Comentarii din Cetate



Dragi Prieteni,

Cernem astăzi încă un an peste Sărbătoarea noastră Națională, care ne asigură – o zi în an, sau mai bine, în fiecare zi? -, că suntem Români – și ne putem prezenta cu vocea noastră diferită de a celorlalți, în marele concert al popoarelor lumii.

Fiind o zi specială, zi de Sărbătoare, zi de Duminică a Neamului, zi în care suntem chemați să ne alegem reprezentanții în Parlament pentru a susține mersul înainte al democrației, vom înțelege sensul cuvintelor lui Isus, consemnate în Evanghelia lui Marcu, cap 1, 15 ”S-a împlinit vremea … ”, și anume că momentul decisiv este momentul în care luăm decizia (expresia este a lui Silvano Fausti).

Să reflectăm împreună asupra acestei Sărbători … Ce înseamnă ”a fi (a rămâne) în actualitate”? E posibil să  retrăim Actul Unirii, în prezent? Nu cumva ne dorim ”a fi (a rămâne) în centrul atenției”, cu orice preț? 

Sunt de părere că educația nu se face nici prin senzațional, dar nici prin omisiune. Există o decizie personală, pe care fiecare din noi este chemat a o lua pentru sine, astfel încât să ne putem regăsi uniți, în jurul ideii de ”Românie unită” dar nu pentru a ne izola, ci pentru a aduce obolul de originalitate în rândul Familiei Europene, din care facem parte.

Am ales să vă semnalez o lucrare fundamentală pentru tema Unității – se intitulează, „Originile și Formarea Unității Românești” de Gheorghe I. Brătianu. Publicată în 1943, într-un moment de cumpănă istorică, lucrarea răspunde unei întrebări esențiale: a fost Unirea doar rodul unei conjuncturi favorabile sau rezultatul unui proces istoric complex? 

Brătianu identifică trei straturi ale Unității Românești:

  1. Elementele Unității
    • Spațiul geografic: Poziția Carpaților și accesul la Dunăre și Marea Neagră au fost esențiale. Muntele a oferit protecție și identitate, iar libertatea maritimă a facilitat contactul cu lumea exterioară.
    • Spațiul etnic și continuitatea: Originea comună, limba română și sentimentul apartenenței au creat baza existenței unui popor unitar.
  1. Instinctul Unității
    • Transilvania și Maramureșul au avut un rol fundamental în păstrarea tradițiilor și valorilor românești. „Descălecatul” a fost mai mult decât o migrație, a fost o întoarcere către sine.
    • Unitatea limbii române și apărarea ortodoxiei au cimentat identitatea națională. Însă, în acest context, trebuie să amintim și contribuția Bisericii Greco-Catolice, care a îmbogățit dialogul cultural și spiritual cu Europa.
    • Conștiința limbii latine a păstrat legătura noastră cu Occidentul.
  1. Conștiința Unității
    • Unirea cu Biserica Romei și Școala Ardeleană au oferit românilor o bază intelectuală solidă. Supplex Libellus Valachorum a fost un manifest al demnității.
    • Revoluția de la 1848 și marile momente ale secolului al XIX-lea au înscris idealurile naționale într-un cadru european.

Aceste trei straturi: elementele, instinctul și conștiința unității, arată că Unirea nu a fost întâmplătoare. A fost rezultatul unei îndelungi pregătiri istorice, diplomatice și culturale. Mai mult decât atât, a fost expresia unei voințe colective animate de credința că Dumnezeu scrie Istoria împreună cu noi.

 În teologia creștină, unitatea este un dar, dar și o responsabilitate. Așa cum ne rugăm „ca toți să fie una” (Ioan 17:21), tot astfel generațiile noastre au fost chemate să aleagă unitatea ca un ideal. Dumnezeu oferă libertatea alegerii, iar românii, odată ce au ajuns la conștiința unității lor, au ales în momente critice să fie uniți. Revoluția de la 1848, Războiul de Independență și participarea în Primul Război Mondial sunt dovezi clare ale acestui angajament.

