In timp ce Coreea de Nord reactioneaza furios la antrenamentele de primavara ale americanilor in departata Asie, lumea politica romaneasca se infoaie din nou, de data asta in jurul temei “pe cine sa numim procuror general si pe cine punem sef la DNA?”.

Dl Prim Ministru Victor Ponta a reinventat diplomatia – solutia “win-win” -, acceptand dorinta lui Basescu si numind pe dna Codruta Kovesi la DNA. In acelasi timp, Dl Crin Antonescu explica de ce se simte tradat si isi retrage implicarea in Justitie: liberalii nu mai vor Ministerul, lipsiti de dreptul propunerii listelor de procurori.

Fisura in USL s-a produs. De-acum, incet-incet – dar cu perseverenta, problemele noi care vor aparea (fie adevarate sau false), vor eroda pana la disolutie constructia fortata dintre social-democrati si liberali … lovitura de gratie va fi momentul in care Basescu va pleca de la Cotroceni: dusmanul care i-a unit in trecut parasind colina, se va naste intrebarea fireasca “cine ocupa locul ramas gol?” …

Ceva ma face sa cred ca acel cineva nu va fi Antonescu. Soarta lui e de a face o figura frumoasa in opozitie, acolo ii sta bine, acolo se aprinde, acolo (simt eu si ar trebui sa vada si el) pare ca e destinul si farmecul sau …

Si totusi, ceva ma face sa sper ca din actualul scandal legat de Justitie, vor fi suficienti aceia care vor intelege ca regulile jocului trebuie schimbate: nu se poate practica la nesfarsit “numirea” in acele posturi care necesita profesionisti! Baieti, ati auzit de “concurs”?!

Ce ma mira, e cum o lume aflata practic in razboi, mai gaseste resurse meditative … iar noi, care ar trebui sa acuzam oboseala muncii (daca nu a meciurilor difuzate la ore neprietenoase), gasim resurse energetice pentru a urmari cu emotie reala talkshow-uri date parca in reluare, pana noaptea, tarziu …

 


Artistii au puterea de a schimba lumea?

Poate ca nu, insa cu siguranta vocea lor are un impact mare asupra celorlalti.

Nu sunt multe exemplele de acest tip. Pentru ca artistii trebuie de regula sa incante, nu sa educe. Sa socheze, dar nu sa cicaleasca.

Atunci cand, bucurandu-se de o anumita cota a popularitatii, decid sa isi puna sensibilitatea la bataie in contrapondere cu nepasarea majoritatii, riscand acuze de fariseism; atunci cand se lasa raniti de ceea ce ar trebui sa ne doara pe toti ceilalti, atunci ni se pare ca platforma scenei se largeste, iar artistii in cauza – din pacate prea putini pentru cate probleme are lumea actuala -, devin legende inca in timpul vietii.

Pe o asemenea cale, legendara, vad ca a apucat-o cantautorul Jason Mraz, pe care l-am descoperit cantand prin Myanmar pentru abolirea traficului de persoane, sau participand la un proiect impotriva zaharului din sucurile puternic promovate de media …

Sa il sustinem cu like-uri si sa-l share-uim, si sa speram ca-l vom vedea la Bucuresti … dar apropo, la noi, ce probleme ar fi de clarificat … artistic?!  🙂

 


O cumpana care se leagana intre doua stari …

O apasare pe care o simti pe basi si un zambet care vine dinspre cele inalte …

O reluare, mereu aceeasi – pentru unii -, data spre ridicare – pentru altii …

Un tipat combinat cu o inganare ragusita … reteta sigura de stoarcere a oboselii din organism, conditie a vindecarii: confruntarea directa cu faptul ca viata merge inainte si dupa retragerea noastra din scena!

Pe scurt, o stare de calm imperial in fata problemelor adevarate ale vietii. Un fel de doina a culegatorilor de bumbac, raniti la degete (pana nu vedeti o floare de bumbac ajunsa la maturitate – nu veti intelege esenta blues-ului).

Guy Davis. “Goin’ Down Slow”.

In incheiere, as dori sa observati perfectiunea publicului nordic, care s-a … topit in participare! … Dar … ia stati un pic!

Sa nu ne grabim, sa nu ne pripim … (o alta lectie importanta a Blues-ului!).

Hai sa verificam daca cei din sala sunt intr-adevar nordici sau … NU! Cata vreme “Loveless Caffe” este situat in apropierea Nashville-ului, despre care stim ca se afla in sud-estul Statelor Unite, in Tennessee! Chiar el,  supranumit “Music City” (pentru festivalurile de country) – sau “Athens of the South”, pentru ca au construit acolo o replica a Parthenon-ului din Grecia antica.

Cred ca merita sa impartasim mai jos o lectie de pozitionare, clasica … pentru a ne intreba la sfarsit daca Blues-ul se poate canta sau asculta pe stomacul plin? Personal, cred ca lucrul e imposibil, pentru ca starea de satietate te trage in jos cand e vorba de cele inalte, insa filmuletul de prezentare pare sa ne spuna contrariul … Enjoy! 🙂


Pentru a intelege de unde a aparut Janis Joplin si ce anume are in comun o negresa din secolul XX cu un filosof din secolul V idH, vă propun să ascultam impreuna pe Koko Taylor .

