”E bine să fi înzestrat cu dreptate, pe măsura puterii …”
(apud Sf. Isidor Pelusiotul, ascet care a trăit in veacul al V-lea d Hr, fragment dintr-o scrisoare adresată unui soldat-atlet, un sfat bun pentru toți cei care se-ncred cu forta ce le e incredintata la un moment dat).
Dacă faptele și vorbele noastre educă pe alții despre Bine și Rău, atunci să vorbim puțin și despre asta.
Să începem prin a ne aminti de la cine am învățat primele lecții despre Bine și Rău? Cum am intrat în legătură cu informația care astăzi ne modelează alegerile? Ce modele ne-am ales să imităm și cui alegem azi să predăm cunoștințele noastre – cum a îmbogățit propria noastră experiență, informația primită inițial? Căci ce valabilitate pot avea, la urma urmei, cunoștințele teoretice predate altora, dacă nu le însoțim cu fapte?!
Preluarea fără testare a informațiilor etice ar presupune o doză de încredere atât de mare, încât echilibrul jocului ar putea fi distrus de orice greșeală, cât de mică – inevitabilă pe parcurs.
Sigur că totul se raportează la sensibilitatea noastră, la înțelegerea și trăirea Binelui și a Răului care ne înconjoară. Poate această sensibilitate să fie sursă de interpretări uneori diferite până la contrariu, ale aceleiași realități? Sau pur și simplu nu suntem pregătiți, din pricina orgoliului, să admitem complementaritatea punctelor de vedere – precum admitem frumusețea diversității?!
Faptele și vorbele noastre educă pe alții, despre Bine și Rău. La nivel social, preluăm imitând, gesturile și uneori vorbele celor care se expun sau sunt promovați ca lideri și purtători de cuvânt. Atenție, nu vorbesc despre copy-paste, ci despre circulația ideilor în contextul respectării unei minime rigori fără de care instituțiile pe care le-am creat ar dispărea sau ar trebui recreate.
Puțini știm și poate pe puțini ne interesează – cine este astăzi Purtătorul de Cuvânt al Primului Ministru, funcție altfel foarte importantă și esențială pentru comunicare … nu degeaba este socotită de rang ministerial! Dar dacă domnul Grindeanu și-a asumat (fie și conjunctural) rolul de purtător de cuvânt al domnului Dragnea, mai este oare nevoie de un cineva care să ”poarte” cuvântul dlui Grindeanu? Ce greutate și ce forță educativ-motivațională ar mai avea cuvântul mărunțit astfel?!
Ajung, astfel, la concluzia că greutatea cuvântului constă nu în frumusețea frazei – ci în credibilitatea persoanei care-l rostește.
Legea nu construiește – ne atrage atenția Sfântul Pavel in Scrisoarea sa catre Evrei, (cap. 7, 18-19) -, nu este ea cea care desăvârșește amenajările perfecte, nu este ea cea care ne împlinește … ci Legea este o introducere, adică un cadru, un mediu, un spațiu care ne este acordat – pentru a dezvolta in el speranța apropierii noastre de Desăvârșire – adică de Dumnezeu.
Oamenii tind către perfecțiune sau cel puțin către mai-bine și de aceea este în dreptul firii lor să chestioneze, să verifice și – de ce nu? – să adapteze și să schimbe legile: mai ales pe acelea care se dovedesc slabe și/sau nefolositoare; pe cele care sunt nebăgate în seamă sau pe cele care nu-și dovedesc utilitatea …
Dar atunci când o lege ne încurcă și mai ales atunci când o lege ne sperie, consider că trebuie să privim cu atenție mai întâi conștiințele noastre, să analizăm în primul rând înclinațiilenoastre. E posibil să identificăm acolo – în întunericul de care ne temem pentru că nu ne poate ascunde de noi înșine – ceea ce trebuie, cu prioritate (și in adevarat regim de urgenta!), schimbat …
Motto: ”… eșecul nostru constă în faptul de a fi incapabili să iubim …” (Silvano Fausti, ”Amintește-ți și Istorisește Evanghelia. Catehaza narativă a lui Marcu”, Editura Viata Crestina, 2016, Cluj, p.462)
În timp ce grecii căutau principiul prim în natură (în cauzalitate), evreii L-au găsit (corect – au fost aleși spre a-L afla) într-o formă unică a LEGII TRĂITE – prin ascultare (față de Domnul) și iubire (față de aproapele).
