Calin Diaconu

Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă … (imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?