Să ne amintim, că în spatele fiecărei acțiuni își face simțită prezența un verb. în spatele Unirii stă verbul ”a uni”, care permite să fie declinat în două diateze, atât tranzitiv cât și și reflexiv, sensul fiind următorul:

În diateza tranzitivă, spunem „a uni” când ne referim la situația în care cineva face ceva pentru altcineva sau pentru altceva. Este ca și cum o persoană (sau o forță) vine să lege două lucruri care erau separate. Gândiți-vă la Mihai Viteazul, care a unit cele trei Țări Române. Mihai – Voievodul Unirii – este cel care acționează, iar piesele devin parte dintr-un întreg datorită lui. În istorie, există momente în care un lider ne adună și ne spune: „Acum vom fi împreună!”

În diateza reflexivă, spunem „a se uni” și prin aceasta înțelegem că părțile implicate aleg ele însele să vină împreună. Este ca și cum două sau mai multe lucruri se îndreaptă unele către altele, fără să fie forțate de cineva. Să ne gândim la doi magneți care se apropie unul de celălalt. Ei simt o atracție naturală și se unesc singuri, fără ca cineva să intervină. „A se uni” la reflexivul reciproc, arată o voință comună, o decizie a celor implicați. Este ca atunci, la 1 Decembrie 1918, când românii și-au spus: „Noi dorim să fim împreună, pentru că avem același vis!

E corect să spunem că Unirea a fost rodul a trei mari instrumente ale politicii externe: războiul, diplomația și cultura. Dar mai presus de acestea, Unitatea – care e frunctul Unirii, este rodul unei conștiințe naționale adânc înrădăcinate în limba, credința și valorile noastre comune.

Astăzi, când celebrăm Ziua Națională, să nu uităm că unitatea noastră este mai mult decât un fapt istoric. Este un proces viu, care cere fiecărei generații să contribuie la consolidarea sa. Fie ca această zi să fie o reamintire că adevărata educație vine din asumarea integrală a trecutului, fără senzațional dar și fără omisiuni.

Vă mulțumesc!

Călin Diaconu, 1 Decembrie 2024

Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne-am regăsit uniți și anul acesta, în jurul pietrei de mormânt, a Cardinalului Mărturisitor Iuliu Hossu … Mulțumim, Organizatorilor!


What profession do you admire most and why?

I admire Phylosophers and Theologians – they love wisdom and some times make wise choices. Most important, they do not forget to say “thank You” for their findings …

Istoricii sunt cei care studiază știința istoriei, ei caută să înțeleagă cauzele unor evenimente trecute, prin informațiile pe care le organizează sistematic: detectivi ce recompun un puzzle, pentru a aduce povestea tabloului respectiv, în actualitate …

Filosofii istoriei sunt cei care studiază materia din perspectiva adevărului intim, ei reușesc să aprofundeze firul faptelor, până la descifrarea intențiilor reale ale protagoniștilor.

Teologii istoriei reușesc să întrevadă, în lungul șir al faptelor unor generații în succesiune neîntreruptă, voința divină, sensul eternității care se toarce în fuiorul timpului … Acest sens nevăzut, ascuns ochiului care cercetează, este revelat sub forma privirii de ansamblu, și răspunde celei mai profunde întrebări pe care am auzit-o vreodată: ”Ce vrea Dumnezeu, de la noi?”


Pentru că merg la Biserică destul de des – nu cât ar trebui, desigur, dar suficient cât să încerc să prind gustul și ritmul anului liturgic, țesut din Sărbători care se completează reciproc, pe întreaga durată a Calendarului Bisericesc, am observat cu bucurie că părinții își aduc copiii mici de mână, pentru a-i deprinde cu ascultarea Cuvântului, iar la cealaltă extremă, copiii maturi, își aduc și susțin părinții acum ajunși la bătrânețe, să mai audă și să simtă căldura Sfintei Liturghii: cu tot efortul pe care-l presupune o deplasare asistată – susținuți de brațul celor încă în putere, de bastoane, cârje sau în scaune cu rotile, bătrânii vin la Biserică zâmbind, pentru a asculta cuminți și a pregusta din Lumina cea fără de sfârșit …

