Familia Basescu si Presedintele Nicolae Timofti

Familia Basescu si Presedintele Nicolae Timofti

Aparent in toate domeniile, competitia e buna – un adevarat leac anti-moleseala -, functionand pe principiul “whatever you can do, I can do better” (orice-ai face tu, eu pot face mai bine)…

Uite arta, de pilda. In muzica, stilurile se bat pentru intelegerea sonora a sufletelor noastre. Eu recunosc ca m-am lasat cucerit de blues in urma cu multi ani. Nu inseamna ca nu-mi plac alte exprimari, ca nu le recunosc valoarea. Dar cucerirea s-a produs – in termeni absoluti, am descoperit dragostea statornicita, fixata intr-un punct devenit central, unde interesul si placerea s-au contopit, facand sederea in spatiul respectiv intr-un anumit fel atemporala.

Dar sa cautam si in istorie. Nu m-am simtit atras de toate epocile in aceeasi masura: desi recunoastem importanta fiecareia, desi trebuie sa le parcurgem pe toate pentru a le intelege succesiunea, epoca moderna – cu a al ei secol plin de evenimente – ramane cel mai aproape de sufletul meu: 1815 – 1918, doua-trei generatii, dar cate infaptuiri … Cu greu poti alege dintre toate, si-ti este greu sa mentionezi ceea ce merita sa pomenesti mai intai: ti se ofera, generos – revolutii, razboaie, congrese de pace, reforme legislative … mai mult ca orice, pasi inainte pe care-i intelegi ca forme ale progresului unei natiuni care la inceput nu exista – iar la final stralucea pe harta Europei de Sud-Est.

Sa ramanem insa putin la Ziua de azi: 1 Decembrie.

Competitia politica a facut ca Premierul sa aduca in tara noastra pe un reprezentant de seama al unei Superputeri, China. Cate puncte a inscris, cu aceasta ocazie? Privind spre inimile romanilor prin prisma miliardelor promise, si-a asigurat probabil multe voturi.

Presedintele a simtit momentul – si a plusat. Parca am asistat la un joc de Poker, in care potul era chiar interesul national – lupta pentru inimile romanilor. De la Cotroceni, privirea spre inimile romanilor s-a facut direct, necenzurat de finante, cu apel la istorie, la visul de veacuri al romanilor …

Intre blues si politica, inima mea va asculta deocamdata de muzica. Pentru ca interesul national nu are nevoie de competitia electorala pentru a exista si a se exprima. Are nevoie doar de oameni politici profund morali, care deocamdata in tara noastra nu exista. Statul imoral nu poate fi reprezentantul intereselor nationale, oricat de incruntat s-ar vorbi de la tribune. Lipsa inexplicabila a cuplului Ponta-Antonescu de la Cotroceni ne-a lamurit (daca mai era cazul) ca politicienii romani nu sunt deocamdata suficient de maturi pentru a gestiona momente “astrale”.

De aceea, va propun sa ascultam un blues traditional – povestit de Guy Davis. Acesta, desi nu a fost vreodata pe plantatie, si-a asumat o interpretare, recunoaste ca e pe scena – dar inchide ochii si pare a crede cu adevarat in ceea ce face acolo. Poate fi un exemplu de urmat? Nu stiu, ceea ce resimtim ca ne lipseste – este adevarul. Iar mai grav de-atat, nu cred ca se poate.


Imi propun sa fac o comparatie intre un tanar de 21 de ani din zilele noastre si un tanar care implinea aceasta frumoasa varsta in Romania anului 1987…

Si nu asemanarile sunt cele care ma preocupa, ci deosebirile – in special cele datorate “surrounding”-ului … in profunzimea lui, in acel “exterior” care constituie pentru orice individ modulul, matricea in care se formeaza ca om.

Datele problemei in 1987 erau urmatoarele.
1. Competitia nu exista. Nu trebuia sa ne ingrijim de “locul de munca”, pentru ca principiul de functionare era enuntat in sloganul “Nici paine fara munca, nici munca fara paine”. Ceea ce se traducea “caldut si pe cartela, pentru a ajunge la toti” …
2. Cuvantul-cheie atunci, era “supravietuirea” – iar principala calitate pe care ne-o educam era adaptarea.

Datele problemei in 2013 ar fi:
1. Competitia acerba. Razbesc numai cei mai buni dintre cei buni, principiul de functionare este – “poti ajunge milionar, daca ai intelepciunea, sansa si (ne)rabdarea sa o faci; daca nu, poti sfarsi pe strada”;
2. Cuvantul-cheie acum mi se pare ca este “lupta pentru supravietuire” sau “selectia naturala”.

