Legea nu construiește – ne atrage atenția Sfântul Pavel in Scrisoarea sa catre Evrei, (cap. 7, 18-19) -, nu este ea cea care desăvârșește amenajările perfecte, nu este ea cea care ne împlinește … ci Legea este o introducere, adică un cadru, un mediu, un spațiu care ne este acordat – pentru a dezvolta in el speranța apropierii noastre de Desăvârșire – adică de Dumnezeu.

Oamenii tind către perfecțiune sau cel puțin către mai-bine și de aceea este în dreptul firii lor să chestioneze, să verifice și – de ce nu? – să adapteze și să schimbe legile: mai ales pe acelea care se dovedesc slabe și/sau nefolositoare; pe cele care sunt nebăgate în seamă sau pe cele care nu-și dovedesc utilitatea …

Dar atunci când o lege ne încurcă și mai ales atunci când o lege ne sperie, consider că trebuie să privim cu atenție mai întâi conștiințele noastre, să analizăm în primul rând înclinațiile noastre. E posibil să identificăm acolo – în întunericul de care ne temem pentru că nu ne poate ascunde de noi înșine – ceea ce trebuie, cu prioritate (și in adevarat regim de urgenta!),  schimbat …

 


Sunt multe căile care duc spre împietrirea sufletului iar pericolul de a ne îmbolnăvi de nepăsare este cu atât mai mare cu cât sistemul social în care trăim ne propune himere poleite cu aur în locul valorilor spirituale eterne: Credința, Speranța și Iubirea.

Textul de față nu-și propune să schimbe pe vreunul din voi, ci este menit să mă ajute să mă schimb pe mine, cel care intru în relație cu voi, care schimb cu voi idei, cuvinte, priviri, promisiuni … Mai ales, dorește să sondeze capacitatea de transformare a unui teoretician în educator. Un teoretician este acela care învață pentru a căuta explicații, un educator este cel care propune schimbarea pentru sensul ei evolutiv: pasul înainte, spre întâlnirea cu Creatorul.

Împietrirea nu înseamnă imediat nemișcare, ci poate căpăta sens în căutările false, în frământările sterile, în rătăcirile din labirintul vieții de zi cu zi. Prezentul continuu depășește prin aceea prezentul imediat, pentru că ajunge să vadă viața de sus, în sensul ei. Căutarea e bună, dar dacă nu are sens transformator, dacă nu caută conținutul (esența) jocului – rămâne la stadiul de practică a plăcerii.

Teoreticianul împietrit în sistem ceartă pe celălalt. Este creator de scandal și discuții. Vede lucrurile care nu merg, le arată cu degetul, fără a găsi soluțiile adevărate. Îl recunoaștem în moralistul de serviciu care, scuturat bine, este demascat de propriile interese partinice. Demascatorii răului din celălalt sunt purtători de mască ei înșiși.

Educatorul e cel care propune exemplul propriu. Trecerea se face de la realția om-către-om la relația om-care-se-oferă-pe-sine-celuilalt, adică de la explicație la conținut, de la formă la fond, de la observarea relelor care se văd cu ochiul liber – la expunerea răului care stă ascuns și le generează.

Sistemul construit de oameni, adică societatea și statul care o guvernează – își arată din când în când limitele, cât să stârnească nemulțumiri și setea de schimbare. Șansa democrației și farmecul ei constau în aceea că acceptă principial punerea în discuție a stărilor de fapt date, dar slăbiciunea ei se relevă în sterilitatea discuțiilor și fragilitatea numerelor: cei mulți legitimează puterea, iar nu dreptatea.

Fiindcă sămânța depinde de locul în care cade, putem ajunge la concluzia că universul din jur nu e pregătit să primească ideile novatoare și suntem tentați să ne întristăm când schimbările nu se produc în ritmul dorit de noi. Suntem gata să dăm vina pe osificarea din jur, înainte să ne aplecăm asupra pietrei din interior, de unde pornește adevărata schimbare. Valorile eterne rămân Credința, Speranța și Iubirea – iar acestea nu pot fi împrumutate din afară, trebuie descoperite în interior, în raportul nostru cu ceilalți – prin exemplul pe care-l propunem.


(Note și însemnări în timpul Școlii de Rugăciune 2014/2015)

Labirintul căutărilor sterile. E atât de simplu să recunoști oamenii după faptele lor ...

Labirintul căutărilor sterile: când ar fi atât de simplu să recunoștem oamenii, după faptele lor …


Am citit azi dimineaţă despre credinţă: că s-au dat atâtea definiţii, încât ar trebui să ne recunoaştem înfrânţi – adică, să nu mai căutăm a defini indefinibilul! Ca şi cum orice definiţie trebuie să conţină un raţionament – doar că iraţionalul nu poate fi abordat cu tehnici raţionale.

Pe de altă parte, a spune despre credinţă că scapă puterii minţii noastre, că nu poate fi închisă în definiţii – e un mod de a recunoaşte, smerit sau nevoit, propria noastră limitare.

Spunea cartea, mai departe un citat: credinţa este efectul acelui minut de luminoasă speranţă care se adaugă unei zile pline de îndoieli…

Pe bună dreptate, îmi spun – şi e de-ajuns să privesc în jurul meu nebănuitele surprize ale iernii: afară sunt minus 15 grade, totul îngheţat bocnă, iar în garajul întunecat, într-un spaţiu înghesuit şi afumată de Eurodieselul 4 – zilnic, la plecare şi sosire … o plantă numită “bugenvilea”, a explodat în zâmbet anticipativ de primăvară! Priviţi şi voi:

Condiţii vitrege ...

Flori în garaj, iarna.