Cine nu a auzit de renumitele roșii de Ișalnița? De oltenii gospodari care au sub picioarele lor și se pricep să cultive cel mai roditor cernoziom din România?

Iată că edilii comunei au reușit să introducă un element de mitologie greacă în stema care-i va reprezenta de-acum înainte: cornul abundenței. Se spune că Zeus, pe vremea când se ascundea de foamea bolnavă a tatălui său, Cronos – ascuns în peștera unde era alăptat de zeița Amalthea (în fapt, o capră) și jucându-se cu ea … i-ar fi rupt un corn! Din acel corn, nu contenesc să curgă de-atunci daruri – pe măsura puterii zeului …

Uite ce drăguță e stema Ișalniței … și oare ce-ar mai avea de făcut localnicii, decât să arunce sămânța lor pe câmp (sau în sere) și apoi să se-aplece după roadă, la timpul potrivit?

Ori, dacă noi știm că agricultura nu se face chiar așa simplu, nu cumva e cazul să fim mai prudenți în alegerea simbolurilor?!

cornul-abundentei


59124

E o săptămână de când am ajuns într-un loc al liniștii sau poate al vieții adevărate – căci rădăcinile slavone și sârbești ale termenului ”jitia” ne poartă spre ”viață”, așa cum trebuie ea trăită: în liniște! (Značenje reči žitije = Sensul Vieții) …

Aflată la sud de Craiova, Mănăstirea Jitianu are multe de povestit și de aceea invităm pe cei aflați în trecere, să se abată pe drumul ce duce spre Calafat (reper: satul Braniste, comuna Podari) pentru a descoperi o construcție bisericească fortificată cu un turn de apărare (culă oltenească, cu scară interioară și ferestre pentru țevile flintelor …).

E un loc în care găsiți atât povești despre haiducii Olteniei dar și fapte concrete, despre eforturile pe care Comisia Monumentelor Istorice din perioada interbelică (în 1932 -Președinte Nicolae Iorga, Director Nicolae Ghica-Budesti) a găsit de cuviință să le facă pentru a recupera trecutul prăfuit. Pentru înaintași, redescoperirea valorilor era o datorie aducătoare de liniște, de siguranță: știind cine am fost, vom afla cine suntem și vom înțelege încotro ne îndreptăm.

Dacă legenda locului ar fi adevărată, cum că Mănăstirea Jitianu s-ar fi construit pe rămășițele unei Biserici mai vechi, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, iar locul era unul mlăștinos (rovine = mlaștină) … atunci poate că am avut șansa de a ajunge pe locul unde, cândva, viteaza armată a Țării Românești a oprit valul otoman condus de aprigul Baiazid Ildirim.

Foarte interesante ne-au părut asemănările de stil – între Mănăstirea Jitianu și Biserica Greco-Catolică ”Sfântul Vasile cel Mare” din Bucuresti (din strada Polonă nr 50).  Dar explicația e simplă, dacă ne aducem aminte de implicarea aceluiași Nicolae Gica Budesti, în realizarea planurilor Bisericii din București … și mai ales de pasiunea lui pentru promovarea stilului neo-românesc.

Iată, Catedrala Greco-Catolică din București:

catedrala sf vasile cel mare bucuresti

Iar mai jos, vă prezentăm imaginile culese în timpul vizitei noastre la Mănăstirea Jitianu, pentru a înțelege forța de comunicare a arhitecturii, și cum anumite locuri ni se par dinainte-cunoscute (sau cel puțin … familiare!).

Ne-au impresionat în mod deosebit, inscripția latină a tabloului intitulat ”Rembrandt van Rijn”, un mozaic de mici dimensiuni aflat la intrarea în mănăstire, având inscripția latină (!) Ad aperti sunt oculi eorum, et agno verunt eum … dar și scara interioară a culei (turnului de apărare) sau vechiul cimitir, cu cruci semi-îngropate de lângă o groapă comună (o holeră izbucnită după Războiul de Independență). Semne ale atașamentului față de Roma (sau ale programului politic de latinitate răsăriteană pentru români) veți găsi și în îmbrăcămintea sfinților și în simbolurile decorațiunilor …

Latinitatea oltenilor nu trebuie căutată numai în perfectul lor simplu, iar neo-românismul epocii interbelice merită studiat – pentru că rădăcinile românești au fost cu adevărat necesare în perioada în care România Mare începuse să guste din destinul unei mari puteri regionale …

