Comentarii din Cetate



Despre credință știm: este un dar de la Bunul Dumnezeu – o Lumină a Adevărului care strălucește în inimile noastre, un îndemn la fapte de milostenie, o chemare la rugăciune neîncetată, o trezvie a sufletului, o predispunere la împăcarea cu ceilalți, o condiție a speranței și iubirii aproapelui.

Dar încrederea?

De ce spunem că ea ”se pierde” sau ”se acordă”? De ce spunem ”și-a mâncat omenia” sau ”omenia e inima omului” sau ”omenia e mai scumpă ca avuția”? Cum se poate ”dărâma” încrederea – dacă cumva nu doar prin propriile fapte? Și nu doar încrederea altora în noi, ci mai ales a noastră, în noi înșine!

Ce mult poate însemna ”a te da pe mâna celuilalt”, la ce grad de încredere putem totuși ajunge, noi neîncrezătorii – ca în clasicul exemplu, când te dai pe tine ”pe mâna celuilalt”, unde celălalt era medic, iar tu nu aveai încotro …

Încrederea pare a fi darul pe care-l acordăm atât de rar, pentru că – vezi tu, dragă Doamne! -, am fost de prea multe ori lipsiți în recompensele noastre imaginare sau furați, înainte de a simți pe limbă satisfacția împlinirii unor vise ce nu erau în fapt decât himere …

Ce e încrederea și unde s-a pierdut?

O vom putea reclădi vreodată? Nu – dacă nu cumva există totuși iertare totală, iertare curată, sosită din vreme, înaintea uitării care pe toate le îngroapă.

Și ce jignire formidabilă, ce resorturi de orgoliu poate stârni lipsa de încredere în gesturile sau cuvintele sau acțiunile celuilalt, pe care ești gata să-l negi ontologic doar pentru că tu știi mai bine, sau simți diferit sau ai avut parte poate, de o experiență diferită … Dar cum putem progresa, fără să-l ascultăm pe celălalt?

În fine … a ajuns atât de simplu să dai un like pe Facebook, încât am decis să desființez contul personal – ba chiar, am fixat și o dată – pentru Duminică, 5 Februarie (mâine la ora 19,00 – ora României, adică peste fix 24 de ore).

Am încredere că cei care vor dori să intre în contact cu mine, o vor putea cu siguranță face (printre altele) aici

 


”E bine să fi înzestrat cu dreptate, pe măsura puterii …”

(apud Sf. Isidor Pelusiotul, ascet care a trăit in veacul al V-lea d Hr, fragment dintr-o scrisoare adresată unui soldat-atlet, un sfat bun pentru toți cei care se-ncred cu forta ce le e incredintata la un moment dat).

Dacă faptele și vorbele noastre educă pe alții despre Bine și Rău, atunci să vorbim puțin și despre asta.

Să începem prin  a ne aminti de la cine am învățat primele lecții despre Bine și Rău? Cum am intrat în legătură cu informația care astăzi ne modelează alegerile? Ce modele ne-am ales să imităm și cui alegem azi să predăm cunoștințele noastre – cum a îmbogățit propria noastră experiență, informația primită inițial? Căci ce valabilitate pot avea, la urma urmei, cunoștințele teoretice predate altora, dacă nu le însoțim cu fapte?!

Preluarea fără testare a informațiilor etice ar presupune o doză de încredere atât de mare, încât echilibrul jocului ar putea fi distrus de orice greșeală, cât de mică – inevitabilă pe parcurs.

Sigur că totul se raportează la sensibilitatea noastră, la înțelegerea și trăirea Binelui și a Răului care ne înconjoară. Poate această sensibilitate să fie sursă de interpretări uneori diferite până la contrariu, ale aceleiași realități? Sau pur și simplu nu suntem pregătiți, din pricina orgoliului, să admitem complementaritatea punctelor de vedere – precum admitem frumusețea diversității?!

