Societatii romanesti de astazi ii lipseste, in mod paradoxal, consensul.

De ce mi se pare lucrul acesta un paradox?

Pentru ca ne-am trezit in situatia in care nu avem o opozitie reala la formidabila forta numita “esalonul doi”, cea care a mostenit prin inventia numita Frontul Salvarii Nationale (FSN) partidul unic de trista amintire, PCR.

Zilele trecute ma gandeam ca partidele istorice s-au dovedit incapabile sa renasca pe termen lung. Suflul lor s-a stins odata cu generatia care a suferit prin inchisori. PNT-ul a disparut relativ repede dupa moartea lui Corneliu Coposu iar PNL a intrat in combinatii nedemne (PC) sau din acelea impotriva firii (PSD).

Ne uitam la toti actorii politici, care au origini sanatoase, comune (comuniste, sic!): s-au lasat trecuti prin fesenizare ca printr-un ingenios proces de albire. Apoi, s-au despartit pentru a inventa alternanta la putere si a crea impresia unei societati in care ai avea chipurile optiuni, in care ai avea alegeri la-ndemana … “originala democratie” propusa de Iliescu, parea ca functioneaza …

Macar in vremurile acestea de criza, ar putea lasa un pic misto-ul la o parte si ar putea cauta sa defineasca un consens in jurul ideii ca avem atatea de facut! Cineva poate se va trezi sa le spuna: “Ce naiba, pana sa predam Tara inapoi Regelui (ca singura varianta de restabilire a eticii in politica romaneasca), haideti macar sa ne intelegem intre noi asupra prioritatilor!”

Numai ca procedand astfel, poate ne-am da mai bine seama de monstruozitatea coalitiei transpartinice …

Trag concluzia ca paradoxurile au explicatiile lor. Insa ce le defineste ca atare este inmarmurirea in proiect, fixarea in nemiscare: dintr-un paradox nu poti iesi, pentru ca pe oriunde ai apuca-o, simti ca ai avea la fel de mult de pierdut. Iti trebuie mult curaj sa iesi dintr-o situatie dilematica. Aproape tot atata curaj ca … atunci cand te lasi purtat intr-o Revolutie! 🙂


Daca Biblia este cea mai citita carte a tuturor timpurilor, atunci tradarea lui Iuda Iscariotul ar trebui sa fie cel mai cunoscut act de tradare consemnat si retinut de istorie.

In ultima vreme, in politica romaneasca, tradarile s-au inmultit intr-atat incat au devenit ceva obisnuit, la ordinea zilei. Schimbarea barcilor se face firesc, fara regrete sau remuscari. Dimpotriva, tradarea a devenit ea insasi sistem recompensat cu recunoastere!

Bunaoara, avem in Parlament un “partid” in toata regula, nascut in timpul actualei legislaturi prin fenomenul “migratiei politice”. Oamenii, putini cati vor fi fost la vot, nu s-au gandit atunci ca vor vota un satelit, dar intentia lor a fost deturnata, fara remuscari sau teama de consecinte – de un act de tradare colectiva.

Recent, un pilon al liberalismului, baiat stilat si cu staif, diplomat de cariera, a primit cu dezarmanta usuratate trecerea in tabara adversarului … si ma intreb daca nu cumva gestul i-a fost usurat de coalitia impotriva firii pe care partidul sau liberal a facut-o nu demult, cu alti tradatori patentati, umanistii asa-zisi (sic!) conservatori?!

Chestiunea pe care suntem curiosi sa o aflam: care e directia (sensul) ideii tradarii – porneste ea dinspre tradator spre tinta pe care si-a propus-o din dorinta omeneasca de marire sau imbogatire … sau dimpotriva, este un cantec pe care-l canta sirenele in cautare de sange proaspat si majoritar?