O Lege ”în doi pași”, care decurg unul din celălalt – iubirea din ascultare -, care împlinește și cuprinde până astăzi (și credem noi – până la sfârșit) viețile noastre și șansa integrării într-o pregustare a păcii care se hrănește din liniștea sufletului.
Liniștea sufletului provine din recunoaștere și recunoștință dar și din renunțarea la egocentrism, dacă accept să dau celuilalt șansa de a lucra în mine.
Unitatea socială pe care o caută Legea lui Israel ar trebui – odată înțeleasă, să fie aplicată pentru a creea armonie. Să fie aducătoare de pace. Și totuși, pe pământ nu e pace decât rareori iar între oameni, în locul bunăvoirii – e prea des ceartă și război. Rămânem, ca înțeleptul saduceu din dialogul cu Isus (vezi Marcu, 12, 28-37) în apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a-i trece pragul, avem nevoie de prietenia cu Isus … care este Iubirea însăși.
Oamenii, cum vedem prea des – nu ascultă de fapt unii de ceilalți și se încăpățânează fiecare pentru mica și propria sa dreptate … Pe cât de aberant sună ”arestarea dreptății”, pe atât de frecvent întâlnim în jurul nostru concitadini înflăcărați, căutând ”dreptatea mea pentru țara mea!” sau și mai rău încă – ”dreptatea mea pentru mine”. Unde duc aceste căutări, dacă nu spre acumulări pur cantitative, care nu au cum genera pace – ci frământări (vezi pilda bogatului căruia i-a rodit țarina în Sf Luca 12, 13-29).
Dragostea de țară nu poate duce la confiscarea țării, oricât de mult am iubi-o – trebuie să învățăm a o împărți cu ceilalți frați ai noștri – asta, dacă nu cumva ne imaginăm, bolnavi, că am rămas vreunul din noi, ultimul dintre români.
De-aceea, să reinventăm versul Horei Unirii, pe care Poetul o simte ca simbol al grupului aflat în armonie iar Pictorul o prezintă ca factor ordonator al unei arhitecturi sociale care zidește pe bază solidă. Ce-ar fi, ca în locul învârtirii să nu punem învârteala (care duce în cele din urmă la amețeală), ci împârțeala – care ne ajută să ne ridicăm la rangul de … frați?!
Plecând de la Scrisoarea Sf Iacob (capitolul 3, 1-10) și de la filmul realizat si publicat recent de The Economist, să medităm împreună la puterea vorbelor pe care le rostim și responsabilitatea ce ne revine când o facem, în spațiul public …
… minciuna știe întodeauna ce vrea, e o construcție aparentă care invită la locuire, când de fapt caută să înlocuiască ceea ce nu poate fi înlocuit – adevărul. De aceea, valoarea minciunii este nulă, fiindcă nu există în realitate, e o încercare de construcție pe fundament fals. Invidia, ambiția și înfumurarea sunt cauzele care pun în mișcare angrenajul minciunii, sunt cele care denaturează adevărul în folos propriu dar mai ales în dauna aproapelui. Certându-se permanent cu adevărul – care o acceptă ca formă de libertate (sau ca test de maturitate al libertății?), minciuna provoacă haos, încercând să răstoarne scara valorilor.
