Dupa ce a fost ales Presedinte, spre deosebire de predecesorul sau (care a dat fuguta in turneu pe la servicii), Klaus Johannis s-a dus in vizita acasa la Rege, la Palatul Elisabeta.
Ce frumos, mi-am spus – uite o schimbare radicală – poate (cine știe?) voi apuca să trăiesc revenirea României la Monarhie? … S-or pune de acord cum sa faca tranzitia spre normalitate … in fine, un gest de respect, un gest de la care am avut cu toții de învățat. Pentru că asta ne dorim in fond, de la oamenii politici, să ne mai și învețe câte ceva – nu numai să ne conducă, exersând puterea pe care noi le-am dat-o, prin vot.
Timpul a trecut, și o idee mă frământă tot mai mult, mai ales de când minoritarul nostru Președinte s-a adăpostit în spatele acestui alint, recunoscându-se ca atare și declarându-și viziunea de minoritar etnic și religios, în context sexual: eu sunt pentru toleranță, nu am cum fi altfel, pentru că sunt minoritar … Deci: iubesc toleranța ca principiu, chiar dacă la capătul celălalt al firului e astazi cauza homosexualilor, de pildă. Și chiar dacă atentatul este la familie, un univers mult mai complex decât actul de căsătorie. Și chiar dacă, trei milioane de români (dintre care cu siguranta o parte, votanti ai mei), au semnat pentru normalitate.
Poziționarea ca minoritar și țipătul prevăzător – ”Vedeți să fiți toleranți, să nu cumva să mă agresați în vreun fel, să nu-mi călcați drepturile în vreun fel … că vă raportez la CEDO!”, venit din partea unuia care a fost ales de o majoritate românească – el însusi fiind sas de Transilvania respectat de secole si trăind în pace cu prietenii săi români, pare o exagerare greu de inteles (dacă nici votul prezidential dat intr-o lupta pe viata si pe moarte nu e o declarație de simpatie – atunci ce poate fi?!).
Dar lucrurile se explica, daca apelam la Istorie si daca admitem ca minoritar și minor au aceeași rădăcină.
Pe vremea lui Mihai de Romania – cand tatal sau Carol al II-lea a abdicat, din dragoste pentru Elena Lupescu (Romania trecand temporar pe locul secund in ordinea prioritatilor tanarului delfin), a existat o Regenta. Oamenii politici au gasit o solutie de a conduce din umbra (si totusi, la vedere!), ajutand pe-un copil – un minor, sa ajunga la o maturitate deplina, la majorat.
Iata imaginea comunicata oficial:
Acum, in cazul acestui minoritar Presedinte al nostru – aparent matur si serios, ne intrebam cu indreptatire: cine sunt cei care-l ajuta in actul de conducere, daca el nu simte inca faptul ca voturile romanilor ii sunt suficiente?
Pe cine are in spate, ca protector(i) – daca el insusi nu simte ca noi suntem cei care-l protejam, cu iubirea noastra, cu votul nostru si cu respectul ascultarii noastre?
E timpul ca spaima de a nu fi tolerat sa fie abandonata de Presedintele ales – caci nu cunosc popor mai iubitor de straini, ca romanii. Hai sa ne gandim numai la cum s-a facut privatizarea tarii, si vom intelege atat naivitatea cat si toleranta noastra, greu incercata!
Nu vad o problema ca protectia minoritarilor si politia politica sa fie facuta in Romania de specialisti externi (poate mai bine pregatiti ca ai nostri pe acest subiect, doar ei au inventat internetul pentru care noi scriem de zor, ei au scris Tratate de Toleranta – cand noi exersam iubirea in Cristos!) dar o problema serioasa poate fi atunci cand dreptatea si legea nu se aplica cu justa masura – iar pe romani ii pedepsim preferential, mai mult decat pe straini.
Ar fi pacat sa ne dorim de la romanii majoritari perfectiunea, iar noi – minoritarii – sa ne permitem orice gluma ne trece prin cap, la adapostul unei protectii interesate si deocamdata – vezi Draga Doamne, functionale!
Calin Diaconu 