Principiul este cauza generatoare, ceea ce pune în mişcare lucrurile, le aduce din nefiinţă la suprafaţa întâmplării lor.

Noi – oamenii de rând – putem observa cu mai multă sau mai puţină atenţie, pricepere şi inspiraţie doar condiţiile în care diferite întâmplări au loc. Pe baza acestor observaţii putem trage uneori concluzii greşite, căci condiţiile sunt acelea care fac ca principiile să “întârzie” sau să “grăbească” în manifestarea lor. Dar cei care credem, ştim că principiul se va aplica întotdeauna – fie mai devreme, fie mai târziu -, el nu ţine cont de felul subiectiv în care percepem noi trecerea timpului.

Astăzi punem în discuţie “principiul generaţiei frânte” la români, în epoca lor contemporană.

Sigur, pentru a fi principiu, el trebuie să se aplice universal: adică tuturor popoarelor din toate epocile istorice. Însă nu cunoaştem până în detaliul simţirii întreaga istorie a lumii în mod egal: suntem români, să ne concentrăm mai întâi asupra noastră încercând apoi să extrapolăm, dacă vom avea ce.

Epoca contemporană a românilor începe cu Marea Unire de la 1918. Vom putea spune despre generaţia care a înfăptuit-o, că este generaţia Marii Uniri. Ei sunt aceia care au trăit sub spectrul primului război mondial. Înainte de momentul istoric care i-a definit, au cunoscut bine “jugul maghiar şi german”. După, au trăit miracolul unităţii naţionale.

Generaţia interbelică – este cea ale cărei aripi au fost frânte de al doilea război mondial. Soarta ei a fost de a parcurge drumul înapoi, de la cald la frig, de la românism la anti-românism, de la afirmarea identităţii naţionale, la negarea acesteia. Au “primit pe tavă” o ţară mândră şi au fost forţaţi să o predea cotropitorului străin. Înainte, au cunoscut democraţia iar după, dictatura.

Generaţia comunistă – este cea care a pactizat cu duşmanul până la aparenta rescriere a ADN-ului, este generaţia dominată de frică deşi nu a cunoscut războiul decît din poveştile părinţilor. (Poate că poveştile despre război sunt mai grozave decât războiul însuşi?) Această generaţie s-a frânt la Revoluţia din 1989, între un “înainte-comunist” şi un “după-capitalist”.
O extensie a comuniştilor suntem şi noi, generaţia post-decembristă, care mai avem suficiente amintiri despre un trecut cartelat, în care aveam acces raţionalizat la alimente şi programe de televiziune. Cei care ne-am născut în anii 60-70 ai secolului trecut, avem un “înainte-socialist” pe care îl putem contrapune comparativ pentru înţelegerea libertăţilor care au venit “după”.

Principiul “generaţiei frânte” – dacă ar fi ca el să existe cu adevărat -, s-ar aplica generaţiei post-post-decembriste (adică celor născuţi după 1990), astfel: vremea marii confruntări care le va influenţa destinul şi le va da un nume propriu, va veni şi pentru ei – atunci când  toate condiţiile vor fi împlinite. Deocamdată nu au cu ce compara prezentul pe care-l consumă în galop, însă atunci când el se va încărca suficient de trecut, explozia -inevitabil- se va produce … Pentru că toţi, în toate timpurile avem nevoie să comparăm istoria pentru a o înţelege  într-un “înainte” şi un “după”: fiecare generatie are nevoie de un test al istoriei, prin care sa se inteleaga pe sine si rostul sau in succesiunea fireasca a vremurilor.


Ideile noastre caută să pătrundă în lumea din jur prin comunicare.

Căutăm contactul cu cei din jurul nostru pentru a-i molipsi cu ideile noastre, pentru a-i contamina. Forţa ideilor stă îndeosebi în adevărul lor dar nu mai puţin în hotărârea noastră… Am reţinut, din zilele profesoratului – acei copii care ştiau lecţia, o învăţaseră, dar nu aveau vlagă şi păreau pierduţi, necuprinşi de adevărul pe care trebuiau să-l comunice… Dincolo de a spune lecţia, noi trebuie să comunicăm, să transmitem faptul că am învăţat lecţia!

Legătura strânsă între idei şi felul în care ele sunt transmise, rezultă şi din analiza sensului (scopului) comunicării: pentru ce vrem să transmitem o idee cuiva?

Bunăoară, există idei care sunt comunicate … de dragul ideilor. Suntem gata să ne certăm cu ceilalţi, să intrăm uneori în conflicte de anvergură pentru a impune o anumită idee în faţa alteia. În situaţii de acest tip, dialogul este de multe ori al surzilor – fiecare vorbeşte „în legea lui” şi nimeni nu pleacă îmbogăţit acasă.

Alte idei sunt comunicate … de dragul nostru. Prea des se întâmplă să ne ţinem partea (cu orice preţ), pentru a nu fi răniţi (în orgoliu). În situaţia aceasta dialogul are nuanţe de discurs…

Ideile pot fi comunicate şi … de dragul celuilalt. Adică au scopul (declarat) de a face bine celuilalt: sunt oferite sfaturi, soluţii, sau măcar un pic de alinare. De cele mai multe ori însă, aici intervine susceptibilitatea: oare respectivul chiar îmi vrea binele? Aşa suntem învăţaţi de cele trei maimuţe înţelepte să ne raportăm la rău – să nu-l vedem, să nu-l auzim, să nu-l descriem verbal, dacă vrem  să cunoaştem traiul fericit până la adânci bătrâneţi!

Propagarea ideilor se face prin însămânţarea lor în conştiinţe, iar contaminarea de care am vorbit înseamnă nu numai deschiderea de a prelua, cât mai ales asumarea activă şi transmiterea mai departe a mesajului primit! Naşterea unui curent de opinie care la un moment dat pare de la sine înţeles, nu e altceva decât crearea unei stări de spirit la nivelul unei întregi generaţii… E mult, e puţin?

Maimuţele înţelepte