Dacă prezența bătrânilor în Biserică este un lucru firesc, fiindcă ei simt o nevoie mai mare în a se pregăti pentru ieșirea din scenă, nu la fel stau lucrurile în politică. Sunt prea mulți politicienii care vor să conducă ”pe viață”, uitând să se uite cu seriozitate în buletin sau măcar într-o oglindă nemincinoasă … Discuțiile inutile în jurul unor întrebări precum: ”Este bătrânețea o boală?”; ”Până la ce vârstă au voie să voteze / candideze bătrânii?”; ”Oare dacă-l angajez pe cutare bătrân, nu e dezinteresat și fără foame de afirmare (având de toate)?”  … ne fac să uităm că cea mai firească lege a vieții, cea care ne spune că moartea este doar un moment al ei (prin care vom trece obligatoriu, cu toții), are și o completare: anticamera bătrâneții nu este la fel pentru toți, tocmai fiindcă suntem unici (fiecare, cu gena și felul lui de a se pregăti – sau risipi – pentru zilele negre, de la final) …

Privirea critică asupra unui bătrân care se auto-propune sau se trezește propus candidat la alegeri, fie în politică, fie într-o asociație oarecare, ar trebui să conțină o serie de criterii care se desprind din simpla observație a comportamentului și a atitudinilor acestuia. 

În studiul bătrâneții, anumite trăsături psihologice, fizice și sociale ale individului devin centrale în evaluarea capacității sale de a ocupa un astfel de rol.

1.  Vigoarea fizică și mentală: În mod inevitabil, vârsta avansată aduce cu sine anumite provocări fiziologice și cognitive. Capacitatea candidatului de a menține o vigilență mentală și de a demonstra o energie fizică adecvată devine un criteriu important. Această observație este esențială mai ales în contexte care necesită rezistență, decizie rapidă și o bună gestionare a stresului.

2. Înțelepciunea și experiența: Un avantaj major al bătrâneții este acumularea de experiență și, în mod ideal, de înțelepciune. Aici se poate observa dacă persoana are capacitatea de a reflecta asupra experiențelor sale anterioare și de a le folosi în luarea deciziilor actuale. Înțelepciunea nu înseamnă doar cunoaștere, ci și echilibrul emoțional și capacitatea de a înțelege complexitatea problemelor.

3. Adaptabilitatea și deschiderea: Un alt aspect important este capacitatea bătrânului de a se adapta la schimbările moderne și de a rămâne deschis la noi idei. Un candidat rigid, care respinge inovația și schimbarea, ar putea fi văzut ca o figură depășită, incapabilă să răspundă nevoilor actuale ale comunității.

4. Judecata și claritatea morală: În contextul unei asociații religioase sau al unei funcții politice, judecata morală și claritatea în înțelegerea valorilor sunt esențiale. Aici se poate observa cum candidatul se raportează la dileme morale și cum își articulează viziunea despre binele comun.

5. Carisma și influența socială: Chiar dacă un bătrân poate fi înțelept și experimentat, abilitatea sa de a inspira și de a atrage susținători nu trebuie subestimată. Aceasta nu este o chestiune doar de popularitate, ci de capacitatea de a comunica eficient și de a mobiliza comunitatea în jurul unei cauze.

6. Perseverența și capacitatea de a duce la bun sfârșit proiecte: Aici, simpla observație poate dezvălui dacă persoana are forța și determinarea necesare pentru a finaliza sarcinile complexe și de lungă durată care vin cu rolul propus. O capacitate de muncă redusă sau o tendință de a abandona proiecte ar putea ridica semne de întrebare cu privire la adecvarea candidatului.

Fiecare criteriu trebuie însă analizat nu doar izolat, ci în contextul personalității și al istoricului candidatului, pentru a obține o imagine cât mai completă și realistă. 

