Imaginati-va ca aveti in fata voastra un dulap. Un dulap inchis. Il puteti vedea pe dinafara si puteti spune despre el ca este din lemn natural, ca e furniruit, ca apartine unui anumit stil, ca se potriveste (sau nu) cu mobilierul din camera in care va aflati …

Descrierea, pentru cei mai multi – se opreste la suprafata lucrului cercetat. Insa exista oameni care nu se multumesc cu atat. Vor sa cunoasca amanunte de tot felul: masa dulapului, fibra lemnului, atelierul si echipa de mesteri care l-au lucrat, daca a fost transportat cu grija la locul lui, hainele care sunt depozitate in interior – daca sunt noi sau vechi, daca sunt ale lui sau ale ei sau ale copiilor, daca gospodina a uitat sa schimbe pliculetele anti-molii anul acesta …

Sunt altii, care dupa ce au cunoscut toate aceste lucruri, le pun in relatie unele cu altele si le compara cu realitatea altor dulapuri pe care le-au cercetat: astfel sunt eliminate defectele, sunt puse in valoare avantajele ergonomice, apar inventiile, are loc progresul uimitor si se schimba moda trecatoare …

Veti spune ca vorbesc despre designerii de mobila?

Dar daca ne-am imagina ca cei de mai sus sunt filosofii, care cerceteaza universul exterior si cel interior al omului? Cu tot ce tine de cunoastere, valori si fiintare – de acord? Lipseste ceva?

Aproape nimic, vom spune. Pentru ca filosofia, (si nu mai putin psihologia) cauta sa inteleaga omul, sa il cunoasca. (La fel vrea si marketingul 🙂 – filosofia afacerilor in economia de piata …)

Si totusi, exista un nivel superior, un alt unghi din care putem privi aceeasi realitate, care isi propune sa  oblojeasca sufletul nostru … bolnav! Bolnav de contradictia pe care numai religia o poate rezolva: suntem nemuritori cu sufletul si muritori cu trupul. Zbaterea care decurge de aici nu poate fi rezolvata numai prin cunoastere – unitatea contrariilor (materia insufletita)  are nevoie de tratament specific. Sufletul are nevoie de contactul direct cu Creatorul: aici cred ca avem diferenta principala dintre filosofie si religie!

Cunoasterea omului si a lumii, pe de-o parte. Vindecarea omului si mantuirea sufletului, pe de alta. Putem sa le combinam pe cele doua, fara a le confunda.

______________________

* concluzii pe marginea unei discutii de weekend cu Dl Ing Gheorghe Iovitoiu, caruia ii multumesc pentru … “provocare” 🙂!


Este mânia o boală psihică?

Prin ce mecanisme ne pierdem controlul şi mai ales în faţa a ce anume ne pierdem acest control? Sunt cauzele provocatoare ale mâniei externe (reale sau himere) sau interne (lipsa autocontrolului)?

Mânia este un semn de slăbiciune. Dar mai ales cei puternici se mânie lesne: îi deranjează imperfecţiunea lumii din jur, pe care vor să o supună, să o (de)formeze după propriile lor viziuni. Au cei puternici dreptul de a fi slabi, măcar din când în când?

Înfrânarea mâniei – poate duce la implozie? E mai bine să-ţi “verşi nervii” sau să îi acumulezi în tine? Sigur, există tehnici de relaxare – însă nu avem timpul necesar exersării lor. Şi, presupunând că am găsi acest timp: nu cumva vom suferi atunci de “neparticipare”, nu ne vom izola de problemele care ne solicită permanent?

Mânia, ca încercare de rezolvare a unor situaţii în care trebuie să convingem – ne face să părem ridicoli.

Dacă o lăsăm să ne (de)formeze caracterul, mânia ne va izola de ceilalţi, în faţa lor vom apărea ca nebuni.

E oare prea mult să ne imaginăm că putem “ordona” mâniei, prin calm şi autocontrol? Nu cumva există “demonul mâniei”, câtă vreme ne rugăm în cadrul Sfintei Liturghii către Atotputernicul Dumnezeu “Fereşte-ne pe noi de tot necazul, mânia, primejidia şi nevoia” … Nu cumva este întâlnirea noastră cu mânia, accidentală? Dacă admitem că are o cauză externă, da.

Mai degrabă tind să pun mânia alături de necaz, şi să le consider cauze interne ale suferinţei: eu sunt cel care mă necăjesc din pricina unei cauze externe, eu sunt cel care mă mânii, din cauza unei pricini exterioare … În schimb, primejdia şi nevoia ne pândesc – din afară – la tot pasul: ele lovesc din exterior, cel care suferă este tot sufletul nostru, interiorul nostru.