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 


Avantajat de vizionarea unui trailer, ai timp – in drum spre sala de spectacol -, să-ţi pui întrebări referitoare la problematica filmului pe care urmează să-l vezi. Filmul lui Purcarete, “Undeva la Palilula” – se anunţa ca o nouă confruntare (nu ştiu să traduc Auseinandersetzung) cu trecutul comunist, pe tărâmul libertăţii … Simplificând, pe-atunci nu eram liberi pentru că gândeau alţii pentru noi şi ne spuneau ce avem şi ce nu avem voie să facem, iar acum nu suntem liberi dacă nu reuşim să ne ferim din calea exceselor (vai de omul care gândeşte că poate face orice!).

Filmul “Undeva la Palilula” adaugă însă nuanţe importante acestei oarecum monotone interpretări atunci-acum, privind libertatea … De pildă, replica dinspre final a unuia dintre tinerii care ascultă povestea lui Serafim: “Las-o mai încet cu şpriţul, dom’ doctor …!” – poate însemna atât “Nu mai fabulaţi, bătrânilor, cu vedeniile trecutului” dar poate fi şi un sfat normal al alinierii comportamentale la o vârstă a renunţărilor …

Libertatea de dinainte, din timpul si după căderea comunismului e dezbătută pe aceeaşi scenă a Palilulei – deşi decorul se schimbă iar actorii (generaţiile) se succed rapid. Majoritatea suntem spectatori, cu fundul pe scaunele noastre, prezentaţi în film cu scaunul la subsioară (!) – gata să ne aşezăm în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a asista la “spectacolul” vieţii (o coadă la ceva, un incendiu a ceva, o sosire a cuiva…).

Cu toţii avem de purtat stigmatul păcatului originar, al lăcomiei cunoaşterii, al lăcomiei consumului – care se vede pe chipurile noastre transformate în măşti hidoase. Ieşirea din starea de imperfecţiune presupune o intervenţie chirurgicală la care abia rezistăm privind: e scena tăierii copitei singurului copil născut în Palilula … metoda fiind a Mântuitorului, redată de Sfântul Evanghelist Matei (vezi Capitolul 18, verset 1-11).

Titlul filmului – duce cu gândul la celebra traducere a lui “Somewhere in Time” (1980): “Undeva, cândva”. Însă spaţiul semnifică, pentru regizorul de teatru îndrăgostit de Oltenia, un infinit mai mare decât cel temporal: pe de-o parte, fiindcă scena este cea care nu pleacă nicăieri, fixată locului de drumul de fier care o întretaie; pe de altă parte, fiindcă infinitul timpului este greu de perceput de către fiinţe finite, care trebuie să predea (mereu prea devreme!), ştafeta …

Sensul vieţii în afara mesajului mântuirii printr-o viaţă creştină – nu există. Demonstraţia se face prin logica întoarsă a păgânilor, care plângeau la naşterea copiilor lor: nu vă bucuraţi, căci pentru fiecare copil care se naşte, trebuie să plece unul dintre noi (se va ridica de la masă unul dintre noi)!

Dacă vorbim despre comunism în termenii păcatului originar, ajungem să spunem că nu a fost cu mult mai groaznic decât alte perioade: dracul ne surprinde cu aparatul lui de fotografiat (instantanee ale păcatului) – indiferent de regimul politic în care ne ducem zilele.

Sunt multe întrebările care ne însoţesc la ieşirea din sală şi prin aceasta recunoaştem şi mulţumim că am văzut un film bun! Invitaţia şi recomandarea de a-l viziona şi voi, o  însoţesc de o poză a unor îngeri căzuţi (prin amabilitatea lui Ştefan Dragomirescu – poza e făcută în “Înger Parc”, la Dunăre/Cetate), şi de întrebarea – ce e mai bine să alegem în viaţă: scara sau scaunul?

Îngeri căzuţi

 


Biserica a fost ctitorită de boierul Hristea Belivacă, la sfârşitul sec XVIII. Un popas spiritual obligatoriu pentru cei care doresc să simtă parfumul modei de dinaintea întoarcerii tinerilor paşoptişti vorbitori deja de franceză şi purtători deja de joben… Nectarie, Episcopul Râmnicului – binecuvântează fapta binecredinciosului boier oltean, posibil prieten de-al Vladimirescului… iar Arhangheli şi Îngeri veghează încă asupra noastră!

This slideshow requires JavaScript.