Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!

Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …

Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).

Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr,  în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).

 Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră. 

Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?

Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” …  Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.

Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?!  Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …

Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!

cardinalul

Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

 


– “Cum Tata, si intreg filmul se va desfasura in masina?!” ma intreaba oarecum nedumerit fiul meu in varsta de 14 ani, astazi mai tanar cu 11 ani fata de noua forma a economiei de piata din Romania libera si iresponsabila.

– “Da, fiule! Presimt ca asa va fi … de aceea, hai sa fim atenti la ce-si vorbesc personajele!”. Asta, si pentru ca zgomotul transporterului din anii 80, cu peste 300.000 km la bord, face greu de urmarit dialogul intre cei trei prieteni plecati din Constanta catre Bucuresti sa duca (si sa aduca) marfa … in schimbul banilor.

Care Marfa? Care Bani? Filmul prezinta o intriga in jurul unei genti in care presupunem ca sunt droguri (chiar daca in americana “drugs” inseamna medicamente!) in paralel cu aprovizionarea unui butic cu marfa: baxurile de ulei si de cola (care la Bucuresti – in Doraly – sunt mai ieftine!). Tot pe doua planuri, banii de la butic (tinuti in borseta!) si valuta-forte, (dolarii din plicul pastrat “la secret” intr-un vechi casetofon!) se amesteca in discutii, se impart intre personaje, dupa reguli aproximative care nu se invata la Harvard, ci se aplica la piata si in spatele blocului …

Economia “de tranzitie” care a inlocuit in anii ‘90 legile planificarii economice, a insemnat tocmai aceasta – sa-i lasam pe romani sa se descurce, sa vedem incotro-si conduc destinele. Fara sa credem in teorii conspirationiste, avem impresia ca cineva ne-a lasat de capul nostru pentru a vedea incotro avem tendinta de crestere: planul “economiei reale” (buticul) si a celei “mafiote” (dealerul de narcotice) isi au propriile lor legi, puse in film sa se intrepatrunda – sugestia finalului deschis e cea logica: odata intrat in hora, nu mai ai cum iesi.

De ce se combina atat de bine cele doua lumi, ce anume le uneste? Banul sub aparenta urgentei eliberari de saracie, intr-o lume a mirajului posibilitatilor infinite. O lume in care pacatul izolat nu exista, pentru ca forta de contaminare a raului iese aparent invingatoare. Pacatul este prezentat in forma lui incipienta – pentru ca personajele au dubii, discuta intre ele, mai au timp de filosofie si chiar anunta ca ar vrea sa renunte – … dar cu predispozitia si sub comandamentul de a fi repetat, astfel incat adevarata fata a tranzitiei nu este altceva decat un drum catre universalitatea pacatului, catre starea de viciu generalizat.

Aparut in 2001, imi imaginez ca filmul lui Cristi Puiu “Marfa si Banii” s-a dorit a fi un ramas bun, o concluzie finala a unui deceniu in care Romania isi cauta “patronii” de maine. De fapt, avem de-a face cu o radiografie, un “memento mori” al naivitatii agentilor economici romani care s-au aruncat cu capul inainte in necunoscutul economiei de piata … Nu merita statui in for public, doar sa fie consemnat fenomenul. Nici macar nu stim daca e doar romanesc, insa stim ca s-a insurubat bine pe meleagurile dunarene. Atat de bine, incat in loc de concluzie, fenomenul descris in film nu a fost un “gran finale” al unei epoci, ci mai degraba anunta un inceput pentru lucruri mai elaborate, mai rafinate … despre care am inceput sa auzim.

Un punct forte care la care am zambit amar, este urmarirea “ca-n filme”, intr-o lume a masinilor lente si a drumurilor de tara care se-ntretaie cu portiuni de autostrada … Filmul Marfa si Banii a aparut dupa primul episod din Matrix si probabil a contribuit esential la ambitionarea americanilor de a realiza celebra urmarire din “Matrix Reloaded” …Priviti-le in paralel si apoi, dupa ce ne lamurim cu tranzitia, va propun o discutie despre forta economica a natiunilor, din perspectiva efectelor speciale folosite in industria cinematografica.

Marfa si Banii (2001) Un film de Cristi Puiu.

Marfa si Banii (2001) Un film de Cristi Puiu.


A fi singur la parinti – iata o situatie fragila, pe care regizorul Calin Peter Netzer o analizeaza pana la ultima ei consecinta in filmul “Pozitia copilului”, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, anul acesta. Vor urma si alte premii, pentru ca e unul din acele filme rare, care te provoaca pana la … transformare!

Intrebarile pe care le ridica nu sunt putine.

Cum se revarsa toata dragostea parinteasca asupra singurei progenituri, si cu ce efecte – atat asupra celor care daruiesc, dar si asupra celui care primeste emotiile afective? Ce se intampla atunci cand o asemenea realatie, fragila prin insasi “datul sortii”, e pusa in criza de … un accident mortal? Cum reactioneaza personajele din ecuatie la tzunami-ul declansat de intamplarea nefericita? A fost, pana la urma-urmei, acest accident obligatoriu – pentru ca tanarul  Barbu (Bogdan Dumitrache) sa “se deblocheze” din relatia pe care o are cu propria sa Mama (Luminita Gheorghiu)?

Filmul are ritm, creste spre scena finala intr-un mod echilibrat, aproape matematic …

Iar scena confruntarii finale – aceea a “bocetului dublei ingropaciuni”, in care Mamele isi plang copiii morti (Cornelia ingropand amintirile despre Barbu iar Luminita Angheliu retraind ultimile amintiri care o mai leaga de Baiatul pierdut) este jucata la intensitate maxima. Este scena pentru care s-a scris acest scenariu magistral: o confruntare la care nici unul dintre noi nu vrem sa asistam vreodata, desi stim ca ea exista … undeva acolo, in lumea infinitelor posibilitati, sau poate mai aproape, in lumea stirilor catastrofice pe care ni le serveste zilnic televizorul!

E datoria filmului artistic – ca parte din marele mecanism mediatic – sa arunce in dezbaterea publica zbuciumul individual care  insoteste fiecare drama … dupa cum este neputinta buletinelor de stiri de a intra mai adanc in analiza sentimentelor acelor personaje pe care ni le prezinta, atat victime cat si calai. Si ne bucuram sa constatam victoria filmului asupra buletinului de stiri, si avem motive sa ne mandrim, pentru ca discursul este unul … autohton!

Realitatile romanesti sunt prezentate fara perdea: felul in care se intocmesc dosarele anchetatorilor, falsificarea probelor, modelul care functioneaza pe marginea telefonului dat “de sus in jos” … ai spune ca neintrarea noastra in Schengen ar fi in legatura directa cu premierea acestui film, care ne-a mai expus o data slabiciunile in fata Europei … Dar nu e cazul. Filmul lui Calin Peter Netzer e mai mult decat atat!

E o repovestire plina de mult curaj bine cumpanit a mitului oedipian, din perspectiva romaneasca a anului 2013.

Exceptional, merita (re)vazut!

pozitia_copilului

Pozitia copilului – un film de Oscar!