Orice barbat, inainte de a se insura, ar trebui sa citeasca povestea “Stan Patitul” a lui Ion Creanga.
Sigur, daca am impune prin lege acest lucru, probabil ca ar creste brusc numarul burlacilor si ar spori vanzarea de garsoniere – ceea ce ar contribui evident la regresul demografic al natiunii romane, grav lovita de emigratia economica a ultimilor ani … Dar nu e tarziu sa o recitim nici acum, la lumina focului din soba, cu cate un copil pe fiecare dintre genunchi, razand senin ca de-o intamplare cu final fericit, inventata de imaginatia unui batran care a incercat toata viata lui sa inteleaga femeia – dar nu a reusit. Si, cu toate acestea – si-a zis el, nu-i bine sa ramana omul dator :-)!
Tata citeste si ... fiul se amuza!
Auziti cat de abrupt si promitator incepe: “Era odata un flacau statut pe care il chema Stan.”
Adica, ce vrea sa spuna Creanga? Ca era oprit in loc? Ca era blocat in proiect? Ca se blocase pe-o treapta a existentei, neintelegand sa urce, impreuna cu restul lumii, in ritmul impus de aceasta si mai ales in scopul pentru care am fost creati – acela de a transmite mai departe mesajul nostru genetic?! Un pic din toate acestea … si probabil, ceva mai mult :-)!
Rezumand, va aduc aminte ca omul nostru (Stan) ajunge sa fie slujit de un dracusor (Chirica) si asa, face avere dar … n-are liniste, isi cauta nevasta pe la horele din trei sate vecine, in fine gaseste una care nu are decat o singura coasta de drac (intotdeauna e loc de mai rau!), apoi isi surpinde nevasta ca l-ar putea insela, insa nu din alta pricina – ci doar fiindca e credula si pleaca urechea la sfaturile unui “talpoi de baba”, care o duce prea usor cu zaharelul …
Cel mai tare moment al povestii e dialogul intre sluga desteapta (Dracul Chirica) si stapanul pacalit (Stan Patitul), in momentul in care acesta se intoarce acasa cu supararea ca s-a lasat fermecat de o fiinta a carei minte a putut sa alunece atat de usor de la calea cea dreapta a eticii matrimoniale:
“…
– Ei, stapane, minciuni ti-am spus eu, ori ba?
– Ba nu, mai Chirica: acum vad eu ce poate femeia. De acum nu mai traiesc nici un ceas cu dansa; am s-o dau dracului de pomana, soi rau ce este ea!
– Ba nu stapane, sa nu faci una ca asta, ca femeia dumitale e una dintre cele mai bune femei. Dar stiu eu cine-i de vina aici. Las-o intai sa vie acasa, sa-i scoatem costita ceea de care ti-am spus eu, si atunci vei vedea dumneata ce lucru de femeie are sa iasa dintr-ansa.”
Povestile lui Creanga (si “Stan Patitul” nu face exceptie, dimpotriva!), au talc mult, au o intelepciune care se cere gustata pe indelete, cu lingurita … dar in acelasi timp, se bucura de un amarnic si tragic destin: sunt citite prea devreme pentru a fi intelese cum trebuie … Pe Creanga merita sa-l mai citim o data, la cursuri serale :-)!
