dumnezeu.
Cetatea dincolo de zidurile Bisericii are desigur, regulile ei – iar acestea țin de politică, de arta compromisului diplomatic sau dimpotrivă de război, de legea înclinată în favoarea celui mai tare sau mai numeros.
Regulile cetății ne par a fi date pentru a fi încălcate, scopul scuză mai întotdeauna mijloacele, iar bătălia se dă în culise, având ca scop puterea (a se citi averea).
Dar cetatea laică a inclus în sine Biserica, uneori tolerând-o și alteori sufocând-o … reducând-o la nivelul unui muzeu sau ridiculizându-o, după starea credinței fiecărei națiuni …
Nu în puține din cazuri, statul a arătat iscusință în a folosi în favoarea sa puterea Bisericii, propunându-i alianțe care aveau să încalce una din legile fundamentale ale existenței noastre spirituale, aceea de a separa natura lucrurilor – dând ”Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”[1]. Adică Biserica nu a ținut întotdeauna o depărtare sănătoasă, igienică, față de politică … ori acest lucru înseamnă și presupune existența unei palete de compromisuri morale care decurg din amestecul a două lucruri ireconciliabile – bogăția materială (aparentă) și cea spirituală (reală).
Spiritualitatea și evoluția noastră sufletească au nevoie de Biserică, de acel Loc al Păcii la care să ne întoarcem pentru a ne limpezi și a ne hrăni conștiințele cu învățătura Cuvântului Întrupat[2].
Credincioșii creștini pot fi întemeitori de familii și pot de asemenea să încerce să construiască o familie lărgită în parohiile lor – Biserica este în prima linie atunci când se pune problema apărării valorilor Familiei (prin respectarea Sfintei Taine a Căsătoriei, prin Botez, prin Înmormântare) și înțelege să se îngrijească de comunitățile de creștini privite ca turme ce au nevoie de păstor. Nu e o nevoie oarecare, aceasta: e trăirea spiritului gregar, al sentimentului de liniște care ne cuprinde, când alungăm singurătatea.
Credinciosii crestini își cresc copiii, se angajează în viața socială, participă la dezbateri, cunosc libertatea și responsabilitatea, contribuie la plus-valoarea economiilor naționale la locurile lor de muncă … dar cu ei se întâmplă ceva interesant, ceva ce a fost preluat de creștinism din iudaism – Ziua Sfântă a Domnului: respectând prin participare Duminica și de Sărbătorile statornicite în calendarul bisericesc de peste an, aducându-și copiii la Biserică, fac mult mai mult decât să respecte o Lege: își trăiesc credința. E bine sau rău pentru Stat, să aibe cetățeni cu respect interior față de Lege?
Dacă rămânem conștienți că prin botez am îmbrăcat cămașa lui Hristos[3], dacă purtăm cu noi în lumea cetății valorile credinței, speranței și iubirii, dacă le trăim și le respirăm prin faptele noastre de zi cu zi, putem spera să devenim în primul rând, parteneri credibili ai Bisericii: adică vom putea face parte din aluatul care se frământă prin prietenia noastră cu preoții, în ceea ce se numește APOSTOLAT AL LAICATULUI.
În doctrina Bisericii catolice[4], laicii sunt apostolii zilelor noastre, cei care iubesc să asculte și aleg să urmeze Cuvântul Domnului – și înțeleg că nu o pot face singuri, ci au nevoie să le fie alături îndrumătorii lor spirituali: preoții-asistenți. La rândul lor, preoții înțeleg și ei că nu au acces peste tot, că nu se pricep la toate și că prietenia lor cu laicii se poate exersa în mod natural, făcând viața mai frumoasă (mai plină).
Laicatul apostolic reprezintă în esență asumarea unei prietenii care rezultă din expunerea comună la valurile mării agitate în care corabia Bisericii este purtată în zilele noastre. Gestul principal pe care-l avem de făcut, în deplină unitate sufletească și filială ascultare față de cei din ierarhia Bisericii, este de a-L chema pe nume pe Acela care singur, poate liniști furtuna – pentru că până și vântul și marea ascultă de El[5].
A asuma misiunea Bisericii, prin prietenia pe care o dezvoltăm cu frații noștri preoți, este dincolo de cuvinte – pentru că nu definițiile hrănesc o relație, ci timpul petrecut împreună, în frumoasă trăire spirituală. Laicul nu are de îmbrăcat o haină mai specială, ci are de respirat aerul în apropierea prietenului său, preotul, cătând împreună acele locuri din societate, unde serviciile sociale ale statului nu ajung (sau ajung cu mână prea rece și prea formală).
După 1989 – românii (nu numai cei catolici) au de răspuns unei întrebări responsabile și profunde: ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o, cum ne-o trăim? Iar această întrebare nu poate fi departe de relația cu Biserica – din câte îmi amintesc, numele lui Dumnezeu a început să fie rostit și căutat mai mult, odată cu regăsirea libertății …
[3] Sf Pavel, Scrisoarea către Galateni, cap 3, versetul 27
[4] Vezi pentru aceasta Decretul Apostolicam Actuositatem, al Conciliului Vatican II, aprobat de epicopii conciliari si promulgat de Papa Paul al VI-lea la data de 18 Noiembrie 1965.
Calin Diaconu 