Comentarii din Cetate



cacialmaua

 

Zecile de mii de luminițe care s-au aprins Duminică seara în Piața Victoriei din Capitală, anunță sfârșitul unui Eon al absolutismului – răpus de tehnică. Intenționat nu mă refer la sfârșitul epocii comuniste – care la noi s-a prelungit mai mult decât am fi bănuit în Decembrie 1989 – ci la ceva mai larg, mai amplu, ceva ce simt că s-a prelungit din Evul Mediu încoace … și de aceea vă propun să medităm la eonul (sau aeon-ul) absolutismului, deci o perioadă mai degrabă geologică decât istorică. În istorie vorbim de epoci, iar in geologie – de eoni.

Ce este absolutismul? Concentrarea puterii în mâinile unui singur conducător. Formele și nuanțele lui – sunt multiple: de la despoțiile orientale la absolutismul luminat din veacul al XVIII-lea european, formele prin care unul singur își asumă conducerea, își creează camarila și reușește să-și impună voința asupra celor mulți – folosind armata și poliția secretă împotriva propriului popor, spre ”binele” acestuia …  dar un bine impus nu poate fi un bine asumat pe deplin.

Fiecare epocă și fiecare popor își are propriul său conflict, iar ceea ce România parcurge astăzi nu este un simplu război între generații – ci mult mai mult. Nu încheiem o epocă, ci o eră …

Ca de obicei, a fost nevoie de un pretext pentru ca butoiul cu pulbere să explodeze. Încrederea în majoritatea absolută și exercitarea absolutismului prin ceea ce are mai deranjant acesta – aroganța – m-a făcut să-mi aduc aminte de ”Cacialmaua” lui Robert Redford si Paul Newman. Un film clasic, la care ne întoarcem cu plăcere – pentru că ne învață despre bani, jocuri de noroc, mafia pariurilor, prietenia și rivalitatea între hoți, … iar din perspectivă teologică, despre mecanismul de pedepsire a minciunii: cel ce minte, va găsi întotdeauna un mincinos mai mare care să-i vină de hac … (nașul, care și-a găsit nașul!) …  iar răul, obligat să se afunde tot mai mult în minciună, nu are tehnic cale de scăpare. Pentru cei răi – nu există convingeri, ci adevăruri conjuncturale, șarlatanii nu au viziune ci sunt orbiți de oportunități. Cei răi suferă de boala inconsistenței, care-i face obositori pentru ceilalți (și greu de urmărit): e timpul poate să ne întrebăm serios, de ce pe listele DNA nu regăsim numele străinilor care au contribuit la devalizarea țării?

Cu siguranță. Schimbarea profundă, sfârșitul aeon-ului absolutist pe care-l așteptam de-atâția ani, presupune luminițe din interior, care se unesc pentru a deveni o mare și o voce care e susținută de avansul tehnologic, și are dreptul de a cere schimbare și participare la viața politică a cetății. Fără aroganță dar și … fără ipocrizie! Cu manifestații, dar și cu participare mai amplă la vot!

Încercând să treacă noaptea, prin ordonanțe de urgență, legi care privesc actul de justiție de la care așteptăm îndreptare … aroganța absolutistă a mai oftat, sperăm pentru ultima dată, și și-a dat duhul după câteva zile de manifestații de o amploare fără precedent. De-acum înainte, rostul societății civile care s-a constituit – este de a veghea, de a fi prevăzătoare, de a rămâne în gardă. Adică, de a avea capacitatea de a vedea efectele, de a nu lăsa să se întâmple răul. Să sperăm că de-acum înainte, Societatea, cu luminițele ei, va băga de seamă mai mult cele ce sunt rele și va simți mereu urgența și nevoia îndreptării lor: păduri tăiate, gunoaie neridicate, șosele neterminate, monumente părăginite, școli batjocorite și spitale infectate … Câtă treabă vor avea luminițele, în noile vremuri ce se deschid în fața noastră!

 

 


Despre credință știm: este un dar de la Bunul Dumnezeu – o Lumină a Adevărului care strălucește în inimile noastre, un îndemn la fapte de milostenie, o chemare la rugăciune neîncetată, o trezvie a sufletului, o predispunere la împăcarea cu ceilalți, o condiție a speranței și iubirii aproapelui.

Dar încrederea?

