Calin Diaconu

Nicolaus Cusanus. Un cardinal catolic considerat deschizător de drumuri – cu el începe gândirea modernă sau ”epoca modernă a filosofiei”.
Este firesc să ne întrebăm cărui fapt se datorează acest lucru?

În primul rând, e omul epocii în care a trăit – veacul al XV-lea – perioadă de transformări cu adevărat ”revoluționare”, nici nu știi cu ce să începi mai întâi: mișcarea husiților care s-a făcut simțită până-n Transilvania (răsculații de la Bobâlna au aplicat strategia fortărețelor mobile, formate din care de luptă); căderea Constantinopolelui sub turci și retragerea fertilă a învățaților elini în Peninsula Italică (întoarcerea celei de-a doua Rome acasă) pentru reîntâlnirea Vestului cu Platon și cu dialogurile sale centrate pe om (îndrăzneala lui Socrate de a povățui ”cunoaște-te pe tine însuți!”); umanismul renascentist – cu personalitățile remarcabile care s-au întors spre Natură pentru a-L înțelege pe Om, ca o creație perfectă a lui Dumnezeu; Marile Descoperiri Geografice (în 1492, Columb descoperă Indiile, dar până atunci a mai fost un Bartolomeo Diaz) sau invenția Tiparului de către Gutenberg…?

Iată ce propune istoricului entuziast secolul al XV-lea: revoluții pe alese, în toate domeniile. Da, și-n politică (familia Borgia, Niccolo Machiavelli) și în artă (Leonardo, Michelangelo …) sunt atâtea exemple care ar trebui să ne deschidă porii curiozității și să ne dorim a ne lăsa pătrunși de-un tratament cu iz de veac renascentist.

În al doilea rând, prin personalitatea sa marcantă (ajuns cardinal prin purtarea și puterile sale, nu prin grad de rudenie), pe care ne-o imaginăm împăciuitoare și înțeleaptă pe care și-a construit-o în timpul vieții, combinând teologia cu filosofia – cu alte cuvinte fâcând loc (prin metodă, prin conținut) și acesteia din urmă în scrierile sale. Concret, readuce în discuție ideea panteistă, anume că Dumnezeu există pretutindeni și peste tot, în întreg Universul. Dar care este legătura între Dumnezeu și Univers? Cum se comportă cele două infinituri unul față de celălalt? Iată întrebări care trebuie să fi preocupat mintea cardinalului-matematician, preocupat de Infinit și de Dumnezeu… de demonstrarea matematică a lui Dumnezeu …

Să menționăm, în spiritul epocii, că ființa umană capătă și ea în lucrările lui Cusanus o strălucire aparte, o plenitudine proprie umanismului renascentist: omul este ”singura vietate care cuprinde într-însa întreg Universul”

Principala sa lucrare, ”De docta ignorantia” e concepută la vârsta de 40 de ani și este constituită – nu întâmplător – din trei părți distincte pe care le vom urmări mai jos. Una din preocupările lui principale pare să fi fost Sfânta Treime, mecanismul ei de funcționare, raporturile dintre cele trei forme de ființare, unitatea și unicitatea fiecăreia.

E de asemenea important să cunoaștem că a trăit și a fost participant activ într-o epocă a dezbaterilor teologice privind reunificarea Bisericii. Vezi pentru aceasta conciliile de la Ferrara și Florența din anii 1438–1439 . Nu este greu să ne imaginăm că episcopii – atât cei din Estul amenințat de turci cât și cei din Vestul care trecuse printr-o ”schisma papală” (Roma vs Avignon, scor 1-0) – căutau argumente, fiecare având orgoliul și de ce nu, interesul de a susține dogma proprie prin negarea celuilalt.

Ideea scrierii acestei opere i-a venit lui Cusanus printr-un fel de revelație, pe vremea întoarcerii dintr-o călătorie efectuată în Grecia, după cum mărturisește filosoful însuși: ”La întoarcerea mea din Grecia, pe mare, fără îndoială printr-un dar al Părintelui Luminilor, de la care se pogoară orice dare desăvârșită, am fost mânat să îmbrățișez lucruri de necuprins într-un chip de necuprins prin ignoranța conștientă, depășind ceea ce oamenii pot ști despre despre adevărurile fără stricăciune.”

”Lucruri de necuprins, într-un chip de necuprins” … prin ignoranța conștientă, viitorul cardinal (va fi ridicat la acest rang în 1448) recunoaște dificultatea – prin însăși dimensiunea temei: cunoașterea infinitului – cuprinderea Universului și, mai mult, cunoașterea Dumnezeirii, prin mijloacele finite de care dispune. Ce suntem, noi oamenii – creaturi finite? Doar niște biete ”bufnițe care încearcă să vadă soarele!”

