Vineri seară, pe 12 septembrie, la Institutul Goethe din București, a fost lansată Revista 2000+, continuatoarea revistei ”2000” a Liceului German din București. Noul proiect adună între coperțile unui format ”glossy”, trei licee cu predare în limba germană: Colegiul Național German „Goethe” din București, Colegiul „Samuel von Brukenthal” din Sibiu și Liceul „Johannes Honterus” din Brașov.

Este mai mult decât o revistă: 2000+ e o dovadă că minoritatea germană din România își respectă rădăcinile și recunoaște o datorie: de a transmite identitatea ei, celor ce vin din urmă. Proiectul a reușit să aducă laolaltă școli din orașe cu tradiție, dar și generații diferite – profesori, elevi, absolvenți maturi sau foarte tineri. Când generațiile se întrepătrund, predarea ștafetei capătă un sens vertical, iar șansele de succes sunt ocrotite natural (de firea lucrurilor).

Întrebarea care mi-a rămas pe buze: am voie să mă laud că am absolvit Liceul German?

Poate nici nu e vorba de laudă, ci de recunoașterea unei misiuni pe care cunoașterea aprofundată a limbii germane, ne-o pune dinainte … Pentru mulți, e socotită „grea”, dar pentru absolvenții acestei școli – este surpriza unui dar, despre care afli că-l porți într-unul din buzunarele gândirii, mereu gata să ne sară în ajutor, în înțelegerea lumii și a vieții. Ea m-a apropiat de filosofi precum Kant, Hegel sau Schopenhauer, de teologi care trebuie ascultați – Karl Rahner sau Hans Urs von Balthasar, de oameni politici precum Konrad Adenauer, care au înțeles libertatea ca responsabilitate. Textele din literatura germană, de la epopeea Nibelungenlied și cântecele Minnesänger-ilor (Walter von der Vogelweide), la rafinamentul lui Goethe și Schiller, dramatismul critic al lui Brecht sau profunzimea lui Thomas Mann: cum ne-au influențat gândirea?!

Papa Ioan Paul al II-lea amintea în Fides et Ratio că „toate culturile caută răspuns la aceleași întrebări fundamentale: cine sunt, de unde vin și încotro merg?”. Minoritatea germană din România a căutat aceste răspunsuri prin educație, prin solidaritate și prin cultivarea unei identități deschise spre dialog.

Seara s-a încheiat cu Nightlosers și Hanno Höfer. Dar n-a fost un simplu concert. Între ritmurile de gipsy rock & blues și imaginile proiectate – ale unui bâlci cu circ ambulant, am simțit că aflăm în sfârșit, cine suntem, privindu-ne ca într-o oglindă.

În peisajul românesc „manelizat”, minoritatea germană nu trăiește izolat, ci se integrează, își pune amprenta și se lasă la rândul ei atinsă de cultura majorității.

Dramatismul ”gipsy-rock”-ului propus de Hanno și ai lui, a devenit pentru noi o reflecție culturală: cum să-ți păstrezi limba și credința, dar să rămâi totuși parte din bâlciul viu al prezentului.

Mulțumim organizatorilor pentru inspirația acestei întâlniri, pentru curajul de a ține vie o tradiție, și așteptăm cu nerăbdare numărul 2 al noii reviste 2000+


Raportul internațional despre Gaza, publicat luna aceasta (august 2025), arată limpede: foametea în ”Fâșie” nu mai este o amenințare ipotetică, ci o realitate crudă. În limbaj tehnic, specialiștii notează praguri, cifre și grafice. Dar dincolo de ele, există chipuri …

Istoria ne ajută să înțelegem mai mult. Vintilă Corbu, în romanul Căderea Constantinopolului, descrie cum oamenii asediați, pe măsură ce rezervele scădeau, își schimbau comportamentul. Vecinul devenea rival, mila se transforma în suspiciune, iar prietenia se frângea în competiția pentru ultima bucată de pâine. Foametea nu e doar despre lipsa hranei – este despre schimbarea sufletului omenesc.

Și astăzi, criteriile foametei nu se reduc la calorii lipsă. Ele definesc prăbușirea unei comunități: pierderea solidarității, slăbirea încrederii, uitarea demnității în fața foamei.

Câți vor rămâne, la final? Statisticile vor consemna un număr, dar întrebarea adevărată este: cum vor arăta sufletele supraviețuitorilor? Pentru că, în fața foametei, supraviețuirea devine negociere între instinct și credință. Mulți se vor înrăi, văzând în celălalt doar un competitor. Dar există și altă cale: aceea a solidarității.