Faptele și vorbele noastre educă pe alții, despre Bine și Rău. La nivel social, preluăm imitând, gesturile și uneori vorbele celor care se expun sau sunt promovați ca lideri și purtători de cuvânt. Atenție, nu vorbesc despre copy-paste, ci despre circulația ideilor în contextul respectării unei minime rigori fără de care instituțiile pe care le-am creat ar dispărea sau ar trebui recreate.

Puțini știm și poate pe puțini ne interesează – cine este astăzi Purtătorul de Cuvânt al Primului Ministru, funcție altfel foarte importantă și esențială pentru comunicare … nu degeaba este socotită de rang ministerial! Dar dacă domnul Grindeanu și-a asumat (fie și conjunctural) rolul de purtător de cuvânt al domnului Dragnea, mai este oare nevoie de un cineva care să ”poarte” cuvântul dlui Grindeanu? Ce greutate și ce forță educativ-motivațională ar mai avea cuvântul mărunțit astfel?!

Ajung, astfel, la concluzia că greutatea cuvântului constă nu în frumusețea frazei – ci în credibilitatea persoanei care-l rostește.

 

 

 

 


Legea nu construiește – ne atrage atenția Sfântul Pavel in Scrisoarea sa catre Evrei, (cap. 7, 18-19) -, nu este ea cea care desăvârșește amenajările perfecte, nu este ea cea care ne împlinește … ci Legea este o introducere, adică un cadru, un mediu, un spațiu care ne este acordat – pentru a dezvolta in el speranța apropierii noastre de Desăvârșire – adică de Dumnezeu.

Oamenii tind către perfecțiune sau cel puțin către mai-bine și de aceea este în dreptul firii lor să chestioneze, să verifice și – de ce nu? – să adapteze și să schimbe legile: mai ales pe acelea care se dovedesc slabe și/sau nefolositoare; pe cele care sunt nebăgate în seamă sau pe cele care nu-și dovedesc utilitatea …

Dar atunci când o lege ne încurcă și mai ales atunci când o lege ne sperie, consider că trebuie să privim cu atenție mai întâi conștiințele noastre, să analizăm în primul rând înclinațiile noastre. E posibil să identificăm acolo – în întunericul de care ne temem pentru că nu ne poate ascunde de noi înșine – ceea ce trebuie, cu prioritate (și in adevarat regim de urgenta!),  schimbat …

 


Motto: … eșecul nostru constă în faptul de a fi incapabili să iubim …”       (Silvano Fausti, ”Amintește-ți și Istorisește Evanghelia. Catehaza narativă a lui Marcu”, Editura Viata Crestina, 2016, Cluj, p.462)

În timp ce grecii căutau principiul prim în natură (în cauzalitate), evreii L-au găsit (corect – au fost aleși spre a-L afla) într-o formă unică a LEGII TRĂITE – prin ascultare (față de Domnul) și iubire (față de aproapele).

O Lege ”în doi pași”, care decurg unul din celălalt – iubirea din ascultare -, care împlinește și cuprinde până astăzi (și credem noi – până la sfârșit) viețile noastre și șansa integrării într-o pregustare a păcii care se hrănește din liniștea sufletului.

Liniștea sufletului provine din recunoaștere și recunoștință dar și din renunțarea la egocentrism, dacă accept să dau celuilalt șansa de a lucra în mine.

Unitatea socială pe care o caută Legea lui Israel ar trebui – odată înțeleasă, să fie aplicată pentru a creea armonie. Să fie aducătoare de pace. Și totuși, pe pământ nu e pace decât rareori iar între oameni, în locul bunăvoirii – e prea des ceartă și război. Rămânem, ca înțeleptul saduceu din dialogul cu Isus (vezi Marcu, 12, 28-37) în apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a-i trece pragul, avem nevoie de prietenia cu Isus … care este Iubirea însăși.

Oamenii, cum vedem prea des – nu ascultă de fapt unii de ceilalți și se încăpățânează fiecare pentru mica și propria sa dreptate … Pe cât de aberant sună ”arestarea dreptății”, pe atât de frecvent întâlnim în jurul nostru concitadini înflăcărați, căutând ”dreptatea mea pentru țara mea!” sau și mai rău încă – ”dreptatea mea pentru mine”. Unde duc aceste căutări, dacă nu spre acumulări pur cantitative, care nu au cum genera pace – ci frământări (vezi pilda bogatului căruia i-a rodit țarina în Sf Luca 12, 13-29).

