17 Ianuarie  2009 – ora 10,30… ma uit la ceas pentru a nota cat mai exact primul moment in care am simtit madrie dupa mult, mult, timp. Am intrat in incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Bucuresti: INCREDIBIL de europeana. Scriu aceste randuri dintr-un “Bufet” curat, in care degust unul din cele patru sortimente de sandwich-uri cu piept de pui din care mi-a fost greu sa aleg…  Mi-au ramas rest doi lei, de care am preferat sa imi iau un pix si un top de hartie de langa casa de marcat – invitatie catre scris si aducere aminte totodata asupra locului in care te afli!

Gandul care ma framanta, in ascuns: cineva important, cineva mare, un personaj din acelea care stiu si pot multe, a realizat crima ce s-a produs in timpul Revolutiei din ’89, cand – absolut inutil, cartile au fost prinse la mijloc intr-un foc incrucisat si distruse… Multa vreme impracticabila, santier in lucru, BCU si cu mine ne-am departat unul de celalalt, ne-am luat fiecare cu destinul sau…  E Sambata amintirilor si a recunostintei:copiii nostri vor avea sansa de a studia intr-un oras european… da!, acesta este sentimentul cu care ma amagesc traindu-l realmente – mandria ca, printr-o parte a sa, intregul s-a ridicat peste conditia la care pare condamnat…

Ma grabesc sa inchei, pentru ca urmeaza sa particip la un tur de initiere, care se organizeaza din ora in ora, cu ghid dedicat…

IMPRESIONAT de cele ce vad, nu pot sa nu ma intreb cat de mare e distanta intre tineretul de azi si carte, daca au trebuit asemenea conditii exceptionale pentru a-i atrage in salile de lectura, a-i repune in contact cu realitatea profunda a cartilor… Cartile uitate, detronate si ocolite, prafuite, inselate si prea obositoare pentru ritmul vietii de azi.

Forma de autoaparare a culturii in fata asaltului mediatic: creeaza-le conditii tinerilor, da-le o forma perfecta (computerul si internetul sunt bine dar strunit integrate) – si asteapta sa te iubeasca, la schimb!

PS. ce pacat de capacitatea maxima atat de mica – doar 378 de cititori simultan… dar avem un standard!


Zice un agnostic: “Am intilnit oameni care se inchinau inainte de decolare, crezind ca in felul acesta nu vor cadea cu avionul!”. I-am raspuns: “Poate se inchinau, crezind ca in felul acesta vor muri impacati!”…


Cred ca lectia predata zilele trecute (n.n. noiembrie, 2007) de Domnul Ion Iliescu – prin acceptarea unei poze alaturi de computer: poarta spre internet, poarta spre comunitatea celor activi – ne va obliga pe multi din generatia anilor ’50-’60 sa reconsideram curajul de care trebuie sa dam dovada in adoptarea noului stil de viata. Am retinut ca pentru a fi convingatori, nu e de ajuns sa acceptam – trebuie sa adoptam si sa sustinem schimbarea.

Pe cine sa convingem noi, descoperitorii de nevoie (si placere) ai tastaturii ca… avem nevoie de internet?

In primul rind pe noi insine, in lupta noastra cu amintirea acelor zile linistite – in care gustul victoriei intre doua proiecte apuca sa se stinga…

In al doilea rind – pe cei care s-au trezit direct in lumea noua (digitala), sa ne creada in continuare prietenii lor: avem intr-adevar multe sa le spunem, stiind totodata ca vor dori sa afle adevarul pe pielea lor.

In al treilea rind – pe secretarii si secretarele noastre, pe soferii si ospatarii nostri, de-o seama cu noi, resemnati fara sa le fi dat careva voie: hei! s-a dat liber la concursul de gindit – cine va cistiga, intre tineri si batrini, stim.

Insa victoria celor tineri ar fi saraca daca nu ar lua cu ei ca prada de razboi experienta celor batrini.