Papa Ioan Paul al II-lea amintea, în enciclica Centesimus Annus, că pacea se clădește doar pe temelia dreptății și a solidarității. La rândul său, Gaudium et Spes observa paradoxul lumii moderne: deși omenirea are resurse fără precedent, „este încă bântuită de foamete și sărăcie”.

De aceea, criteriile foametei nu sunt doar biologice, ci și morale: cât din sufletul nostru rămâne viu când trupul e înfometat?

Omenirea veacului XXI are resursele de a hrăni planeta. Ceea ce îi lipsește este voința de a construi o pace durabilă, bazată pe:

  • Dreptate – acces echitabil la resurse.
  • Solidaritate – „civilizația iubirii”, cum o numea Paul al VI-lea.
  • Împreunarea rațiunii cu credința (Fides et Ratio), pentru ca nici tehnologia, nici ideologiile să nu ne orbească.

În fond, criteriul ultim al foametei nu este „câte calorii lipsesc”, ci „câtă umanitate mai rămâne în noi”. Dacă vom învăța să ne hrănim unii pe alții – cu pâine, dar și cu speranță – atunci nu doar că vom supraviețui, ci vom da sens existenței noastre.

Jules Breton – „Culegătoarele de spice” (1854) … un tablou al muncii câmpului care vorbește, în egală măsură, despre fragilitatea hranei și despre demnitatea celor care trudesc pentru ea …

Dacă mi-ar trece prin cap să nu mai privesc frunțile încruntate ale conaționalilor mei, această retragere a mea în sine-mi, nu ar însemna că am eliminat supărarea lor.

Dacă mi-ar trece prin cap să-i fac să râdă, prin jocuri de cuvinte sau bancuri, hohotele lor zgmotoase nu ar dura suficient de mult, pentru a-i vindeca de nostalgie.

Chiar așa am ajuns, ca într-o lume tot mai bolnavă să ajungem să tânjim după lumea pre-pandemică?

Zguduiți de incertitudini și schimbările rapide care au loc în jurul nostru, curajul nu mai înseamnă doar rezistența fizică a prezenței la datorie, pe câmpul de luptă care a devenit viața noastră, ci mai ales puterea de a menține pacea interioară, în mijlocul haosului. Această pace interioară, expresia libertății noastre spirituale, este fundamentul stabilității sufletești și al clarității în acțiuni.

Libertatea autentică nu vine din absența conflictelor externe, ci din capacitatea de a rămâne împăcat cu noi înșine și cu valorile noastre fundamentale, indiferent de circumstanțe.

Curajul de a trăi cu această certitudine a păcii interioare este o invitație de a ne ancora în ceea ce este cu adevărat esențial: relația noastră cu Divinitatea, compasiunea față de semeni și o viață trăită cu integritate. În fața provocărilor, acest tip de curaj ne oferă stabilitatea necesară pentru a naviga prin furtunile vieții fără a ne pierde echilibrul.

Astfel, suntem chemați să cultivăm și să protejăm această pace interioară, care ne eliberează de frică și ne deschide calea spre o viață trăită cu sens și în armonie cu valorile creștine. În această libertate interioară găsim adevărata putere de a transforma lumea din jurul nostru, nu prin forță, ci prin exemplul unei vieți pașnice și curajoase.


Ce nedreptate i-am face Pruncului, dacă nu I ne-am închina Lui, pe motivul vârstei … fragede!

Cu dureroasă înfumurare, am arăta că socotim că nu avem nimic de învățat din gângurelile pe care inima noastră împietrită nu le poate înțelege … Astfel, pentru a ne elibera de prejudecata valorii propriei noastre vârste, vă propun să recunoaștem un adevăr simplu: vârsta nu conferă drepturi speciale și nici nu poate deveni o stavilă ce s-ar opune demnității persoanei.

Să ne lăsăm educați de Regula Sf. Benedict (R.B. 63, 5): ”Aetas non discernat ordines nec praeiudicet” – adică vârsta nu poate fi socotită ”factor ordonator” (sau ordinator?), nu este decisivă în ordinea (sau ordonarea?) acestei lumi, și nici nu-i bine să-i permitem să devină sursă de prejudecăți, după cum ne este nouă la îndemână (după cum ne convine).