Un interior slab e irascibil la multele lucruri care îl irită, din afară venind spre el. Un interior puternic trebuie – are obligaţia aceasta morală – să rămână sensibil la suferinţele pe care le surprinde în jurul său. Un puternic insensibil este ca bogatul fără nume din pilda săracului Lazăr.

Mânia duce la război cu lumea, la răzbunare, la starea de teamă şi la moarte. Ea scutură omul, îl scoate din tiparul firesc al echilibrului păcii interioare, îl schimonoseşte. Mânia nu este un păcat, ea e o gravă suferinţă a nervilor slăbiţi.


Ridurile apar cand ne fortam, cand ne crispam, cand ne exteriorizam nemultumirile: fie prin incruntare, fie mai lejer – prin mirare (surprindere) …

Riduri se fac si de la zambetele fortate, si de la prea multa hahaiala …

Ridurile omului care rade le distingi intre nas si gura, mai precis intre extremitatile narilor si colturile gurii (terminatiile laterale ale buzelor). Cu alte cuvinte, ridurile pe care le facem dintr-un fel vesel de-a fi, din rasete exersate zilnic, spun urmatorul lucru despre cei care ajung sa le aiba: desi nu radem cu nasul, mirosim cu placere poantele bune! 🙂

Each morning, when You wake up - just put a BIG SMILE on Your face!


Atunci când o organizaţie, o firmă – devine mai mare, preocupările managementului balansează mai puternic spre zona procedurilor. Acestea par a fi singurele în măsură să apere teritoriul cucerit în faţa slăbiciunilor (ca să nu spun răutăţilor) naturii umane.

Paradoxul constă în aceea că tu, ca angajator, te afli în permanentă nevoie de oameni buni, însă nu poţi şti de la bun început cât de … bună (!) este persoana pe care vrei să o angajezi: de aici, rolul tot mai important al celei mai noi „mâini drepte” a directorului general – specializată în detectarea adevărului din spatele cv-ului –, psihologul de serviciu din cadrul Departamentului de Resurse Umane.

Acesta este un adevărat detectiv, pus să descopere cele mai mici amănunte care dau relevanţă şi descriu consistent activitatea profesională şi viaţa personală a candidatului ideal. Pentru că, nu-i aşa?, atunci când venim să ne angajăm într-o firmă, aducem cu noi nu numai competenţele noastre – cât şi problemele noastre personale. Iar perioada „de probă” are neajunsul transferului de informaţii confidenţiale, adeseori prea costisitor!

Dacă ar fi să rezum într-un proverb românesc mesajul piesei „Metoda” – ar fi acela al ulciorului care nu merge de multe ori la apă… de aceea, părintele grijuliu îşi bate copilul înainte de a se sparge fragilul vas, căci bătaia post factum ar fi lipsită de sens. Tot astfel, candidatul ideal trebuie să treacă obligatoriu printr-o selecţie riguroasă, o călfăneală trasă preventiv spre binele firmei (şi implicit al lui), prin epuizante interviuri succesive, până la marea confruntare cu … metoda!

Aflăm despre psihologi că, har Domnului, anumite aspecte ale muncii lor au rămas ca acum 100 de ani! Asta e un semn bun, căci ceva a mai rămas din umanitatea speciei: dacă vrei să cunoşti cu adevărat faţa ascunsă a unui seamăn, atunci îmbată-l, oboseşte-l sau enervează-l. Într-un cuvânt, ameţeşte-l bine pentru a-l ajuta să fie cu adevărat el însuşi: descoperirea firii celei mai lăuntrice ar coincide cu momentul reacţiei instinctive, necontrolate. Pe undeva face sens: în munca de zi cu zi, un manager care răspunde de soarta a mii de angajaţi trebuie să îşi păstreze cumpătul şi să-şi dozeze reacţiile în cele mai dificile situaţii.

Jocul convingător al tinerilor actori ai Teatrului Nottara ne-a făcut să participăm la modul propriu – pe toţi cei care am lucrat măcar o zi într-o „multinaţională” – la procesul de selecţie al zilei de mâine: o zi care se vrea perfectă, într-o lume mereu perfectibilă, cu oameni care nu se pot desprinde total de umanitatea lor …

Metoda de Jordi Galceran

Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Stefan Caragiu
Cu: Cerasela Iosifescu, Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuță

Pentru alte păreri – poţi accesa link-ul de mai jos. Dar, mai bine, du-te să vezi! 🙂

http://ladycs.blogspot.com/2011/01/un-spectacol-de-teatru-perfect-pt.html