Sa (ne) punem intrebarea: “De unde stie frumosul ca e frumos?”, pentru a cauta raspunsul, impreuna cu echipa de la Teo Film, tocmai … la el acasa!

Mai exact, printre rusoaicele de la Moscova.

Raspunsul, radical si taios precum adevarul gol-golut, acela care nu lasa loc de interpretare, suna cam asa: frumosul stie ca exista abia atunci cand lumea (masculina) din jur i se supune! Fie ca e vorba de a cuceri privirile barbatilor (minoritari si deci potential obiect de disputa), fie ca e vorba de a cuceri conditiile cele mai avantajoase ale unei afaceri … femeia nu poate fi sigura pe ea decat atunci cand, aparent fragila, conduce dansul!

Documentarul prezinta o lume a gleznelor dezvelite, a pantofilor cu toc, a pasilor studiati care o strabat, o ravasesc si o rasfata. Simultan si in valuri nesfarsite! Frumosul se gaseste din prea-plin, pe strada, “la liber”, la Moscova … intr-o parte a universului care ascunde (fara perdea) o invitatie la drum: Baieti, salvati-le pe rusoaice de nesiguranta lor!

Nu-i asa ca-ti vine sa te urci in avion si sa iei drumul Estului? 🙂

Nu chiar. Pentru ca acelasi documentar, care prezinta insistent profesori (unii dintre ei speculanti) pe tema feminitatii, ridica de fapt problema educatiei complementare si suplimentare: exista sansa sa ne trezim cu totii dezorientati in valtoarea vietii, avand de toate (implicit bani pentru un curs la o Academie de Gheise 🙂 ) si neavand nimic, caci ne lipseste … fericirea!

Si tocmai atunci cand suntem gata sa strigam: “Opriti-va, ne-ati convins ca sunteti frumoase!”, rusoaicele pluseaza: fiecare pas, fiecare privire trebuie sa devina o stiinta practicata natural, altfel vanatorul se sperie si fuge! Vorba Swetlanei Borkowskaja – de la Academia de Formare a Femeilor din Moscova: “Nu uitati ca frumosul e in ochiul privitorului! … Asa ca nu ezitati sa fiti frumoase, fetelor!”. (Apropo, il va fi citit Swetlana pe Johann Wolfgang von Goethe, cu-al sau “…wär unser Aug’ nicht sonnenhaft, die Sonne könnt’ es nicht erblicken” … sau isi trage filosofia din experienta proprie?)

De-un lucru insa, ne-am convins: ca pana si rusa o-nvatam mai repede daca avem parte de-o profesoara frumoasa: “prikrasnaia”, “oci haraso”, “pajalusta”, “spasiba” – cuvinte care raman in memorie fara efort, la fel cum memorabila este secventa cu Mama si Copilul, citind dintr-o carte pe-o canapea, in fata unui televizor … inchis!


As spune ca o relatie in care unul (elevul) are numai de castigat (invatatura – adica o combinatie de cunostinte si educatie/moralitate) iar celalalt (profesorul) are numai de oferit (pasiune, cunostinte, pregatire continua) … este aparent, o relatie dezechilibrata.

Spun “aparent” pentru ca nu putem exclude din ecuatie “dragostea de catedra”, “harul de a preda”, “pasiunea pentru o anumita materie” – fara de care profesia de educator este de neimaginat!

Nu banii (jenant de putini fata de importanta activitatii depuse) ii fac fericiti pe profesorii din sistemul educatiei nationale, subrezit de loviturile si umilintele unor politicieni inconstienti sau rau-voitori.

Dar daca nu banii sunt aceia care ii motiveaza, cu siguranta ca lipsa lor nu are cum sa stimuleze o ridicare a nivelului discursului profesoral…

Recent, atitudinea realmente ostila a unora dintre profesorii fiului meu – elev in clasa a V-a la Colegiul German din Bucuresti, ma face sa ma intreb … daca am dreptul de a solicita performanta si atitudine responsabila profesorilor?! Eu, parintele de astazi, pot oare sa am pretentia unui discurs de calitate din partea unei scoli de stat, in numele copiilor nostri si in memoria educatorilor care ne-au netezit candva drumul cunoasterii? Asta – inainte ca vreun impertinent sa imi toarne o replica de genul “Daca nu va convine, mutati-l la o scoala particulara!”

Ei bine, inainte ca impertinentul sa deschida gura, am sa spun raspicat: eu cred ca nu (mai) am acest drept! Inteleg ca l-am pierdut, atunci cand am acceptat (tacand) ca o crestere salariala sa le fie fluturata pe la nas, ca si cum acesti oameni ar trebui sa accepte orice din partea unei clase politice votate … democratic (adica alesii acelora care au fugit de scoala ca dracul de tamaie!).

Cred mai degraba ca trebuie sa completez cu grija, in particular, ceea ce sistemul de stat se pare ca nu mai are resurse disponibile de a oferi!

In schimb imi rezerv un ultim drept: acela de a reactiona in momentul in care unii dintre acesti umiliti ai soartei liber acceptate par a se stramba sub rautatea firii lor mai slabe.

Si acum, faptele.

Prima teza din viata de elev – profesoara intarzie 20 de minute. Apoi, relaxata, striga catalogul. Abia pe urma, permite inceperea lucrarii … Nici un copil din clasa nu termina, evident, toate cele 13 exercitii! Ce-i de facut?!


Un carnaval la Colegiul German Goethe este un bun prilej de regăsire a timpului liber activ: este o activitate extra-şcolară (deci oarecum nu e nimeni obligat să participe la ea, nu se dau nici note şi nici calificative), care necesită pregătire serioasă… pentru joc şi joacă!

De fapt, câte lucruri serioase se fac mult mai natural şi performant, dacă le iei în joacă?

În competiţie cu sistemul de învăţământ privat, Şcoala Germană din Bucureşti trebuie să rămână un loc al prezervării tradiţiilor… iar Fasching-ul rămâne un puternic punct de verificare: pentru talent, implicare, muncă şi imaginaţie deopotrivă!

Copii care se bucură de bucuria părinţilor: de fapt, asta ne dorim cu toţii.

P.S. 1: Un câştig mare şi pentru frăţiorii cei mici, care se obişnuiesc cu emoţiile scenei văzând cum funcţionează lucrurile…

P.S. 2: Un regret personal – că nu am luat nici un interviu tinerelor talente, la cald, după spectacol. De asemenea, că nu am reuşit să filmez tot şi din mai multe unghiuri … trebuia să fiu mai atent :-)!