A fi singur la parinti – iata o situatie fragila, pe care regizorul Calin Peter Netzer o analizeaza pana la ultima ei consecinta in filmul “Pozitia copilului”, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, anul acesta. Vor urma si alte premii, pentru ca e unul din acele filme rare, care te provoaca pana la … transformare!

Intrebarile pe care le ridica nu sunt putine.

Cum se revarsa toata dragostea parinteasca asupra singurei progenituri, si cu ce efecte – atat asupra celor care daruiesc, dar si asupra celui care primeste emotiile afective? Ce se intampla atunci cand o asemenea realatie, fragila prin insasi “datul sortii”, e pusa in criza de … un accident mortal? Cum reactioneaza personajele din ecuatie la tzunami-ul declansat de intamplarea nefericita? A fost, pana la urma-urmei, acest accident obligatoriu – pentru ca tanarul  Barbu (Bogdan Dumitrache) sa “se deblocheze” din relatia pe care o are cu propria sa Mama (Luminita Gheorghiu)?

Filmul are ritm, creste spre scena finala intr-un mod echilibrat, aproape matematic …

Iar scena confruntarii finale – aceea a “bocetului dublei ingropaciuni”, in care Mamele isi plang copiii morti (Cornelia ingropand amintirile despre Barbu iar Luminita Angheliu retraind ultimile amintiri care o mai leaga de Baiatul pierdut) este jucata la intensitate maxima. Este scena pentru care s-a scris acest scenariu magistral: o confruntare la care nici unul dintre noi nu vrem sa asistam vreodata, desi stim ca ea exista … undeva acolo, in lumea infinitelor posibilitati, sau poate mai aproape, in lumea stirilor catastrofice pe care ni le serveste zilnic televizorul!

E datoria filmului artistic – ca parte din marele mecanism mediatic – sa arunce in dezbaterea publica zbuciumul individual care  insoteste fiecare drama … dupa cum este neputinta buletinelor de stiri de a intra mai adanc in analiza sentimentelor acelor personaje pe care ni le prezinta, atat victime cat si calai. Si ne bucuram sa constatam victoria filmului asupra buletinului de stiri, si avem motive sa ne mandrim, pentru ca discursul este unul … autohton!

Realitatile romanesti sunt prezentate fara perdea: felul in care se intocmesc dosarele anchetatorilor, falsificarea probelor, modelul care functioneaza pe marginea telefonului dat “de sus in jos” … ai spune ca neintrarea noastra in Schengen ar fi in legatura directa cu premierea acestui film, care ne-a mai expus o data slabiciunile in fata Europei … Dar nu e cazul. Filmul lui Calin Peter Netzer e mai mult decat atat!

E o repovestire plina de mult curaj bine cumpanit a mitului oedipian, din perspectiva romaneasca a anului 2013.

Exceptional, merita (re)vazut!

pozitia_copilului

Pozitia copilului – un film de Oscar!

 

 


(Raspuns la articolul dlui Adrian Cioroianu intitulat “Cea mai mare greseala a lui Barack Obama”; publicat  in Dilema Veche – nr 302, an VI, p 2; pentru referinta vezi textul Domnului Profesor Cioroianu:  http://geopolitikon.wordpress.com/2009/11/13/13nov2009-barack-obama-si-zidul-berlinului-update/

Aparent fără motiv, în viaţă ni se întâmplă uneori lucruri înainte ca noi să fim pregătiţi pentru ele.

Mă refer la acele provocări ale vieţii, pe care ne simţim obligaţi să le acceptăm indiferent de consecinţe, în minte cu dominanta întrebare: „Oare mă voi reîntâlni vreodată cu această şansă?” sau muzical reformulat „It’s now or never…” (vezi celebra melodie a lui Elvis – în care acesta se tânguie că „mâine va fi prea târziu”, asigurându-şi iubita de pe o poziţie dominantă că dragostea lui nu are timp de aşteptat!).