De ce spunem că ea ”se pierde” sau ”se acordă”? De ce spunem ”și-a mâncat omenia” sau ”omenia e inima omului” sau ”omenia e mai scumpă ca avuția”? Cum se poate ”dărâma” încrederea – dacă cumva nu doar prin propriile fapte? Și nu doar încrederea altora în noi, ci mai ales a noastră, în noi înșine!

Ce mult poate însemna ”a te da pe mâna celuilalt”, la ce grad de încredere putem totuși ajunge, noi neîncrezătorii – ca în clasicul exemplu, când te dai pe tine ”pe mâna celuilalt”, unde celălalt era medic, iar tu nu aveai încotro …

Încrederea pare a fi darul pe care-l acordăm atât de rar, pentru că – vezi tu, dragă Doamne! -, am fost de prea multe ori lipsiți în recompensele noastre imaginare sau furați, înainte de a simți pe limbă satisfacția împlinirii unor vise ce nu erau în fapt decât himere …

Ce e încrederea și unde s-a pierdut?

O vom putea reclădi vreodată? Nu – dacă nu cumva există totuși iertare totală, iertare curată, sosită din vreme, înaintea uitării care pe toate le îngroapă.

Și ce jignire formidabilă, ce resorturi de orgoliu poate stârni lipsa de încredere în gesturile sau cuvintele sau acțiunile celuilalt, pe care ești gata să-l negi ontologic doar pentru că tu știi mai bine, sau simți diferit sau ai avut parte poate, de o experiență diferită … Dar cum putem progresa, fără să-l ascultăm pe celălalt?

În fine … a ajuns atât de simplu să dai un like pe Facebook, încât am decis să desființez contul personal – ba chiar, am fixat și o dată – pentru Duminică, 5 Februarie (mâine la ora 19,00 – ora României, adică peste fix 24 de ore).

Am încredere că cei care vor dori să intre în contact cu mine, o vor putea cu siguranță face (printre altele) aici

 


”E bine să fi înzestrat cu dreptate, pe măsura puterii …”

(apud Sf. Isidor Pelusiotul, ascet care a trăit in veacul al V-lea d Hr, fragment dintr-o scrisoare adresată unui soldat-atlet, un sfat bun pentru toți cei care se-ncred cu forta ce le e incredintata la un moment dat).

Dacă faptele și vorbele noastre educă pe alții despre Bine și Rău, atunci să vorbim puțin și despre asta.

Să începem prin  a ne aminti de la cine am învățat primele lecții despre Bine și Rău? Cum am intrat în legătură cu informația care astăzi ne modelează alegerile? Ce modele ne-am ales să imităm și cui alegem azi să predăm cunoștințele noastre – cum a îmbogățit propria noastră experiență, informația primită inițial? Căci ce valabilitate pot avea, la urma urmei, cunoștințele teoretice predate altora, dacă nu le însoțim cu fapte?!

Preluarea fără testare a informațiilor etice ar presupune o doză de încredere atât de mare, încât echilibrul jocului ar putea fi distrus de orice greșeală, cât de mică – inevitabilă pe parcurs.

Sigur că totul se raportează la sensibilitatea noastră, la înțelegerea și trăirea Binelui și a Răului care ne înconjoară. Poate această sensibilitate să fie sursă de interpretări uneori diferite până la contrariu, ale aceleiași realități? Sau pur și simplu nu suntem pregătiți, din pricina orgoliului, să admitem complementaritatea punctelor de vedere – precum admitem frumusețea diversității?!

Faptele și vorbele noastre educă pe alții, despre Bine și Rău. La nivel social, preluăm imitând, gesturile și uneori vorbele celor care se expun sau sunt promovați ca lideri și purtători de cuvânt. Atenție, nu vorbesc despre copy-paste, ci despre circulația ideilor în contextul respectării unei minime rigori fără de care instituțiile pe care le-am creat ar dispărea sau ar trebui recreate.

Puțini știm și poate pe puțini ne interesează – cine este astăzi Purtătorul de Cuvânt al Primului Ministru, funcție altfel foarte importantă și esențială pentru comunicare … nu degeaba este socotită de rang ministerial! Dar dacă domnul Grindeanu și-a asumat (fie și conjunctural) rolul de purtător de cuvânt al domnului Dragnea, mai este oare nevoie de un cineva care să ”poarte” cuvântul dlui Grindeanu? Ce greutate și ce forță educativ-motivațională ar mai avea cuvântul mărunțit astfel?!