Autocenzura bătrânului, în special în cazul liderilor religioși, cum a fost Papa Benedict al XVI-lea, este o virtute ce reflectă o profundă conștientizare a limitelor personale, combinată cu smerenia și responsabilitatea față de comunitate. 

În declarația sa de retragere, după o evaluare atentă și repetată a conștiinței sale înaintea lui Dumnezeu, Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut că, din cauza vârstei avansate, nu mai avea puterea necesară pentru a îndeplini în mod adecvat sarcinile esențiale ale ministerului petrin. Această decizie a fost luată cu gravitate, în deplină libertate, și dintr-un simț profund de responsabilitate, nu doar față de sine, ci și față de Biserică, demonstrând că autocenzura bătrânului nu este o renunțare, ci o formă superioară de înțelepciune și slujire.

Această virtute devine evidentă când un lider înțelege că, pentru a continua să slujească binele comun, este mai potrivit să se retragă, oferind astfel locul unui succesor mai capabil să facă față provocărilor contemporane. Astfel, autocenzura devine o expresie a maturității spirituale și a responsabilității față de misiunea sa.

M-am bucurat când am văzut că autocenzura bătrânului a funcționat și în cazul Președintelui Biden, care a subliniat în declarația sa de retragere, importanța continuității și necesitatea de a ceda locul unei noi generații atunci când circumstanțele o cer. Acest tip de reflecție nu este o renunțare la responsabilitate, ci un semn de maturitate și de respect față de cei pe care îi servești. 

Ambele exemple – și al Papei Benedict și al Președintelui Biden – subliniază că autocenzura este un act de responsabilitate și discernământ profund …

Mai este însă un punct important. Vârsta, deși este adesea luată în considerare în evaluarea unui lider, nu ar trebui să fie un criteriu primar atunci când se analizează capacitatea unei persoane de a continua într-o poziție de responsabilitate. Ceea ce contează cu adevărat sunt sănătatea fizică și mentală, puterea de muncă, priceperea și abilitatea de a rezolva problemele complexe care apar.

Un lider cu o sănătate robustă și o minte clară, indiferent de vârstă, poate să își îndeplinească eficient sarcinile și să răspundă provocărilor cu flexibilitate și înțelepciune. Această capacitate de a lua decizii bine informate, de a rezolva conflicte și de a inspira echipa este esențială în leadership. Pe de altă parte, un lider mai tânăr, dar lipsit de experiență sau de abilitățile necesare, poate să nu fie la fel de eficient.

În plus, capacitatea de a se adapta la schimbările tehnologice și sociale, de a menține o viziune clară și de a continua să învețe și să se dezvolte sunt calități care nu depind neapărat de vârstă. Astfel, atunci când se evaluează un lider, ar trebui să se pună accent pe aceste aspecte esențiale, mai degrabă decât pe vârstă, care este doar un număr și nu un indicator al competenței.

Ce este ”age-ismul”?

Discriminarea bătrânilor, cunoscută și sub numele de ageism, poate avea consecințe grave atât pentru indivizi, cât și pentru societate. Iată câteva motive pentru care ar trebui să ne ferim de această formă de discriminare:

Respectul pentru demnitatea umană: Fiecare persoană, indiferent de vârstă, merită respect și tratament echitabil. Discriminarea bazată pe vârstă subminează această demnitate.

Experiența și înțelepciunea: Bătrânii aduc o contribuție valoroasă prin experiența lor de viață, cunoștințele și perspectivele acumulate de-a lungul anilor. Societatea pierde enorm atunci când aceștia sunt marginalizați.

Diversitatea socială și profesională: În multe domenii, prezența unor persoane de vârste diferite aduce un echilibru esențial între entuziasmul și inovația tinerilor și prudența și experiența celor mai în vârstă. Discriminarea bazată pe vârstă poate conduce la o diminuare a acestei diversități esențiale.

Sănătatea mintală și bunăstarea: Discriminarea poate duce la sentimente de inutilitate, izolare și depresie în rândul bătrânilor, afectând grav sănătatea lor mintală și calitatea vieții.