Aetas non praeiudicet”, înseamnă: să ne ferim de judecățile anticipate (în sensul în care judecăm pe-un altul, având deja formată propria-ne părere); să evităm criteriul (sau argumentul) vârstei în discuțiile în contradictoriu; să nu ne pripim, fiindcă putem aduce prejudiciu nemeritat celuilalt, grăbind afirmarea unei dreptăți personale … 

Cu ocazia Nașterii Pruncului Salvator al Lumii, ne întrebăm care ar putea fi relația normală între Părinți (bătrâni) și Copii (tineri)? Dacă vârsta nu-ți dă drepturi speciale, ea vine totuși cu obligații și datorii pe măsură: cinstirea bătrânilor și iubirea celor tineri.

Eliberați de frică și prejudecăți, vă propun să încetăm a-i socoti pe cei în vârstă ”expirați”, iar pe cei tineri neexperimentați sau ”prea cruzi” pentru a merita să-i ascultăm cu atenție.

Întrebarea zilei de azi, lângă Bradul de Crăciun, obieci adus se pare de Familia Regală a Hohenzollernilor, atunci când au descins în Principatele Unite: ”Când am învățat ultima oară ceva (și ce anume?), de la un Copil?”  

Sursa foto: Botticelli (Uffizi): ”Nativity


”A câștiga încrederea celuilalt” este un proces fundamental al vieții sociale. Complexitatea conceptului de ”încredere câștigată (sau pierdută)” precum și rolul acestui concept în luarea deciziilor atunci când suntem în diferitele situații care necesită interacțiunea cu ceilalți, este dat de experiențele noastre anterioare (situațiile în care am mai fost cândva), preferințele noastre personale (vezi naivitatea expresiei ”dacă simt ceva pentru tine, îți ofer cu drag încrederea mea”) și importanța pe care o acordăm principiilor, după care alegem să trăim …

E greu celui fără principii, să priceapă cele de mai sus? Atunci, să dezvoltăm un pic de ce e important să avem un set de principii și cum ne ajută aceste principii ”personale” (însușite și trăite, nu inventate sau declamate), în raporturile noastre de încredere, cu ceilalți.

Li se mai spune și ”principii călăuzitoare” – fiindcă acționează ca o busolă, într-o lume plină de tentații și atracții. Beculețele Crăciunului și cadourile materiale care se oferă și primesc, creează iluzia unei lumi mai bune. Însă lumea nu se poate transforma ”peste noapte”, în luna Decembrie, fiindcă noi tocmai ce-am primit un cadou. În schimb, atunci când cineva drag își amintește de noi, în mod dezinteresat și fără intenții ascunse, sau și mai bine, se oferă să ne ajute – fiindcă realizează impasul și greutățile pe care le avem de confruntat, aceasta contează pentru măsura corectă a încrederii acordate. (Apropo, cadoul cel mai frumos pe care-l putem face de Crăciun, este timpul pe care-l oferim unui popas ”împreună”?).

Valorile și principiile, dacă le însușim ca mod de viață, ne oferă stabilitate interioară. Ele sunt izvor de încredere a discernământului între bine și rău (engl. ”confidence”), și ne ajută în alegerile pe care le avem de făcut. Nu ne schimbăm după conjuncturi, după ”cum bate vântul” – ci avem un drum al nostru. Cu toții ne dorim autonomia și tânjim să trăim (dacă s-ar putea, cât mai repede) ”pe picioarele noastre”. Pe termen lung, liniștea interioară a încrederii în sine – este oferită de ”lumina cărărilor” pe care mergem (vezi Psalmul 118), a legilor trăite interior, a principiilor după care am ales să ne purtăm viața. Încrederea pe care o avem în noi înșine, pentru a nu fi simplu fum (vezi ”înfumurare”, sic!) are nevoie de certitudinea pe care o primim în dar, atunci când urmărim și urmăm binele.

Încrederea ”în celălalt” este în legătură directă cu ”binele comun”, care presupune unire în jurul unor idealuri și valori comune. Timpurile de pace care vor veni, nu vor fi posibile fără bucuria con-viețuirii, fără recunoștința existenței celuilalt, care este diferit în multe privințe, dar de care mă leagă firul încrederii: ascultăm de aceeași Lege, a credințelor interioare. Moralitatea, care este premisa binelui comun, are nevoie de un set de principii pe care le vom aplica în viața de zi cu zi. Legile nu sunt simple reguli ce trebuie urmate, ci cărări pe care, dacă alegem să mergem, ne con-duc spre Lumină, Adevăr, Bine, Dreptate și Pace.