Ajung, astfel, la concluzia că greutatea cuvântului constă nu în frumusețea frazei – ci în credibilitatea persoanei care-l rostește.

 

 

 

 


Legea nu construiește – ne atrage atenția Sfântul Pavel in Scrisoarea sa catre Evrei, (cap. 7, 18-19) -, nu este ea cea care desăvârșește amenajările perfecte, nu este ea cea care ne împlinește … ci Legea este o introducere, adică un cadru, un mediu, un spațiu care ne este acordat – pentru a dezvolta in el speranța apropierii noastre de Desăvârșire – adică de Dumnezeu.

Oamenii tind către perfecțiune sau cel puțin către mai-bine și de aceea este în dreptul firii lor să chestioneze, să verifice și – de ce nu? – să adapteze și să schimbe legile: mai ales pe acelea care se dovedesc slabe și/sau nefolositoare; pe cele care sunt nebăgate în seamă sau pe cele care nu-și dovedesc utilitatea …

Dar atunci când o lege ne încurcă și mai ales atunci când o lege ne sperie, consider că trebuie să privim cu atenție mai întâi conștiințele noastre, să analizăm în primul rând înclinațiile noastre. E posibil să identificăm acolo – în întunericul de care ne temem pentru că nu ne poate ascunde de noi înșine – ceea ce trebuie, cu prioritate (și in adevarat regim de urgenta!),  schimbat …

 


Motto: … eșecul nostru constă în faptul de a fi incapabili să iubim …”       (Silvano Fausti, ”Amintește-ți și Istorisește Evanghelia. Catehaza narativă a lui Marcu”, Editura Viata Crestina, 2016, Cluj, p.462)

În timp ce grecii căutau principiul prim în natură (în cauzalitate), evreii L-au găsit (corect – au fost aleși spre a-L afla) într-o formă unică a LEGII TRĂITE – prin ascultare (față de Domnul) și iubire (față de aproapele).

O Lege ”în doi pași”, care decurg unul din celălalt – iubirea din ascultare -, care împlinește și cuprinde până astăzi (și credem noi – până la sfârșit) viețile noastre și șansa integrării într-o pregustare a păcii care se hrănește din liniștea sufletului.

Liniștea sufletului provine din recunoaștere și recunoștință dar și din renunțarea la egocentrism, dacă accept să dau celuilalt șansa de a lucra în mine.

Unitatea socială pe care o caută Legea lui Israel ar trebui – odată înțeleasă, să fie aplicată pentru a creea armonie. Să fie aducătoare de pace. Și totuși, pe pământ nu e pace decât rareori iar între oameni, în locul bunăvoirii – e prea des ceartă și război. Rămânem, ca înțeleptul saduceu din dialogul cu Isus (vezi Marcu, 12, 28-37) în apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a-i trece pragul, avem nevoie de prietenia cu Isus … care este Iubirea însăși.

Oamenii, cum vedem prea des – nu ascultă de fapt unii de ceilalți și se încăpățânează fiecare pentru mica și propria sa dreptate … Pe cât de aberant sună ”arestarea dreptății”, pe atât de frecvent întâlnim în jurul nostru concitadini înflăcărați, căutând ”dreptatea mea pentru țara mea!” sau și mai rău încă – ”dreptatea mea pentru mine”. Unde duc aceste căutări, dacă nu spre acumulări pur cantitative, care nu au cum genera pace – ci frământări (vezi pilda bogatului căruia i-a rodit țarina în Sf Luca 12, 13-29).

Dragostea de țară nu poate duce la confiscarea țării, oricât de mult am iubi-o – trebuie să învățăm a o împărți cu ceilalți frați ai noștri – asta, dacă nu cumva ne imaginăm, bolnavi, că am rămas vreunul din noi, ultimul dintre români.

De-aceea, să reinventăm versul Horei Unirii, pe care Poetul o simte ca simbol al grupului aflat în armonie iar Pictorul o prezintă ca factor ordonator al unei arhitecturi sociale care zidește pe bază solidă. Ce-ar fi, ca în locul învârtirii să nu punem învârteala (care duce în cele din urmă la amețeală), ci împârțeala – care ne ajută să ne ridicăm la rangul de … frați?!

hora_unirii_theodor_aman

 

 

« Previous PageNext Page »