Încălcarea drepturilor fundamentale: Toate persoanele au dreptul la oportunități egale, inclusiv accesul la muncă, la servicii și la participarea activă în societate, indiferent de vârstă.

Evitarea discriminării bătrânilor nu este doar o chestiune de justiție socială, ci și de recunoaștere a valorii pe care fiecare individ o poate aduce, indiferent de vârstă. Combaterea ageismului promovează o societate mai incluzivă și mai echitabilă, care beneficiază de resursele umane și intelectuale ale tuturor generațiilor.

În loc de încheiere: despre potențialul neexploatat al persoanelor vârstnice …

Bătrânii au un potențial imens în activitățile sociale datorită timpului liber de care dispun după pensionare, experienței lor de viață și, adesea, unei stabilități materiale. 

Acești factori le permit să contribuie semnificativ la comunitate, fie prin voluntariat, mentorat, sau implicare în diverse proiecte sociale. 

Având o perspectivă unică asupra vieții și a problemelor societății, ei pot oferi soluții practice și sfaturi prețioase. 

Participarea activă a bătrânilor în comunitate nu doar îmbogățește societatea, dar le oferă și lor un sentiment de utilitate și împlinire.

_______________________________________________________________

Mulțumiri speciale Domnului Dr Dan Georgescu – Medic Psihiatru în Elveția, onorat Coleg din vremea Liceului German și drag Prieten până în ziua de azi, care a generat, prin interviul acordat cotidianului Aargauer Zeitung, aceste rânduri care încearcă să surprindă importanța respectului pe care-l datorăm vârstei, misiune care rămâne prea des în umbra altor ”priorități” … Pentru cei doritori de informație de calitate, acesta este interviul: https://www.aargauerzeitung.ch/aargau/kanton-aargau/ageism-zuerst-traf-es-biden-jetzt-trump-dieser-psychiater-wehrt-sich-gegen-altersdiskriminierung-ld.2650948?reduced=true


O problemă ce derivă din universalitatea Bisericii lui Christos, o întrebare pentru cei care caută Pacea, care iubesc Întregul, în aceeași măsură în care se pot manifesta liber, ca parte a acestuia și care înțeleg unitatea credinței ca pe un semn al maturității vieții spirituale, ar fi aceasta: cum ținem laolaltă Biserica Universală

Cum îi asigurăm, Bisericii, unitatea trăită, dorită, reală?  

Când mă refer la Biserică, am în vedere cea dăruită nouă de Dumnezeu, prin unicul Său Fiu: Biserica Creștină. Cea pe care m-aș bucura să o numim cu toată simplitatea: ”Biserica lui Christos”, indiferent de numărul limbilor pe care le cunoaștem. 

Așadar, cum îi aducem împreună pe creștinii răspândiți azi prin toate colțurile lumii, să se roage cu o voce puternică, într-un Imn al Iubirii aproapelui, care va devini credibil doar prin realitatea fraternității noastre, astfel încât – la sfârșitul cântării în comun -, rușinoasele și necinstitele războaie, să amuțească pe veci …

Dincolo de faptul că e propovăduit în multe limbi, Cuvântul Evangheliei îmbracă mai multe ”forme” – sau ”rituri” – iar în Biserica Catolică, putem considera că avem două rituri: cel Latin (apusean sau roman) și cele ale Răsăritului (bizantine, siriene, armene …).

Catolicismul – pe care unii îl văd, din păcate, doar ca manifestare a spiritualității din Apus, pentru a se manifesta pe deplin, a învățat la vremea potrivită, importanța principiului universalității prin păstrarea și respectarea tradițiilor locale, ca metodă de reparare a rupturii dintre ortodoxie și catolicism … Unitatea românilor ortodocși cu Roma, se numește în limba română ”greco-catolicism” și este o realitate istorică a cărei misiune de unire a început să fie scrisă din anii 1698 – 1701, continuând și în zilele noastre (printr-un miracol al Istoriei, ce se scrie de către oameni, împreună cu Dumnezeu).