Este pe de altă parte foarte adevărat că numai o dată în viaţă se pot întâmpla anumite lucruri. Iar cifra rotundă a 20 de ani de la căderea zidului berlinez este doar unul din multele evenimente irepetabile. De fapt, dacă privim din perspectiva lui Heraclit (că nu putem face baie de două ori în apa aceluiaşi râu) – vom exagera considerând istoria un lung şir de întâmplări şi fenomene irepetabile.

Că Preşedintele Barack Obama ar fi făcut însă cea mai mare greşeală tratând „uşor cu spatele”, ca pe un simplu fapt divers planetarul eveniment al săptămânii trecute … şi nu a prioritizat, poziţionând mai sus pe lista lui de „manadatory to do’s” prezenţa la BERLIN, asta este mai degrabă o afirmaţie uşor forţată – şi mă grăbesc să explic de ce nu sunt de acord cu ea:

  1. B.O. a fost prezent la BERLIN! Chiar dacă nu fizic, a ţinut un discurs care a fost proiectat pe plasmele gigant amplasate în faţa porţii Brandenburg.Obama la Berlin
  2. Discursul de pe plasmele electronice a fost precedat de o introducere a Doamnei Hillary Clinton – cea care l-a introdus pe Preşedinte cu mult respect şi consideraţie: „Şi acum, vă rog să îmi permiteţi să dau cuvântul unui om care reprezintă el însuşi un simbol pentru căderea barierelor/zidurilor existente în noi – Domnul Preşedinte Barack Obama”.
  3. Discursul (pre)înregistrat în Biroul de la Casa Albă a fost aplaudat de participanţi, ceea ce mă face să cred că nu l-au perceput chiar ca pe o jignire.

Ce rămâne să înţelegem despre neprezentarea lui B.O. la apelul Angelei Merckel  ar fi, din alte perspective:

  1. importanţa benefică a unui „număr doi” activ şi credibil, jucător „în echipă” (team-player-ul Hillary);
  2. care ar fi frecvenţa optimă de vizitare a unei ţări/oraş din partea Preşedintelui SUA (dacă a fost în 2008, în calitate de candidat – le va fi vorbit oare câte ceva despre libertate şi democraţie berlinezilor? Ar trebui reluat un pic discursul de atunci – just for the record);
  3. B.O. este el însuşi un dărâmător de ziduri – va fi avut poate motive de bun simţ să lase pe altul să puncteze asupra acestui lucru (în plus, Hillary a mai subliniat ceva interesant despre zidurile interioare: nici în Germania, alegerea unei femei-cancelar nu părea verosimil pe vremea construcţiei zidului berlinez…)

Aşa cum spune Domnul Profesor Adrian Cioroianu, unii din noi putem rămâne şi după sărbătoarea aniversară a căderii zidului cu întrebarea (care se potrivea mai degrabă bunicilor noştri!): „Cât le pasă americanilor de noi, cei din Estul Europei?”… sau, cine mai ştie, putem inventa un eveniment care să facă din Bucureşti centrul mediatic al Lumii pentru o zi (Atenţie,la Summitul NATO din Aprilie 2008 „reţeta” nu a fost a noastră – am plătit numai o franciză, fiind gazde… şi atât!)

Închei cu salutări distinse şi cu exprimarea convingerii că Preşedintele Barack Obama este mai degrabă înaintea decât în urma timpului nostru – sau altfel spus: să nu-l grăbim, mai are timp în acest mandat (sau în cel viitor?) de o fugă până la Berlin. Iar dacă ne mişcăm „mai cu talent”, poate va poposi între două avioane şi pe malurile minunatei noastre Dâmboviţe! Care ar fi agenda discuţiilor?

afis dominoPentru advertiseri (si nu numai) – traducerea sloganului ar suna cam asa: (RE)SCRIE ISTORIA CU EFECTUL DOMINOULUI! Insa apelul la arta militanta se poate verifica si in imaginile de mai jos, care vorbesc … “de la sine”: