March 11, 2015
Se pare că întrebarea legată de mersul la Moscova este totuși de actualitate.
Anul acesta se implinesc 70 de ani de la 9 Mai 1945 ”Ziua Victoriei asupra Fascismului” – motiv de sărbătoare la Moscova.
Americanii și Nemții transmit deja semnale că nu vor participa.
Pariuri pe francezi, pe englezi? Cum vor reacționa? … Estul si Vestul au intrat iar intr-un sistem al contradicțiilor ce par ireconciliabile…
March 7, 2015
Începând cu 2014 și până în 2018 – vom ține-o tot într-o sărbătoare: 100 de ani de la începutul, apoi de la încheierea Primului Război Mondial. A ”Marelui Război”, cum s-a numit până ca lumea să-l cunoască pe-al doilea și să înceapă numărătoarea …
Am descoperit recent o inițiativă lăudabilă a Arhivelor Naționale – organizarea unei FOTOTECI ONLINE și, parcurgând albumele, am găsit poza de mai jos – în care Marea Revoluție Socialistă din Octombrie își găsea loc, ca sărbătoare străină, printre sărbătorile noastre.
Era în anul 1944 și încă era război. Exista un dușman comun bine definit și se vorbea la plural, despre Aliați.
Peste numai câțiva ani, în 2017 – lumea va fi împărțită în jurul temei ”CUM E MAI BINE SĂ COMEMORĂM EVENIMENTELE DIN OCTOMBRIE 1917?” … Căci despre una și aceeași realitate, unghiurile de vedere ale celor care o cercetează rămân incomplete, dacă nu acceptă că trebuie să se completeze reciproc.
Și totuși, suntem nevoiți să admitem și faptul că ADEVĂRUL NU POATE FI ÎN MAI MULTE PĂRȚI, ÎN ACELAȘI TIMP.
Democrațiile occidentale vor avea de căutat în arhivele lor telegramele de felicitare adresate tovarășilor făr’ de Dumnezeu de la Moscova. La rândul lor, adepții absolutismului de sorginte țaristă vor trebui să caute în arhive dacă vor dori să-și cunoască trecutul – și acela din lagăre, nu numai cel de paradă.
Uite-așa, câteva steaguri alăturate, fluturând către noi peste timp tocmai din ”eliberatorul” an 1944, ridică o problemă majoră Ministerului nostru de Externe, dar și cancelariilor europene: cum ar trebui să reacționăm față de invitația de a sărbători, la Moscova, 100 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie? Pentru estici, care au simțit pe pielea lor comunismul, octombrie 2017 se va dovedi probabil un test al răbdării de a retrăi un trecut de care ne rușinăm … dar vesticii, au arătat ei până acum interesul de a-și asuma și cunoaște istoria?
Dacă reducem istoria la interpretarea aparențelor, nu ajungem nicăieri. Dacă ne imaginăm că suntem deținătorii adevărului absolut, iarăși nu ajungem nicăieri. Cum să învățăm să privim rotund o realitate și cât de adânc să coborâm în străfundurile ei, pentru a avea bucuria înțelegerii și a ne îndrepta pașii pe calea cea bună? …
Iată de ce avem nevoie de LEGILE LUI DUMNEZEU și iată de ce, simplificând – vom recunoaște că un stat care se declară ateu, este un stat rătăcit. Iar un stat care se declară creștin numai din gură, neavând grijă de sărmanii săi – este ipocrit. Adevărul nu e la mijloc, ci la Dumnezeu.
București, Octombrie 1944. O sărbătoare străină, aplaudată de noi, proștii – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”
February 28, 2015
Boris Nemtsov, liderul opozitiei ruse a fost asasinat ieri. Avea 55 de ani și era o voce respectată…
Am ajuns să vorbim de Rusia lui Putin, pentru că am înțeles că o țară mare, o superputere, este condusă actualmente în mod autocratic (autoritar e un cuvânt prea blând) de către un singur om. Acesta se vede salvatorul țării sale și brusc, vechea lozincă ”cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră” a revenit în actualitate – odată cu asasinarea lui Boris Nemtsov.
Că interesele americanilor și ale rușilor nu coincid – este clar.
Ce nu înțelegem este de ce Putin nu asigură o protecție specială opozanților săi, de ce nu-i ocrotește mai eficient? Să fi ajuns terorismul să-și facă de cap în centrul Moscovei? Atentatorii trebuie identificați urgent – e cel mai bun lucru pe care-l are de făcut Putin, pentru a-și spăla obrazul. Altfel, vom înțelege din două-una: ori că a luat-o razna de tot, ori că adversarii lui i-au dat o palmă grozavă. Nicicum nu e bine. E condamnat să clarifice misteriosul atentat.
Un comentariu pertinent la articolul nostru anterior merită citit cu atenție și chiar ne-am dori să urmărim evoluția globală prin prisma adevărurilor surprinse: se pare că cele două puteri nu se mai dau în lături de la nimic, că totul le este permis din nou în jocul de împărțire a Lumii. De aceea ne-am luat permisiunea să cităm integral mai jos textul transmis de prietenul nostru, spre delectarea celor care doresc să guste din complexitatea relațiilor internaționale …
Din păcate, agresivitatea împotriva celor care se opun majorității pare a deveni tot mai fățișă. Asta înseamnă, pe de-o parte, că puterea se exercită pentru a nu se pierde iar pe de altă parte, că nu mai e timp pentru o interpretare relaxată a aparențelor. Adică nu mai e timp pentru scrierea unei istorii diplomatice, ci se trece cu hotărâre la scrierea unei istorii a războiului.
Oamenii politici ai prezentului par a fi uitat că nu există adevăr unic, că trebuie să-l respecți pe adversarul tău, chiar dacă este mai fragil, mai slab sau pur și simplu altfel decât tine. Unghiurile de vedere alternative lipsesc, după cum lipsește ascultarea celuilalt.
Cu muțumirile noastre pentru răbdarea de a reflecta asupra lucrurilor importante din lumea umbrelor: întrebarea nu e dacă și când se va rupe Europa, ci mai ales … cum?
Trebuie sa facem un pic de analiza a celor doua superputeri… Politica USA e clara. USA a fost chemata de doua ori de Europa in ajutor incalcand doctrina Monroe asa ca probabil are intelegeri clare ca angajat pe post de jandarmul satului mondial. USA e o mare putere care produce,consuma. Ne trebuie un pic de cash pe plus. USA pot genera cash din doua locuri: petrol si armament. In ambele, platile se fac in dolari – americanii avand parghiile de a urca sau scadea dolarul. Sunt cei mai mari producatori de armament de la M16 la F 35 portavioane etc. Au si un sistem de a iti impune. De ex in NATO fiecare da 2% din PIB si cumpara armament american. Adica blocurile militare aduc un venit constant USA. Sigur ca Germania Franta, Anglia au statut special pot si ele ciuguli cite ceva. Turcia, Portugalia, Romania, Arabii din Golf, America de Sud vrand-nevrand, cumpara … daca nu vrei sa te trezesti cu vreo revolutie pe cap!.. La fel cu petrolul. Americanii controleaza productia din Arabia Saudita, Golf, Mexic, Nigeria. In Irak si Kuweit s-a pornit razboi. Venezuela sau Iranul daca croncane, imediat li se pune embargou! America e mare producator si mare consumator. Ei dicteaza printr-un sistem complicat de unde cumpara Japonia sau UE. USA produce cam 1/2 din necesarul ei! Pot scadea productia urcand pretul generand recesiune in tarile importatoare – de ex Europa – daca croncane careva sau pot creste productia falimentand tari exportatoare ca Rusia,Iran,Venezuela.
Putin, ca sa scape din gheara USA, vinde petrol si gaze pe dolari pe care-i schimba rapid in aur! La fel fac si chinezii cu banii de pe chinezisme asteptand sa cada USA in capcana! Americanii vor Siria unde e un oil terminal de unde pot vinde petrolul din IrakI
Rusii nu prea vor sa plece din Siria asa ca se porneste un razboi civil. Americanii nu pot invinge. Asa ca ataca un punct slab-Ucraina. Putin incepe un joc complicat de sah cu miza mentinerea pietelor. Ramane si cu Crimeea unde poate sa-si plimbe flota fara a mai fi santajati de Ucraina. Pana la urma rusii ies din Siria si cer un loc de popas prin Cipru. Americanii ar vrea un razboi in Ucraina pe banii Nemtilor, si pe urma refacerea tarii cu tepari gen
Bechtel pe credite de la FMI. Ar mai urma ruperea Europei in doua una Germano-scandinava-Ost Europa client bun al gazelor rusesti si cealalta mediteraneana cu probleme financiare care va primi hidrocarburi americane via Siria si Libia …
February 25, 2015
Putin a venit la conducerea Rusiei în 2000, când Boris Elțîn – continuatorul lui Gorbaciov – reușise să compromită democrația prin eșecul economic și dezintegrarea URSS: să pierzi o pătrime din teritoriu și jumătate din populație în zece ani … e o performanță negativă greu de egalat!
Extinderea NATO e percepută de ruși ca o amenințare directă.
Problema principală cu puterea este aceea că – dacă nu o exerciți, o pierzi în favoarea altuia. A fost nevoie de simplificarea politicii (uneori, democrația e foarte încâlcită) – și așa a apărut un program clar, pe înțelesul tuturor: ”unitatea țării” a fost pusă pe primul plan în politica lui Putin. Prin ”țară”, el înțelege fosta URSS – și asta poate fi considerat discutabil, în contextul dreptului la autodeterminare al diferitelor popoare: să încerci să le ții unite prin forță, înseamnă că nu ai reușit cristalizarea conștiinței unui trecut comun (pentru că acesta nu există în realitate).
Dar ceea ce nu există, poate fi creat și apoi impus ca soluție: din 2005, în Rusia se sărbătorește ”Ziua Unității Poporului”, prilej de a arăta cu degetul în interior către ”trădătorii” puși în slujba ”agenturilor”. Pentru că cei care gândesc diferit înseamnă că au interese diferite. Iar între diferit și străin este o nuanță care de multe ori scapă. Cine atentează la unitatea poporului nostru? Cine ne vrea răul? E simplu: cel care vrea să ne ia locul. Păi, se cuvine să renunțăm fără luptă la execitarea puterii?!
Visele imperiale ale Rusiei, reluarea peste timp a unor clișee care țin de curtea țarilor mai degrabă decât de austeritatea exterioară impusă de comuniști se exprimă în politica externă într-un soi de ”gelozie” față de vecinii de altă naționalitate decât cea rusă, dar parte din fosta structură numită URSS. Rusia își iubește cu gelozie vecinii, adică dozează într-un amestec numai de ea știut, dragostea sinceră cu îngrijorarea unui părinte care ține la copilul său: eu te iubesc, dar nu te pot lăsa de capul tău. Că de aici rezultă înapoierea, prin exersarea permanentă a unui handicap …
Shaakashvili – un presedinte visător sau o marionetă?
Un exemplu care va rămâne în cărțile de istorie este felul în care s-a realizat controlul efectiv asupra Georgiei. Rețeta este una banal de simplă: după regulile NATO, o țară aflată în stare de război nu poate accede la statutul de membru al Alianței. Iar în 2008, după summitul de la București, rușii au înțeles să acționeze în Abhazia și Osetia – când, într-un război de 5 zile, au repus în discuție liniile roșii pe harta geopolitică a lumii – ”până aici!” a fost reinventat ca sintagmă în politica externă rusă. De atunci, fiind în stare de război, Georgia nu mai are cum visa în mod realist la a deveni membră NATO sau UE – dar … politica poate fi si nerealistă, de aceea, în aparițiile lor, conducătorii georgieni par că visează înconjurați de steaguri ale unei apartenențe pe care geografia le-o neagă.