Unitatea spirituală a neamului românesc, pentru a fi deplină, nu poate fi ”declarată” și nici ”planificată” (sau ”programată”) – ci va trebui trăită interior, de către toți membrii turmei creștine ce se simt ai acestei limbi și au legături cu acest pământ dar, în același timp, înțeleg că fac parte dintr-un proiect mai mare, atotcuprinzător, pe care-l numim în limbajul popular ”lumea largă”. 

Altfel, ne vom trezi că deplângem cu nostalgie neputința de a nu putea împărtăși tradițiile noastre comune (răsăritene). Românii catolici și românii ortodocși au aceeași dată a Crăciunului, în Calendar. De ce nu ar stabili o dată comună, și pentru Sfintele Paști?! 

Dacă nu ne propunem unitatea spirituală, formele urâte ale manifestării fricii și neîncrederii, răutățile acuzatoare și neproductive, vor tulbura în continuare mințile și sufletele noastre. 

Ruptura de Roma a neamului românesc este (încă) o rană deschisă a latinității ființei noastre, o misiune pe care ochii greco-catolicilor o percep cu sensibilitatea aceluia care a trecut prin suferințe și nedreptăți provocate de regimul comunist ateu, care a încercat zadarnic să le nege existența. Zidul interior al credinței în unitate, este o formă de viață, o premisă a existenței libere, o bucurie a exprimării individuale ca parte dintr-un întreg … 

Ieșiți din catacombele rezistenței, nepoții și strănepoții celor care au suferit în tăcere nedreptăți ce nu pot fi iertate altfel decât prin iubire creștină, suntem chemați să aducem contribuția noastră la refacerea Unității Bisericii, în primul rând, prin cultivarea gândurilor și gesturilor ecumenice. 

Înțelegem foarte bine cui ne adresăm, în contextul majorității ortodoxe de azi, și observăm realitatea care ne situează în poziția ”fratelui celui mai mic”, care-și propune să-i învețe câteva lucruri, pe frații săi mai mari. Dar contează oare numărul, atunci când ne rugăm cu inimile, împreună? Sau, e suficient să știm ce anume cerem (vezi claritatea cererii orbului Bartimeu) …

Sursa statisticilor din tabelul de mai sus:  Wikipedia 

Destinul nostru, fiind marcat de sensul refacerii unității Bisericii Universale, oricât de puțini am fi, consider semnificativă cererea noastră, pentru că vine din credința pe care am moștenit-o și pe care ne dorim să o lăsăm mai departe, copiilor noștri: vrem să ne unim, în primul rând pentru că Petru este Piatra de Credință pe care însuși Christos Isus, Domnul și Mântuitorul nostru, și-a construit Biserica Sa. Și vrem să ne unim în jurul tradițiilor limbii române (care ne oferă înțelegerea noastră particulară asupra lumii), pentru că avem multe de învățat, unii de la ceilalți, nu în ultimul rând, amintindu-ne de vremea unității trăite, din frumoasele povești ale copilăriei, care începeau astfel ”Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ …”.  

Lumina Adevărului, Lumina Unității pe care lumea întreagă o așteaptă, vine de la Răsărit (vezi Scrisoarea Apostolică a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, ”Orientale Lumen”, 1995) – fiind proaspătă, în fiecare zi. De aceea, comuniunea deplină și desăvârșită a Bisericii, presupune convertirea constantă, al cărei punct de plecare este înțelegerea reciprocă, printr-un dialog al inimilor”. 

Cred că importanța universalității Bisericii este azi mai actuală ca oricând, fiindcă umanitatea e chemată să învețe a se lăsa îmbogățită de omenitate. Sau altfel spus: omenirea să devină mai omenoasă

Experiențele personale, unice, dacă se vor lăsa îmbogățite de darul de a le povesti celuilalt, ne vor transforma interior, pentru că vom reînvăța ascultarea … A primi experiența celuilalt, ca pe o bogăție personală, astfel vom ajunge să comunicăm ”de la inimă la inimă”.

