Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)


Intr-un joc de şah normal, expresia “Şah la Rege!” e una pleonastică de-a dreptul: Regina o ţii eventual “în gardă”, alte piese le ai “în priză” … de aceea, dacă ajungi să ataci principala piesă a adversarului, se cuvine să îl atenţionezi discret: “Şah!” Adică un fel de “Pardon, fii atent,  la următoarea mutare eşti nevoit să muţi Regele!”. (Pentru cei care nu cunosc regulile jocului de şah, ţin să precizez că acolo fără Rege nu se poate – dacă Regele nu mai are unde muta, eşti pierdut … vreau să zic, ai pierdut partida!)

În jocul politicii româneşti, Preşedintele e un fel de Rege pe eşicherul politic. Din moment ce mută piesele după cum vrea, face şi desface alianţe (amintiţi-vă de “soluţia imorală”), el e Marele Jucător, care dezvoltă partide simultane cu cei 364 de adversari şi-i înfrânge pe rând. Puţini sunt cei care-i smulg o remiză, adică o jumătate de punct – şi atunci zâmbesc încurcaţi: “Dacă-mi permiteţi, ar fi o onoare să vă cedez jumătatea mea de punct … Oricum se simte mai bine de partea unui spirit învingător!”

Într-un fel, ne linişteste gândul că nu-şi poate da sie însuşi şah deşi -mai ştii? -poate că l-ar distra să o facă şi pe asta!

Măcar asta ştim cu certitudine: avem o viaţă politică liniştită, câtă vreme Regele nostru (adică Preşedintele) nu poate păţi nimic, iar ceilalţi i se supun – unii de voie, alţii de nevoie…

Atunci – ce-a fost cu ieşirea la adresa Regelui Mihai?

De unde până unde a simţit nevoia să-l facă trădător pe Majestatea Sa?

Personal, traduc în felul următor: “Dragi Prieteni Maghiari şi voi ceilalţi iresponsabili, gândiţi bine la ceea ce vreţi să decideţi în legătură cu REGIONALIZAREA propusă de mine – eu nu am reţineri în a ataca subiecte din cele mai delicate!”