Europa, draga de ea, un vis îndepărtat pentru cei care sunt departe …
Că-ți place de Uniunea Europeană nu înseamnă neapărat că te califici pentru a-i deveni membru. Iar pentru ruși, extinderea NATO a fost un șir îndelungat de umilințe: au fost destui interpreți care au călcat orgoliul învinșilor în picioare. De fapt, cum a fost? Putem vorbi de o victorie a americanilor în războiul rece sau de o încheiere a războiului rece, prin voința (și înțelepciunea) unui Gorbaciov? Iată două puncte de vedere foarte diferite, care nasc filosofii politice și programe diferite. De ce să vorbim de extindere, dacă nu ne-am înțeles cine a câștigat războiul sau dacă el s-a încheiat prin armistițiu?
Rusia are de ales – între a privi și a se împotrivi. Iar împotrivirea echivaleaza cu trasarea unor linii de demarcație, liniile roșii, și repetarea mantrei – ”până aici!”. Culmea este că cei care-i înțeleg cel mai bine pe ruși în acest mod de a-și privi vecinii cu interesul de a-i ține sub controlul dictat de propriile interese, sunt chiar americanii, care impun interesele lor economice în lume sub flamura luptei pentru democrație. Expansionismul ambelor mari puteri trebuie înțeles ca unul sistematic, de ieșire din granițele lor, prin trimiterea de trupe în teritorii care nu le aparțin, sub pretextul că lumea are nevoie de un ”jandarm bun” sau sub pretextul că ”acolo unde sunt vorbitori de limbă rusă, avem dreptul să-i apărăm cu arma în mână”. Puterea caută – și găsește mereu pretexte de a se exercita. De fapt, cele două Mari Puteri sunt nevoite să se înțeleagă, pentru că problema reală este moștenirea kazahă, la care China poate emite pretenții oricând. La fel de important este moștenirea talibană în Afghanistanul pe care americanii îl vor abandona la un moment dat – cine este îndreptățit să preia monitorizarea problemelor care vor continua în Asia centrală?
Ați văzut zâmbete mai false? Ei bine, e nevoie ca cele două Mari Puteri să se înțeleagă.
Reuniunea din 2-4 Aprilie 2008 de la București intră în istorie ca un mare eșec în politica externă a acestei alianțe, din care occidentalii se pare că nu au tras nici o învățătură. La doar câteva luni distanță, în August 2008, Georgia capitula – și de atunci nu se mai vorbește despre extinderea NATO în acea zonă. Poate a fost un succes organizatoric cu care putem să ne mândrim noi românii, poate ne-am bucurat că străzile Bucureștiului prăfuit au fost spălate cu detergent …, dar efectul imediat al acestui Summit a fost – stimularea rușilor spre acțiune concretă. De-atunci, rușii au preluat inițiativa și au așa numitul ”upper hand”: au demonstrat faptic că nu se vor da în lături de la intervenția armată în apărarea liniilor roșii – adică a granițelor fostului URSS.
După intervenția din Crimeea, acest fel de a (re)introduce în mod (aproape) natural forța în relațiile internaționale – a devenit o realitate certă. Nimeni nu se îndoiește că vom vedea flamurile separatiștilor din ”Republica Donbas” fluturând la Donetsk și Lugansk. Preocupat în vest cu o Ucraină care trage – sau e atrasă – în altă direcție, probleme serioase se conturează, cum spuneam, și în sudul Rusiei.
De ce am vorbi mai mult de extinderea UE spre Est decât de extinderea influenței Chinei spre Vest? Iar totul, pare să aibe loc în jurul Rusiei – care a căpătat brusc o forță centripetă considerabilă. Pentru a nu pierde Kazahstanul în favoarea Beijingului, Putin a inventat Uniunea Euro-Asiatică, semnând un tratat între autocrați – un fel de Sfântă Alianță, între Rusia – Belarus și Kazahstan. Mai mult, s-au găsit filosofi ( vezi Alexander Dughin) care să pună sofismele și utopiile la lucru, pentru a fundamenta teoretic ”euroasismul” – adică un model de societate în care nu libertatea individuală a membrilor este ceea ce contează în primul rând, ci puterea statului condus în mod autoritar.Un fel de absolutism luminat – invenție a secolului al XVIII-lea, readus în discuție ca mijloc de salvare actual!