Mai știm că limba, dincolo de a desemna un organ important al vorbirii (și al procesului de masticație), definește și acel ansamblu de cuvinte pe care un popor le creează și le însușește ca fiind ale lui – ansamblu definitoriu în aceeași măsură în care spațiul geografic trasează granițe în alăturare, iar timpul grupat în epoci îi modelează generațiile, în succesiune.
Limba se predă, se moștenește, iar odată cu termenii (cuvinte, noțiuni) suntem supuși unui proces formativ al devenirii întru ființa noastră proprie, (vorba lui Noica explicând pe Hegel – vezi Devenirea întru Ființă), ca niște copii ai lui Dumnezeu, ce suntem.
Că limba, limbajul și gândirea sunt legate între ele și că nu putem gândi în afara cuvintelor, că acestea trebuie folosite prudent fiindcă ”nasc realități” (Nichita Stănescu) – știm deja. Ceea ce astăzi ne preocupă ar fi exercițiile de curățire a limbii de exagerări, de atenție și/sau abținere de la folosirea fără rezerve a limbii.
Există oare o metodă sau un exercițiu de stăpânire (îmblânzire) a ceea ce nu poate fi îmblânzit? Căci se spune că ”gura lumii-i slobodă” și în sensul în care … ce-i mai rămâne săracului – care nu are de nici unele – decât să-și piardă și demnitatea, petrecând la cl(o)acă – unde clevetește cu alții de-o seamă, vrute și nevrute …
Să nu ne propunem însă a fi judecători, și să înțelegem greutatea responsabilității care apasă pe umerii educatorului. E o responsabilitate gravă, aceea a învățătorului – căci are ca misiune să-i învețe pe copii nu numai a vorbi corect, ci și frumos unii cu ceilalți. A folosi sinonime și a le potrivi în context în mod creativ – dar mai ales, a respecta adevărul. Să nu fim judecători și să ne respectăm educatorii – iată două propuneri sănătoase pe care, urmărindu-le – putem spera că vom îmblânzi (măcar puțintel!) limba și focul ei – care sunt orgoliul și vanitatea fiecăruia.
Pentru că nu putem îndrepta lumea în calitate de judecători, preocuparea noastră va trebui să ne fim … noi înșine! Sinea rectificată, chestionată, slăbiciunea recunoscută, teama de a acuza pe nedrept sau în neștiință, bunul simț: iată câte avem, ca obiect de antrenament zilnic!
Strunga vorbelor (adică stăpânirea, autocenzura și strunitul cuvintelor) înseamnă a restrânge șuvoiul vorbirii, a potrivi timpul replicilor, a gândi și cumpăni contextul complex al adresării. Într-o fracțiune de secundă, înainte de replica noastră, avem datoria să facem un calcul al efectelor vorbelor noastre, avem de presimțit ecoul lor. Ce bine, că nu ajungem cu toții profesori – căci ar fi culmea absurdului, ca fiecare să învețe pe toată lumea – cât zgomot, ce lipsă acută de auditori, câtă vorbărie revărsată în valuri urât mirositoare, ce mâl infectat în care fiecare, apărând dreptatea sa, fabulează în voie, imaginând și interpretînd realitatea prin perdele de sensibilitate sau interes …
Greutatea cea mare a îmblânzirii limbii constă în cultivarea absurdă (dar măgulitoare) a ego-ului, a dreptății propriilor păreri (cum este și acest exercițiu, fără îndoială!) … otrava dreptății personale reprezintă negarea celuilalt prin reducerea lui la ”rangul inferior” de ”simplu ascultător” … Vorbele ne apar ca un univers aparte, al vibrațiilor cu sau fără sens, care pot fi rostite în șoaptă, pe ton conspirativ sau în ritmul decenței universal acceptate și apreciate pentru calmul ei afișat, sau pot fi urlate cu chiot animalic, orbește și sub evidenta povară a mâniei …
Un cuvânt de încheiere, care se referă la greutatea muncii publicitarilor de azi – care, în contextul revărsării de vorbe, au totuși orgoliul profesional și datoria asumată de a ne convinge asupra poveștilor pe care mărcile le spun consumatorilor-cetățeni. Prin sloganuri, prin campanii de comunicare ”integrată”, forțăm creearea unor inechități, determinăm apariția unor dezechilibre. Ne dorim (fiindcă ne-am pregătit și suntem plătiți pentru asta) să aprindem focuri care atrag atenția, să rupem din timpul generației noastre, să-i oprim o leacă locului, ba chiar să-i convingem să se-nroleze în armata fidelă a fidelilor față de brandurilepe care le comunicăm. Atacăm mereu poziția centrală (preferată) în mintea consumatorului-cetățean, îl convingem prin orice mijloc că balanța alegerii trebuie să cadă în cele din urmă în favoarea alor noștri și suntem pregătiți să-i difuzăm în ureche ”șoapta decisivă”, atunci când e vorba de următoarea achiziție, de următorul vot …
” Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. ”
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru. Căci “al Domnului este pământul şi plinirea lui”.