Cum să ne apropiem deci de lucrurile pe care nu le putem cuprinde datorită limitărilor minții noastre, ale inteligenței noastre? Iată întrebări care țin de cunoaștere – și e momentul să aflăm că, după Cusanus, există patru grade, succesive, ale ”vederii epistemologice” : simțul/sensibilitatea – care aparține timpului și mișcării; înțelegerea discriminatoare/ratio/rațiunea care distinge; intelectul speculativ/intellectus – aflat la orizontul îndepărtat al rațiunii, în locul în care se nasc viziunile și în fine contemplația mistică, care nu mai aparține acestei lumi, care planează asupra lucrurilor, care se apropie cel mai mult de Adevărul de necuprins … Altfel spus, prin parcurgerea acestor trepte ale cunoașterii, subiectul cunoscător caută să devină una cu Obiectul cunoașterii sale: sufletul evoluează, pe măsură ce se dezvoltă. Ba chiar ai spune: hei, cunoașterea ni se întâmplă ”pe drum”, pe măsura dezvoltării noastre sufletești, odată ce trecem de la simțuri (care de prea multe ori ne derutează, în funcție de … sensibilitățile noastre), la rațiune (care este o înțelegere mai ordonată a realității), la intelect (care reușește să facă saltul calitativ la speculație, judecând cu noțiuni care nu mai au imediată legătură cu realul palpabil) și încheind cu misticismul – contemplația în care sufletul nostru primește și este primit prin unire de către Dumnezeu-Tatăl.

Ignoranța e demonstrată de Cusanus printr-o poftă teribilă – care vine din însăși alcătuirea noastră finită – de a nega noțiunile pe măsură ce le asimilăm (sau pentru a le asimila ca certitudini, suntem obligați să le punem la îndoială – cum va spune mai târziu, Descartes). Învățam (sau ne amuzăm) prin comparație (spune Aristotel) și prin contrarii (spune Dionisie Pseudo-Areopagitul), prin opunerea noțiunilor – tare/moale; slab/puternic; rece/cald … finit/infinit … adevăr/minciună … etc. Așa funcționăm: pentru a pricepe valoarea unui lucru – a mâncării de pildă, trebuie să stăm un pic fără ea – adică să facem o vreme foamea. A fi sătul tot timpul sau a fi înfometat tot timpul nu conțin în sine informație suficientă pentru a înțelege pe deplin starea respectivă: nici de foame, nici de sațietate. În schimb, dacă trecem prin amândouă, dacă le cunoaștem pe amândouă, vom putea să fi recunoscători cu adevărat pentru fiecare bucățică de pâine. Finitul nu poate înțelege Infinitul decât spărgându-l în bucăți … dar atunci, nu mai este Infinit, ci Parte. Deci singurul lucru pe care-l știu cu adevărat, este că … nu știu nimic (Q.E.D.!)

Pentru a deveni doctă, ignoranța noastră trebuie să înceteze a mai experimenta zadarnic opusul – adică înțelepciunea aparentă, cea condamnată să o ia mereu de la capăt – și să devină pur și simplu conștientă (doctă) de propriile ei limitări, de propria ei incapacitate … Adică ignoranța trebuie potolită … prin smerenie, prin acceptarea până la firesc a luminilor care orbesc, luminile lumii acesteia!

În schimb, renunțănd la mărire … putem spera la Lumina cea adevărată.

Cum spuneam mai sus, cele trei părți ale cărții lui Nicolaus Cusanus ”De docta Ignorantia”, sunt:

1. Prima parte, despre Dumnezeu.
Nu ne trebuie mult să ajungem la concluzia că Dumnezeu nu încape în mintea noastră. Să cuprinzi infinitul cu mijloace finite – e ca în relatarea întâlnirii Sf Augustin cu copilul care încearcă să mute marea în groapa săpată pe malul ei … Infinitul e lipsit de opoziție, pentru că în infinit toate coincid, toate se adună, toate au loc. Mai mult, ceea ce noi înțelegem ca opus, în Dumnezeu se unește, se armonizează (acesta să fie traiul liniștit al mieilor alături de lupi?).
Dumnezeu este coincidentia oppositorum. Cu Dumnezeu încep și se termină toate, el este în toate și pentru toate… începutul și sfârșitul coincid – și totuși noi avem nevoie să vedem scris ”Alfa” și apoi ”Omega”, pentru a înțelege ceva ce ni se pare că putem cuprinde. Nu băgăm de seamă că de fapt, Cartea pe care Domnul o ține în mâna sa este una singură – și este de fapt Viața noastră.
Pentru a explica ideile sale despre ”coincidența opuselor”, Cusanus apelează la figuri geometrice. Cercul infinit coincide cu dreapta infinită, după cum o arată arcurile de mărimi egale din cercuri de mărimi diferite, din figura de mai jos .

Arcurile de cerc – demonstrează că cercul, mărit spre Infinit, devine o dreaptă …

Cusanus face exercițiul de a-L descoperi pe Dumnezeu prin renunțarea la comparații ( infinitului nu-i poți spune că este mare sau mic ) și prin exersarea aplicării atributului ”infinit” diferitelor figuri geometrice: cum se tranformă cutare obiect, dacă îl raportez la infinit? Cât de departe mi-l pot imagina – am spune că face exerciții de ”vedere interioară”. Finitul înseamnă plural iar Infinitul înseamnă unicitate.

