Bocancii profesorului calcau cu fermitate si siguranta drumul vechi de aproape doua mii de ani al Sarmizegetusei Ulpia Traiana. Pentru ca stiau fiecare piatra. Cu privirea circulara, identifica turistii neastamparati, intrati in grija lui pe timpul vizitei ruinelor: orice accident putea lasa urme nedorite – fie acuzatii la adresa muzeului, ca nu a stiut sa asigure securitatea vizitatorilor, fie acuzatii la adresa conducerii muzeului, ca nu a vegheat la patrimoniul incredintat spre pastrare … Toata lumea contemporanilor parea ca a luat-o razna, intr-o conjuratie a nestiintei impertinente impotriva oamenilor de cultura cautatori ai luminitelor din trecut. Un trecut atat de indepartat, incat pentru majoritatea dintre noi el a incetat sa mai existe ca semnificatie, iar pentru o mica minoritate abia daca mai palpaie …

Dorea sa ne arate tot, si avea multe de aratat! Admiram atat cele vazute, cat si cele nevazute: fie ascunse inca in pamant, fie inaltate imaginar, in descrierile pe care plansele prezente din loc in loc le reconstituiau in forma lor initiala. Cladiri impunatoare, de oameni bogati, de oameni civilizati, de oameni stapani ai lumii de atunci.

Romanii ne-au civilizat definitiv, nu-i asa? As fi sperat sa plec de la Sarmizegetusa cu aceasta credinta, intarita de faptul ca limba in care vorbim este o limba latina … Dar nu exista civilizatie care sa dureze o vesnicie – spuneau pietrele aduse la viata de povestirile profesorului. Iar comparatia intre forta si invincibilitatea celor de-atunci cu forta si invincibilitatea celor de-acum, m-a aruncat si mai mult pe ganduri: am inceput sa vad cu alti ochi punctele slabe ale americanilor, dupa plimbarea pe drumurile vechi de aproape doua mii de ani ale Sarmizegetusei …

Sarmizegetusa Ulpia Traiana

Sarmizegetusa Ulpia Traiana


Ce putem sti noi despre chinurile unei omizi grase, in drumul ei spre stadiul de fluture zbenguitor? Dacă ar gândi, ar putea-o face – fie cu recunoştinţă – “Nu sunt complet altceva decât cea care am plecat atunci la drum” sau poate şi-ar anihila memoria pana la stadiul de mirare: “Nu se poate sa fi fost eu cândva o simpla târâtoare!”

E important cum ne supunem miracolului transformării sau, altfel spus: este important sa lăsăm timp miracolelor sa lucreze in noi pentru a ne transforma, păstrând insa vie esenţa noastră: sâmburele tare al Fiinţei temporale – mereu aceeaşi si mereu alta: clipa în care ne-am format ca popor.

Ce reprezinta două mii de ani pentru o piatra? Pentru unele mult, pentru altele nici măcar un început: in funcţie de interacţiunea pe care au avut-o cu omul. Cea păstrată in Natură, zace si acum, folositoare poate numai peisajului. Cea aleasa de om ca material de constructie, vorbeşte. Sau ar vorbi dacă i-am permite, pentru că la Sarmizegetusa Ulpia Traiana,  ea stă ascunsă in pământ, neputând striga până la noi despre urmele paşilor de legionari hotărâţi sa reproducă viaţa de la Roma in acest colţ frumos de lume, aflat la marginea Imperiului.

Lespezile drumurilor romane vor continua sa foloseasca drept material de constructie caselor din apropierea santierelor arheologice parasite. Dar asta va trebui sa ne doara până la sentimentul de vinovăţie.  Succesiunea generatiilor si a civilizatiilor, cat de barbare si distrugatoare s-ar dori, nu vor putea inlatura definitiv clipa formarii noastre ca popor latin …

Nu ştiu cum aleg să se plimbe conducatorii nostri, dar atunci cand ninge abundent noi le sugerăm cărările umblate. Si o vizita la fata locului. Dacă nu – un popas pe Blogul Dlui Profesor Gică Băeştean, ajută: http://prodacia.wordpress.com/