De ce nu ar fi drumul spre unitatea Bisericii lui Christos programul dedicat creștinătății mileniului III? 

Fiecare generație de credincioși greco-catolici este chemată să descopere frumusețea Unității ca pe o condiție a Păcii și ni se cere să medităm asupra complementarității spiritualităților din care suntem constituiți. 

Este în înscris în ADN-ul nostru, să căutăm împăcarea Apusului cu Răsăritul. De aceea, întrebările concrete, pe care fiecare greco-catolic și le va pune în conștiință, vor fi acestea: Cum cultivăm legăturile reciproce? Care sunt pașii pe care-i avem de făcut, pentru cunoașterea reciprocă?

De asemenea, comunicarea intimă nu poate evita răspunsul la întrebările personale – Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine suntem noi? … – și ne condiționează să fim sincer interesați de cei cu care stăm de vorbă!  

În cadrul dialogului ecumenic care se va relua în luna Ianuarie, în cadrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, să ne imaginăm că suntem simple instrumente (canale de comunicare), ce vibrează note diferite ale unei singure armonii, dictată de Spiritul (sau Duhul) Sfânt …  fiindcă înțelegerea reciprocă e astăzi mult mai importantă decât cultivarea disensiunilor. 

La urma urmei, tocmai fiindcă retrăim vremuri de război, suntem chemați să recunoaștem că Unirea, ca formă a Credinței, este o stare fragilă, pe care se cuvine să o botezăm zilnic, cu apa propriilor noastre lacrimi …   

(București, în 30 Decembrie 2023)

PS – Pentru mai multe informații despre interpretarea care ne-a oferit această meditație, vă recomand să continuați lectura, aici. Tuturor, un An Nou 2024, cu Pace și Bine!


Ce nedreptate i-am face Pruncului, dacă nu I ne-am închina Lui, pe motivul vârstei … fragede!

Cu dureroasă înfumurare, am arăta că socotim că nu avem nimic de învățat din gângurelile pe care inima noastră împietrită nu le poate înțelege … Astfel, pentru a ne elibera de prejudecata valorii propriei noastre vârste, vă propun să recunoaștem un adevăr simplu: vârsta nu conferă drepturi speciale și nici nu poate deveni o stavilă ce s-ar opune demnității persoanei.

Să ne lăsăm educați de Regula Sf. Benedict (R.B. 63, 5): ”Aetas non discernat ordines nec praeiudicet” – adică vârsta nu poate fi socotită ”factor ordonator” (sau ordinator?), nu este decisivă în ordinea (sau ordonarea?) acestei lumi, și nici nu-i bine să-i permitem să devină sursă de prejudecăți, după cum ne este nouă la îndemână (după cum ne convine).

Aetas non praeiudicet”, înseamnă: să ne ferim de judecățile anticipate (în sensul în care judecăm pe-un altul, având deja formată propria-ne părere); să evităm criteriul (sau argumentul) vârstei în discuțiile în contradictoriu; să nu ne pripim, fiindcă putem aduce prejudiciu nemeritat celuilalt, grăbind afirmarea unei dreptăți personale … 

Cu ocazia Nașterii Pruncului Salvator al Lumii, ne întrebăm care ar putea fi relația normală între Părinți (bătrâni) și Copii (tineri)? Dacă vârsta nu-ți dă drepturi speciale, ea vine totuși cu obligații și datorii pe măsură: cinstirea bătrânilor și iubirea celor tineri.

Eliberați de frică și prejudecăți, vă propun să încetăm a-i socoti pe cei în vârstă ”expirați”, iar pe cei tineri neexperimentați sau ”prea cruzi” pentru a merita să-i ascultăm cu atenție.

Întrebarea zilei de azi, lângă Bradul de Crăciun, obieci adus se pare de Familia Regală a Hohenzollernilor, atunci când au descins în Principatele Unite: ”Când am învățat ultima oară ceva (și ce anume?), de la un Copil?”  

Sursa foto: Botticelli (Uffizi): ”Nativity

« Previous PageNext Page »