Nostalgice



Continuam interogarea recenta – asupra blues-ului: americanii il trag spre gospel iar englezii spre rock – cu un alt exemplu, elocvent credem noi.

Melodia se cheama “Son of a Preacher Man”, a fost compusa de John Hurley si Ronnie Wilkins in 1968.

Va propun doua interpretari, una a Arethei Franklin si cealalta a lui Dusty Springfield.

Ascultati-le si alegeti calea blues-ului care vi se potriveste mai bine!

Sau, pentru a va turna un pic de dilema in degetele care ametesc in alegerea butoanelor de “like” – va propun si urmatoarea pereche: Tina Turner vs. Joss Stone! … Ei, sa va aud: nu-i asa ca simt si englezii bine-rau-de-tot blues-ul?!


V-ati gandit vreodata ca flori ne pot pune in criza?! Ei bine, crizantemele lui Jacques Brel, asta fac … sunt florile care definesc cel mai bine toamna. Iar plecarea nu mai are legatura cu “bun-ramasul”, ci mai degraba cu … “asteptati-ma prieteni, sunt pe drum, ajung si eu la voi acum!” …

J’arrive

De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Nos amitiés sont en partance
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
La mort potence nos dulcinées
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les autres fleurs font ce qu´elles peuvent
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les hommes pleurent, les femmes pleuvent

J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois traîner mes os
Jusqu´au soleil jusqu´à l´été
Jusqu’au printemps, jusqu’à demain
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois voir si le fleuve
Est encore fleuve, voir si le port
Est encore port, m´y voir encore
J´arrive, j´arrive
Mais pourquoi moi, pourquoi maintenant
Pourquoi déjà et où aller?
J´arrive bien sûr, j´arrive
N´ai-je jamais rien fait d´autre qu´arriver?

De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois plus solitaire
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois surnuméraire
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois prendre un amour
Comme on prend le train pour plus être seul
Pour être ailleurs pour être bien
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois remplir d´étoiles
Un corps qui tremble et tomber mort
Brûlé d´amour le cœur en cendres
J´arrive, j´arrive
C´est même pas toi qui es en avance
C´est déjà moi qui suis en r´tard
J´arrive, bien sûr j´arrive
N´ai-je jamais rien fait d´autre qu´arriver?


Inainte de a ne intreba asupra diferentelor de nuanta intre ce se canta in delta Mississippi-ului si cum se poarta ecoul unui curent muzical inventat de negri in ADN-ul albilor … sa facem un pic de istorie: omul care ne-a ridicat in picioare ieri va implini peste cateva zile (29 Noiembrie) varsta de 79 de ani!!!

A cantat – in decursul timpului – cu  Eric ClaptonJack BrucePeter GreenJohn McVieMick FleetwoodMick TaylorDon “Sugarcane” HarrisHarvey MandelLarry TaylorAynsley DunbarHughie FlintJon HisemanDick Heckstall-SmithAndy FraserJohnny AlmondWalter TroutCoco Montoya and Buddy Whittington.

Ii gasiti pe cativa dintre ei in filmul de mai jos – o sarbatoare intre prieteni, care a avut loc in 19 Iulie 2003 – la Kings Dock Arena  in Liverpool (atentie, are 2 ore – care trec insa foarte repede!). Si daca talentul lui John Mayall a fost acela de a descoperi si promova valorile autentice ale blues-ului britanic, atunci cu atat mai mult merita supranumele … de Parinte!

Trebuie sa ai inima crestata, pentru a absorbi blues-ul … hranindu-te cu el o viata intreaga!

 


“Angere” in latina inseamna “a strange”.

Sangele nostru latin a gasit de cuviinta sa inventeze tot soiul de giumbuslucuri lingvistice in legatura cu inima – cea in piept zbatatoare: cineva poate exista “cu inima stransa”; altcineva poate acuza ca-l strange asa, “ca o gheara in piept”; altcineva are dreptul sa se planga pur si simplu ca “il doare inima”; altul ca are o inima prea “saltareata” …

Stransoarea – ca adunare laolalta a celulelor infricosate ale inimii din pricina durerii fizice care ne-nsoteste pe cei care mai apucam sa pasim in zona varstei a treia – nu mai are aproape nimica de a face cu stransoarea tremurata a inimii bolnave de prima dragoste …

Unde a disparut tremuratul si cum ramanem doar cu durerea – asta e o intrebare pentru poeti si artisti plastici.

Mai jos, o incercare pe care am intitulat-o “Angina Pectoris”. In amintirea celor care mi-au pansat inima, candva.

inima angina pectoris

Inima la stransoare… (Angina pectoris)


Pe masa de lucru a prietenului meu, student la medicina, a apărut într-o bună zi un craniu. Era pe vremea aceea în anul întâi şi-şi antrena obligatoriu memoria învăţând pe de rost, printre multe altele, şi mulţimea de oase cu care ne-a înzestrat natura.

Nu l-am întrebat cât îl costase sau cum ajunsese în posesia lui. Ba chiar, ştiu că începuserăm o discuţie legată de ultimul meci de fotbal mai important, când … mintea mea o luă razna, încercând să compună tot felul de chipuri pe “faţa” atât de inexpresivă a craniului ce se afla exact înaintea mea: adevărată provocare adusă imaginaţiei.

Eram încă în dilemă, neştiind ce să aleg: femeie sau bărbat? … când, am constatat cu surprindere că ceva nu era tocmai în regulă …

… până să-ntreb ce şi cum, prietenul răspunse mirării mele: “Ştii … calota e din altă parte, de aceea nu se potriveşte perfect!” 🙂

« Previous PageNext Page »