Am ales pentru seara aceasta “Time Will Tell”, unde ambianta extraordinara e creata de orga – cu acordurile ei alungite, potrivire perfecta cu starea de anxietate a eroinei care nu mai are rabdare cu timpul. Timpul care o desparte de următoarea întâlnire cu iubitul, bineînţeles :-)! Iubit, despre care stie ca nu stie cu certitudine ceva anume … o mostra de intelepciune antica, daca imi permiteti!

O negresa ajunsa in anii ’50 ai veacului trecut in Chicago, Illinois – pentru a deveni, in timp, Regina Blues-ului … ne incântă azi cu intensitatea trăirii ei scenice!

Apropierea intre Koko si Socrate este ca acela – era linistit si  multumit de stiinta propriei nestiinte, singura care-i dadea incredere ca stie ceva (celebrul “stiu ca nu stiu”). Iar Koko, lasand timpul sa dea raspunsul la framantarile pe care le traieste, alege sa joace cartea trairii nesigurantei cu maximum de convingere, din moment ce freamatul microfonului ei razbate pana la noi …

Cantareata si Inteleptul: amandoi simt limitarile propriei cunoasteri si chiar daca raspunsurile lor sunt diferite, tema fiind aceeasi, ii simtim atat de apropiati, desi ii despart veacuri …

Sa nu-mi spuneti ca “Socrate nu e strain de nimic din ceea ce-i omenesc” … ca mi-ati stricat surpriza! 🙂

Textul merita atentia noastra, mai jos găsiţi vă rog o varianta care va ajuta mai departe in parcursul cognitiv :-), audiţie plăcută tuturor!

“Cigarette ashes
His empty glass
They seem to tell me…
His parting kiss, oh
Brought tears to my eyes
Was it goodnight?
I wanna know now, or was it goodbye?
And only time
Only time, time will tell
Wrinkled up sofa
Scuff marks on the floor
Shows where he was sitting
Oh where he was sitting a moment ago
He’s never left this early before
Is this a sign? Oh I wanna know if he’ll be back for more
Only time will tell, oh…
I felt a change the moment you came walking,
Oh coming through my front door
This conversation was almost the same
Still I could tell that something was wrong, his feelings were changed
Now empty those ash trays
His glass put away, straighten my sofa… But will I ever, will ever erase from my mind the way you looked when you kissed me goodnight.
Only time will tell.”

(apud Maxi Lyrics)


Vedetele stim ce sunt: sunt acele persoane care caută să iasă în evidenta cu orice pret, punând sub lupă şi reflector – calităţile proprii. Fără modestie. Cu multă mediatizare, dacă se poate – pentru că aşa se măsoară, apoi, notorietatea.

Sinea unora, care se umflă, mult dincolo de propria piele.

Dar câţi dintre noi admitem că “vedetismul” ar fi o boală? Şi câţi ne-am pierde timpul studiind modalităţile în care această boală se insinuează în pacient, deformându-i caracterul până la sluţire?

Pentru că vedeta, eroul, modelul sau performerul – cum vreţi să-l numiţi -, este totuşi, la început, acel personaj care se ridică de-asupra grupului din care face parte.

El are anumite calităţi care-l diferenţiază, pe care ceilalţi le recunosc ca atare, le admiră şi – pe-alocuri -, le şi urmează, imitându-l şi aplaudându-l. În acelaşi timp.

Numai că apaluzele şi ovaţiile par să facă rău sărmanei vedete. Ca-n proverbul, (chinezesc pare-mi-se?): “Dacă vrei să opreşti un om din ascensiunea sa, laudă-l!”, modelul se va lăsa strivit sub aplauzele pe care le culege avid, dar de care ajunge să depindă în cele din urmă. Ca de-un drog.

Iar când lumina reflectoarelor se va îndrepta spre altă parte, ce vaiet şi ce zbucium în sufletul abandonat de fani al respectivului!

Scriu aceste rânduri după umilinţa îndurată astăzi, în meciul cu Ungaria.

Meciul de fotbal, în care am fost conduşi până în minutul 93 de o echipă mediocră, şi numai printr-o minune, printr-un efort al celor tineri şi dornici de afirmare – Maxim si Chipciu – am reuşit să egalăm!

Un hei-rup pentru un 2-2, după meciul în care vedeta îmbătrânită Mutu, prin simpla ei prezenţă, a făcut să jucăm mult mai lent. În care fosta vedetă Goian, ieşită din formă, a făcut două greşeli cât două goluri. În care monumentalul Bogdan Stancu a scris faza cea mai tristă a vieţii lui, ratând nonşalant cu poarta goală …

În care, dintre toţi, a căutat să ne demonstreze că există boala vedetismului – antrenorul lor, Piţurcă … care ne-a stârnit în scrierea acestui articol, pentru că pare să nu înţeleagă adevărul simplu al fotbaliştilor (şi sportivilor în general), că statutul de vedetă nu intră în discuţie decât după câştigarea unui trofeu important! Şi atunci, pentru a-i obliga la mai mult!