Dragostea de țară nu poate duce la confiscarea țării, oricât de mult am iubi-o – trebuie să învățăm a o împărți cu ceilalți frați ai noștri – asta, dacă nu cumva ne imaginăm, bolnavi, că am rămas vreunul din noi, ultimul dintre români.

De-aceea, să reinventăm versul Horei Unirii, pe care Poetul o simte ca simbol al grupului aflat în armonie iar Pictorul o prezintă ca factor ordonator al unei arhitecturi sociale care zidește pe bază solidă. Ce-ar fi, ca în locul învârtirii să nu punem învârteala (care duce în cele din urmă la amețeală), ci împârțeala – care ne ajută să ne ridicăm la rangul de … frați?!

hora_unirii_theodor_aman

 

 


Sunt unul dintre aceia care cred că omul are suflet și prin aceasta o serie de virtuți și slăbiciuni care nu se pot explica întodeauna fizico-chimic, nici măcar psihologic sau filosofic … și de aceea, mai avem uneori nevoie să apelăm la teologie (unii) sau artă (alții) pentru a desluși – unii cu credința, alții cu pasiunea – misterele lumii în care ne învârtim: deseori fără direcție, dezorientați și mințiți de luminițe care se dovedesc a fi licurici (Poetul ne-a spus așa frumos: ”muști de-o zi” …).

Pentru că eu cred că sufletul există, trebuie să mă decid să am grijă de calitatea lui principală, care este nemurirea. Iar locul unde îmi doresc să parchez picătura mea de infinit nu poate fi decît un loc al liniștii, al armoniei, al Frumosului care este și Bine. Numai că această dorință a mea necesită două lucruri: din partea mea un efort minim, acela de a alege cu libera mea voință, să ajung acolo (deci să mă orientez, să vreau să mă îndrept spre Bine) și din partea lui Dumnezeu, cel mai mare dar – al mântuirii.

În relația de iubire dintre Creatorul meu și mine se interpun, bineînțeles, slujitorii răului, cărora le permitem (cu același liber-arbitru!) să ne facă rău acolo unde ne doare mai mult, în lăcomia și mânia noastră – atunci când ne lăsăm intrați în hora lor, atunci când dăm frâu liber slăbiciunilor noastre. O asemenea slăbiciune este frica, trista înlocuitoare a speranței.

În politică, ”arta compromisului”, locul predilect al minciunilor și fățărniciei, frica cea trist înlocuitoare a speranței este hrănită zilnic cu viclenia și egoismul realizării propriilor interese.

Dar despre minciună știm că nu rezolvă – ci amână (deci ne ține pe loc), multiplicând la infinit mizeria imoralității, până când, cuprinzând sistemul social în asamblu, vreo nouă revoltă sau (ad)mirabilă revoluție vine să ”repare” sau să ”restaureze” ceea ce a fost deja o dată pentru întotdeauna reparat, prin venirea Mântuitorului. Singura revoltă pe care o mai pot accepta, după ce România a promis că se leapădă de comunism și dictatură – este față de păcat. Dar Dumnezeu singur știe ceea ce ne așteaptă și ce are de gând cu noi, pentru că istoria este o frumoasă desfășurare a Voinței divine.

Zilele acestui final de an, ne-au adus în fața ochilor un Partid Comunist Român cosmetizat – iar pe masa Președintelui de origine și cu ținută regală o propunere greu de acceptat sau de refuzat: suspendarea, la cheremul majorității nou-create.

Rostul acestui articol? Să-mi aducă aminte în primul rând, că nu pot fi de stânga iar în al doilea rând, că nu voi face politică – fiindcă nu m-aș putea înscrie, în vechile și sănătoasele condiții ale votului cenzitar … În al treilea rând, că am o datorie, cu ajutorul prietenilor mei – să veghem ca opoziția la rău să aibă continuitate.

Așa să ne-ajute Dumnezeu!

« Previous PageNext Page »