Nostalgice



Un cantec legat de Mexic, de Revolutie … intr-o varianta glumeata, semnata Luis Armstrong.


Spectacolul “Rapsod si Lautar” a avut doua parti.

Prima – in care, cu cravata si haina, Nenea Tudor ne-a demonstrat ca manelele s-au strecurat de mult in Tarile Romane, ca traim ascultandu-le inca de pe vremea lui Anton Pann. De asemenea, ca exista o mare deosebire intre manelele lautarilor de demult si scalambaielile celor de azi. Nu a ezitat sa “se compromita” aratand cum nu trebuie cantata o manea 

A doua – in care, fara cravata si cu vesta binecunoscuta, a luat la subsioara cobza, pentru a ne spune o poveste a cantecului popular romanesc autentic. A fost o declaratie de dragoste fata de acei anonimi carora le datoreaza “sound”-ul sau inconfundabil.

Spui Tudor Gheorghe – spui artistul roman cu radacini adanci pe intreg cuprinsul tarii. Un oltean care reuseste prin muzica, ceea ce Mihai Viteazul a faptuit cu barda: sa ne-aduca un pic mai aproape unii de ceilalti.

Nu a avut timp sa ne spuna toata povestea (desi spectacolul a durat doua ceasuri bune) – insa ne-a promis ca va face exemplificarea deosebirii intre Maramures si Oas … data viitoare!

Sa ni-l tie Dumnezeu sanatos si pus pe sotii, ani buni de-acum incolo!

Va asteptam sa reveniti curand, Maestre! 🙂

(Pentru ca vine totusi Primavara – am ales Valtul Rozelor, inregistrare din anii 70)

 

 


Sunt unul dintre aceia care cred ca Adam nu a iubit-o pe Eva, ca ceea ce s-a intamplat cu cei doi pana la episodul marului a fost o simpla “sedere-mpreuna” si nicidecum o poveste de iubire perfecta, asa cum am putea banui, avand in vedere circumstantele locului …

Iubirea – care inseamna renuntare la sine, sacrificiu, punerea “eu”-lui pe locul al doilea -, nu se regaseste in reactia lui Adam atunci cand, ascuns de rusinea propriei goliciuni, este chemat la ordine de catre Dumnezeu: “Adame, unde esti?” …

“Femeia pe care mi-ai dat-o tu, aceea m-a pus sa savarsesc calcarea poruncii!” – cam acesta a fost raspunsul lui Adam. Un raspuns pe de-a-ntregul lipsit de iubire, in afara asumarii minimei responsabilitati si far’ de barbatie, cum ar spune fetele zilei de azi …


E de-ajuns sa spunem ca a fost antrenorul lui Cassius Clay si al lui Sugar Ray Leonard.

Munca unui antrenor se vede in ringul de box, in strategia pe care stie sa o puna la punct cu elevul sau.

Un omagiu adus acestui mare antrenor: celebrul meci din 1974, din Zair – promovat de Don King sub inspirata denumire “Rumble in The Jungle” …

… dupa ce l-a obosit bine pe Foreman (la vremea aceea cu un impresionant palmares de 40 de victorii si nici o infrangere!), il pune la punct in repriza a 8-a …

Antrenorii sunt mari prin elevii lor!


Wilhelm Busch a scris si a desenat pentru copii. Pentru copiii vorbitori de limba germana, vor cauta sa spuna unii dintre voi … As spune ca nu, asa dupa cum Ion Creanga a scris pentru copilul universal – dar este inteles mai bine si mai cu pofta de catre copilul (si parintele) roman, tot astfel Fratii Grimm, Hans Christian Andersen, sau numitul Wilhelm Busch e mai spumos in germana in care a gandit si scris povestea lui despre Max si Moritz.

Doi sarlatani pusi pe şotii, din acelea urâte dar totuşi amuzante – de dragul de a distruge pacea si linistea din jurul lor. Şotii din plictiseala, nu din foame si nici din dorinta de a educa pedepsind pe cineva.

De pilda, ii omoara gainile unei vaduve, Witwe Bolte – iar apoi i le fura de pe gratar si le mananca … sau, atunci cand  umplu pipa organistului burlac al Bisercii cu praf de pusca … sau, atunci cand intaind o capcană unui croitor si acesta aproape ca se ineaca in râu …

In cele din urma insa, dreptatea e restaurata si cei doi sarlatani sunt pusi sa plateasca cu viata felul lor de a fi. Prin Max si Moritz, am indragit mai tarziu pe Till Eulenspiegel, si am simpatizat cu cei care se  impotriveau prin şotii monotoniei unei vieti bazate pe “Ordnung und Disziplin”.

Iată-i ajunşi … la a câta ediţie, oare?!

Max und Moritz

« Previous PageNext Page »