”Dacă totul ajunge să coincidă în Dumnezeu, atunci, negreșit, se va identifica și unitatea cu trinitatea, potrivit principalei dogme a creștinismului. Ceea ce face ca noi să percepem lucrurile drept opuse și multiple e acțiunea numerelor.” Orice s-ar spune, Infinitul este peste numere …
Complexitatea, în geometrie, e exprimată de figurile poligonale – pe care putem să le reducem până la triunghi – el reprezintă deci unitatea acestor figuri, cărămida din care ele se construiesc … ”În acest matematicism simbolic al trinității divine, Tatăl reprezintă unitatea, Fiul egalitatea iar Sfântul Spirit (sau Sfântul Duh) legătura dintre ele”

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât se întâmplă două lucruri diferite în mod simultan: primul fapt, este că îi surprindem măreția. Al doilea, că nu ne-o putem explica. De aici – formula lui Cusanus de ”maximum incomprehensibil”.
Iată o frumoasă definiție dată lui Dumnezeu, în simbolismul geometriei lui Cusanus: ”Dumnezeu se află înlăuntrul totului fiindcă e centru infinit; e în afara totului fiindcă-i circonferință infinită; pătrunzând totul, fiindcă-i diametru infinit; principiu al tuturor lucrurilor fiind centru, sfârșit al tuturor lucrurilor fiind circonferințăm mijoc al tuturor lucrurilor fiind diametru. Cauză eficientă, fiind centru, formală fiind diametru, finală fiind circonferință. Centru dând ființă, diametru guvernând, circonferință păstrând” . Sau, raportându-se la categoria mișcării ”Dumnezeu este repaosul maxim, unde orice mișcare devine repaos, deoarece în El coincid virtualitatea cu actul în sine… Dumnezeu este possest, adică modalitatea de identificare a tot ceea ce se poate cu tot ceea ce este.”

2. A doua carte, despre Univers.
Dacă Dumnezeu este unitatea absolută, Universul este unitatea restrânsă, pentru că în Univers simplitatea lui Dumnezeu se complică prin existență lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Universul este o lucrare a lui Dumnezeu, mai degrabă finită … pentru că îi lipsește neantul, spune Cusanus. ”Scoateți-L pe Dumnezeu din Univers, și neantul va rămâne!”

Modalitatea în care Dumnezeu a creat Universul? În mod spontan, așa după cum dintr-o dată, în mintea arhitectului, se ivește ideea totală a unei clădiri … Dumnezeu locuiește în Universul pe care L-a creat, este imanent lumii – maximum-ul absolut poate intra în maximum-ul restrâns.

3. A treia carte, este despre Dumnezeul-om Isus, care este legătura între Dumnezeu și Univers:
”Singurul domeniu unde Dumnezeu poate fi și creator și creatură este natura omenească”. Dumnezeu ne-a mântuit prin Isus – Fiul Său mult-iubit, ”pe care L-a trimis în lume chip de rob luând”: pentru că prin El pacea dintre contrarii se așterne în Inima noastră.
Isus-Dumnezeu a venit pentru noi oamenii, pentru că noi suntem ”singura vietate de pe planetă care poate cuprinde într-însa întregul Univers”. Umanitatea însă, chiar dacă poate înțelege prin vârfurile sale, pe Dumnezeu – nu Îl poate atinge, nu se poate ridica până la El. Un singur om a putut face acest lucru: Isus, Fiul Omului. ”Întâi este Dumnezeu-Creatorul, apoi Dumnezeu-Omul, care cuprinde înfinitatea lui în Universul restrâns, având astfel posibilitatea de a fi și absolut și restrâns.”

Pentru a încheia modesta noastră contribuție despre Nicolaus Cusanus, vom aminti că este considerat începător al modernității și exemplu de filosof renascentist – întrucât ”dă prestigiu ideii panteiste și are o concepție plenară asupra personalității umane.” Și este frumos și măgulitor pentru noi, răsăritenii, să constatăm că scânteia care a generat opera acestui prim gânditor socotit ”modern” a fost generată și de deschiderea lui spre zestrea filosofiei păstrate de grecii constantinopolitani, pe care i-a cunoscut și cu care se va fi confruntat pe planul ideilor … din aceste confruntări de idei dintre Vest și Est, s-a născut spiritul modernității – a fost nevoie de ambele perspective, atunci. Nu este aceasta o lecție pentru noi, cei de acum?

Ce putem să desprindem ca învățatură imediată pentru vremurile pe care le trăim?

Că este bine să purtăm discuții, să creem cadrul necesar dezbaterilor între mințile cele mai luminate – și să le punem la lucru, chiar dacă Unirea rămâne deocamdată un ideal prea îndepărtat, de neatins.

Hai cel puțin să vorbim despre unitate, căci nu ne strică – pentru că numai așa putem spera că vom surprinde unitatea … diferitelor perspective!
Și să tragem nădejde, că și Revoluția Internetului, alături de mersul la Biserică, va difuza suficient de mult bine în lume, pentru ca oamenii să devină mai bine informați, mai culți, mai pregătiți în a gândi cu mintea lor și a discerne între Bine și Rău.

Fiind într-atâta de ignoranți încât să ne recunoaștem statutul de furnici – nu e puțin lucru, ba chiar, poate fi un frumos început…