Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 


Polonezii sunt un popor mandru.

Si au de ce: ganditi-va ca au fost desfiintati ca stat de trei ori in istorie, impartiti (de regula) intre nemti si rusi (cand au avut un cuvant de spus, au luat si austriecii cate-o bucata) – dar au reusit sa revina pe harta Europei: au ajuns la certitudinea propriei existente, tocmai fiindca le-a fost pusa la indoiala de-atatea ori de catre marile puteri, care fac de regula jocurile peste capetele celor mici.

Si Polonia – sa recunoastem – nu e mica, si nu a fost mica nicicum (mai ales in Evul Mediu!) – luati hartile si vedeti ce-a insemnat Polonia si Ducatul Lituaniei … pentru a intelege ce se intampla acum in Ucraina, de ce tara vecina e rupta in doua de tensiuni care nu se pot linisti.

Celor care nu simt diferentele intre Est si Vest (pentru ca sufera de o sensibilitate nationalista care-i determina sa vada lucrurile intr-o singura culoare a sangelui) le sugerez sa mai treaca din cand in cand Carpatii, uite-asa, sa perceapa si sa priceapa ca acestea exista.

Acum, se pune intrebarea, pentru cei care mai aveti timp sa va puneti intrebari: ce e mai bine sa facem cu diferentele acestea, dupa ce le descoperim? Sa ne certam care suntem mai rotunzi, mai completi in evolutie, mai destepti in infrastructura si servicii? Sau sa ne acceptam toleranti unii pe altii – si unde trebuie sa se opreasca toleranta noastra, pentru a incepe opera civilizatoare?! Cum sa producem schimbarea – in noi sau in celalalt, astfel incat sa devenim – si noi, si celalalt, mai buni?

In Varsovia, oras refacut complet dupa al doilea razboi mondial, gasim o posibila solutie pentru intrebarea de mai sus. Pentru ca aici, civilizatia Estului e reprezentata strident de o “Casa a Scanteii” (atata au putut exporta sovieticii ca stil, cine a ajuns la Moscova a ramas uimit de multitudinea de case ale scanteilor, cat de multe sunt!)… Dar polonezii catolici au o ambitie: nu sa o darame, ci sa construiasca primprejurul ei constructii mai inalte, mai sky-skraper-like, mai vestice. Sa o sufoce – nu sa se intreaca cu ea!

“Cadoul” lui Stalin nu va fi daramat probabil niciodata (e acum Muzeul Stiintelor si Tehnologiei, daca am retinut bine) … dar merita analizat in contextul acesta raspunsul pe care il incearca bucurestenii, care vor sa construiasca o Catedrala a Mantuirii Neamului langa Casa Poporului. Biserica ortodoxa vrea sa puna in umbra comunismul cu mijloacele acestuia?! Vom trai si vom vedea.

Varsovia - impunatoare dar izolata, arhitectura comunista ramane un fel de ciudatenie acceptata cu umor de polonezi ...

Varsovia – impunatoare dar izolata, arhitectura comunista ramane un fel de ciudatenie acceptata cu umor de polonezi …