Sf Pavel, Scrisoarea Întâi catre Corinteni, Capitolul 10, 23:26
În acest fragment al Primei Scrisori către Corinteni, Sfântul Pavel ne explică existența sau apariția, uneori, a unei anumite stări de blocaj, de dubiu dilematic: cercetarea din cauza conștiinței.
În diferite traduceri – de exemplu în germană ”Gewissenhaftigkeit” sau în franceză ”motif de conscience” – găsim evidența dificultății acestui termen conceptual, care poate însemna – de la ”prizonierat al unei conștiințe hiperactive”, până la ”o stare de alertă permanentă”, în care conștiința (judecător și îndrumător al propriilor fapte) este furnizoarea motivelor de refuz pentru ceea ce numim generic ”plăcerile vieții”.
Desigur, prima problemă pe care o ridicăm este aceea a prea-plinului libertății pe care am câștigat-o, odată cu înțelegerea darului pe care Dumnezeu ni L-a transmis prin Fiul Său: ”iubește și fă ce vrei!” prezintă cel mai bine cele două valențe ale căutării echilibrului: nu pot face tot ceea ce vreau, dacă nu respect condiționalitatea primordială a iubirii aproapelui.
Aproapele este măsura edificării mele, dacă prin lămurire (edificare) înțelegem un act conștient de construcție (atenție – ”aedificium” – nu e o clădire oarecare, ci o clădire dedicată unei … instituții, creată în folos public!)
A construi o viață e mai important decât a construi o casă … – dar casa și masa dau sens existenței noastre, vieților noastre.
O invitație de a mânca împreună, de a locui – o vreme – împreună, sub același acoperiș, poate fi, bineînțeles, acceptată sau refuzată … dar, în funcție de ce? Care este criteriul refuzului sau al acceptării?
Libertatea noastră nu este protejată în ultimă instanță de refuz (care poate fi lesne interpretat ca o amânare a responsabilității), ci prin acceptarea gesturilor de iubire și prin frumoasa împărțire a timpului personal – un dar de la Dumnezeu – cu al celorlalți.
Când alegem să ne așezăm împreună la masă, ”darul cel mic” al invitației și bunătățile oferite spre hrană trupească, primesc răspunsul ”darului cel mare” al timpului petrecut împreună, contribuția fiind deci comună.
De aceea, un refuz poate fi chiar inutil, dacă alternativa pe care o aleg nu-i va bucura mai mult pe ceilalți, iar scandalizarea lor să fie măsura după care vom corecta refuzurile și accepturile noastre în viitor, căci pe pământ nu construim case și nu punem mese … ci construim vieți: cu bucurii, necazuri, trăiri emoționale și raționale, întâlniri și dialoguri care, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne vor edifica – adică lămuri – asupra darurilor pe care le-am primit fiecare, și asupra misiunii noastre comune, în lume.
Calin Diaconu 