O ”Sfânta Alianță!” de tip modern. Autocrații decid să se sprijine reciproc.
În acest context, m-aș bucura să aflu părerile voastre privind vizita recentă a Președintelui Klaus Johannis la Chișinău: voi ați înțeles care au fost obiectivele acestei vizite? Ați reținut ce ne propunem? Presimțiți ceea ce urmează? …
January 17, 2015
Alegerea visului e o chestiune foarte intimă – căci fiecare dintre noi avem dreptul, atunci când epuizăm telecomanda, mouse-ul, consola sau joy-stick-ul … să ne reîntoarcem la o apucătură mai veche, care a amuzat și a hrănit imaginația oamenilor de-a lungul timpului: dezvoltarea propriului vis.
Visul ține de capul și de dispoziția fiecăruia – dar și de puterea fiecăruia de a visa corespunzător datelor personale. Putem avea și situații interesante în care unii nu visează deloc iar alții visează lucruri pe care nu le înțeleg. E în firea lucrurilor să nu fim toți o apă și un pământ …
Alegerea visului se face deliberat, pentru că fiecare din noi, pentru a crește, pentru a ne dezvolta, avem nevoie de o imagine a mai-binelui care aparține lumii de mâine. Cu toate incertitudinile și aparențele ei, ziua de mâine există deja – deși deocamdată doar tipărită în calendare – și ea reprezintă sensul drumului nostru. Ne îndreptăm către ziua de mâine, pe care și la care avem dreptul să visăm că am merita-o să ne fie dăruită, și mai ales că ne va fi mai bună.
Asta înseamnă că nu ne mai putem bucura de ziua de azi? Numai în parte. Pentru că depinde foarte mult de gradul dependenței la care ajungem în legătură cu visarea zilei de mâine și de puterea care ne mai rămâne, de a ne bucura de ziua de azi. Dacă reușim să păstrăm un echilibru între ceea ce suntem (adică admiterea senină a spațiului și timpului în care existăm) și ceea ce ne dorim să fim (adică ziua de mâine, incertă dar forțat strălucitoare în imaginația noastră), probabil că ne putem bucura și de ziua de azi, visând la cea de mâine. Cât este de fragil acest echilibru, și câți știm să mergem pe sârma dintre real și posibil, stăpânind la perfecție calculul probabilităților?
Ce frumos să visezi pentru a construi o nouă realitate, mai bună – și cât de urât este atunci când induci cuiva starea de vise false, vise care nu se vor împlini niciodată, cuiva suficient de naiv să le viseze, ca și cum i s-ar potrivi!
Ce frumos este să ai cui împărtăși visul tău și câtă putere capătă un vis în familie sau în echipă – și cât de urât este să te sustragi familiei sau echipei, și să-ți dezvolți visul tău propriu, în colțul egoismului care e atât de des întâlnit în … (poate de aceea) colțuroasa lume de azi?
Singuri poate sfinții retrași în pustie, rugându-se pentru o lume mai dreaptă și mai bună, vor fi visat pentru binele altora. Căci de regulă, marii conducători – precum Osman al Semilunii în Scrisoarea a III-a – „închid ochiul din afară, ca să deștepte ochiul din lăuntru“, și să-și picure în suflet visul de mărire pentru ei și poporul lor. De care, în paranteză fie spus, au nevoie, pentru a realiza mărirea lor proprie …
Mihai Eminescu, un mare visător la mai-binele neamului românesc a fost cinstit recent în media românească pentru ziua sa de naștere “165” – din 15 Ianuarie 1850. Putem însă înțelege binele pe care ni l-a lăsat moștenire? Avem dreptul să-l asemănăm cu Sfinții Neamului Românesc, prin aceea că, într-o lume a cărei nedreptate a simțit-o și a înțeles-o până la transparență, a visat la mai binele nostru? Da, doar dacă ne socotim și noi vrednici și ne dorim să facem parte din … familia lui!
Calin Diaconu 