Insomnii



Astazi a fost randul Marthei Graham… maine – oare cine va urma maine?

Google reia prin proiectul sau de promovare a unor “sarbatoriti ai zilei”, rolul dat de carturari primelor Enciclopedii: in limba germana, de pilda, acestea se cheamau KONVERSATIONSLEXIKON – adica un fel de ghid de conversatie: erau adresate acelora care doreau sa participe la discutii – in cunostinta de cauza, avand un punct de vedere bazat pe informatie nu pareri personale sau tupeu!

Mi-ar fi lipsit lectia despre Martha Graham – fara sa stiu cat de mult :-)!

Mai jos – un mic fragment de 5 minute pe care vi-l recomand cu caldura, e o poveste despre sinele care incearca diferite stari – de la iesirea din pepeni, pana la retragerea codobelciana … Curajos mai ales fragmentul in care Sinele priveste Lumea dintr-un Triunghi al Luminii!


Scobitul in nas: o pornire fireasca a omului ...

Daca rezistenta la vederea sangelui, sau a puroiului, sau a cangrenelor … leziunilor de tot felul ar constitui o conditie obligatorie pentru obtinerea certificatului de medic, eu unul as fi in stare sa ma declar apt! Nu stiu exact sa va spun cand si cum anume am obtinut imunitatea la vederea acului de siringa de nu lesin ca altii, sau cand anume am renuntat la spaime in preajma unei rani – fie a mea sau a celuilalt.

Precizez ca nu sunt insensibil la durere, dar inteleg sa nu dramatizez in plus – cu circul legat de show-ul sangelui, fecalelor, vomelor, scuipatului sau mucilor si flegmelor de tot felul.

Totul, pana la scobitul in nas pe strada! Am descoperit ca am o reactie violenta de respingere atunci cand drumul meu se intersecteaza – prin voia sortii – cu trecatori carora de fapt ar trebui sa le multumesc ca mi-au demonstrat limitele propriei suportabilitati.

Ce fel de oameni sunt acestia, care se scobesc in nas in spatiul public? Nesimtiti? Cu tupeu? Neatenti? Neglijenti? Sau prea ocupati (preocupati) de mancarimea pe care o simt in trompa?!

As! – imi veti spune: e o simpla chestiune de educatie, de lectie elementara neinvatata la timpul ei!


Tipar, tiparnita, intiparit … ce frumos suna: “mi s-a intiparit in minte” … sau “mi s-a intiparit in suflet”!

Cunoasterea intiparita se intampla precum intr-o tiparnita medievala: mai intai trebuie sa existe materialul dur, sculptat cu textul predestinat foilor de hartie.

Hartia alba se aseaza cuminte, la locul ei, pentru a primi un text dinainte scris pentru ea.

Singura libertate ai spune ca este a cernelii … Numai ca nici ea nu are voie sa greseasca doza optima: prea putin – si nu se vede scrisul; prea mult – si se ineaca literele, aparand riscul de pete!

Tiparul – Legea; Hartia – Sufletul si Cerneala – Faptele noastre de zi cu zi …

Aveau timp pentru carti


Oare avem nevoie de cele mai mici detalii, de claritate in pixeli pentru a ne bucura de o imagine “servită” generos de realitatea mereu surprinzătoare?

Nu ştiu ce să spun, am să ilustrez mai jos cu o imagine preluată în întunericul nopţii cu un telefon … si va rog pe voi, interpretati tabloul!

La urma urmei, bucuria e a celor care privesc :-)!

Flori de cais, noaptea, luminate ...


Cuvintele nu ne-au fost date pentru a înjura, ci pentru a ne înțelege unii cu ceilalți. De multe ori însă, ne trezim în fața evidenței că în loc să ne adune, cuvintele descriu prăpastia dintre noi.

E suficient să ne gândim la creștini, care se descriu prin titulatură urmași legitimi ai lui Isus Cristos – dar care sunt astăzi împărțiți în catolici, ortodocși, protestanți …

Mă gândesc că diferențele sunt înrădăcinate în adâncul firii noastre, nu numai ca semn distinctiv, ci ca expresie a propriei libertăți…

Unii vad cuvintele, altii le si inteleg, altora li se pare ca le-au auzit iar altii le asculta ...

Şi totuşi …

După ce înţelegem că aceeaşi realitate poate suporta zeci de interpretări diferite, după sensibilitatea şi puterea de cunoaştere a fiecăruia;

După ce concluzionăm că deşi avem aceeaşi alcătuire, fiecare din noi fiind “compus” din trup, suflet şi spirit … ajungem la performanţe diferite şi avem reacţii diferite faţă de ale celuilalt, fiind unici în felul nostru şi liberi prin darul alegerii;

Tocmai această mirare şi acest mod de a înţelege/concluziona asupra vieţii, face să ne cutremure din nou gândul unităţii: CARE ESTE SCOPUL ULTIM AL CREŞTINILOR? ACELA DE A SE UNI CU TOŢII, SUB STEAGUL LUI CRISTOS!

Ne gândim la o unitate a vieţii, unitate de trăire: ce se exprimă atât fizic (prin Sfânta Taină a Botezului şi prin Sfânta Euharistie) cât şi psihic (gândurile şi vorbele noastre se supun de bunăvoie aceloraşi reguli).

Puterea unităţii sufleteşti este atât de amplă, încât depăşeşte graniţele temporale ale unei singure generaţii: unitatea în trăire creştină este singura soluţie pe care o cunosc, pentru ca noi, cei de azi, să fim împreună cu generaţiile care s-au închinat lui Cristos înaintea noastră şi cu cei care vor veni după noi: nu-i aşa că sună optimist?

Şi poate fi punctul ideal de plecare în explicarea obligativităţii speranţei ca atitudine de viaţă …

 

« Previous PageNext Page »