Din conditii atat de diferite, speram sa se nasca o noua generatie, care va privi lucrurile din cu totul alta perspectiva, mai putin predispusa la visare – sa spunem. Dar si acelora care vor fi majoritarii zilei de maine, le va face cu siguranta placere sa petreaca cateva clipe de visare alaturi de profesionistii in domeniu. 🙂


Inceputurile sunt de-acum in amintire, iar faptul ca anul viitor vom organiza 30 de ani de la absolvirea Liceului … nu face decat sa ne ajute sa ne aducem aminte de inceputuri, in imprejurari placute, cum sunt acelea ale revederii, ale reintalnirii vechilor camarazi!

Si pentru ca vechii prieteni si cartile bune au un numitor comun, m-am bucurat sa regasesc in biblioteca “Prelegerile de filozofie a istoriei”, scrisa de Hegel si publicata postum in anul 1837.

Nimic intamplator, in alegerea unei carti – iti dai seama de asta, pe masura ce o citesti: daca intelegi, ce intelegi, ce ramane dupa ce ai citit, ce imparti mai departe altora … iar citatul pe care va propun sa zabovim putin este urmatorul: “Libertatea, ca idealitate a nemijlocitului si naturalului, nu exista ca ceva nemijlocit si natural; ea trebuie, dimpotriva, dobandita si castigata prin mijlocirea disciplinarii neincetate a cunoasterii si vointei.”

Ce-am primit, la terminarea Liceului? Un bagaj de cunostinte pe care il putem numi cultura generala – peste care am inceput in a doua zi dupa banchet, sa adaugam cunoastere … unii mai cu sistem si programatic, altii poate mai dezorganizat, dar nu ne-am oprit din acest proces de acumulare a cunostintelor. Ce-i drept, am avut (si avem) parte de lucruri interesante in ultimii 30 de ani: sfarsitul comunismului – pe care am avut sansa sa il intelegem din interior si “pe viu” (maimutareala nu se poate invata din carti, trebuie sa te duci la teatru!); revenirea la sistemul capitalist – care a declansat consumismul in locul cartelei, in care unii s-au adaptat foarte bine iar altii doar pe jumatate sau sfert; aparitia internetului – care ne transforma comunicarea, conectandu-ne la lume si propunandu-ne sa facem parte dintr-un tot …

Ansamblul cunostintelor dobandite, cunoasterea pe care ne-o putem aminti, este cultura noastra. Pusa in actiune, pusa sa lucreze, sa infaptuiasca – ea devine civilizatie! Care va sa zica, invatam pentru a (ne) civiliza: atat pe noi, cat si lumea din jurul nostru. Si daca facem asta tot timpul, inseamna ca avem in fata un proces important, pe care se cuvine sa-l ordonam, sa-l asezam in tiparele unei categorisiri pe intelesul nostru – pentru a putea cuprinde cat mai mult, si cat mai selectiv (sau mai bine, ramane de discutat).

Dar cultura nu ajunge de una singura la civilizatie. Simplele acumulari de cunostinte nu sunt suficiente pentru a transforma lumea din jur, si nici macar pe noi insine, intr-o directie corecta. Daca stim pentru a sti, daca ne dorim sa aflam doar de dragul de a fi mai destepti sau a primi un compliment de la cei interesati pentru moment – nu cred ca suntem pe drumul cel bun.

Intre cultura si civilizatie mai este ceva, iar Hegel o spune foarte clar: Vointa ( a noastra dar si Vointa lui Dumnezeu!).

Ma bucur ca mi-am regasit colegii vechi, si cartile vechi. In acelasi timp! Si ca v-am putut astfel propune spre meditatie aceasta tema asupra Libertatii, spre care – nu-i asa, cu totii tindem, si pe care cu totii ne-o dorim! 🙂


A fost util exercitiul de imaginatie cum ca ne-am fi putut califica la Mondiale … pentru ca iata, am ajuns sa discernem intre “speranta” si “surpriza”.

Inclin sa cred ca aveam nevoie cu totii de o surpriza placuta, pentru ca speranta de dragul sperantei e desarta. Speranta trebuie sa se lege de ceva, sa aibe un Punct care sa o traga spre implinirea ei in realitate. Acest punct, in cazul sportivilor – si nu numai -, nu poate fi gasit in afara credintei si a dragostei.

Nu te-agati de speranta fara credinta si nu poti indura drumul spre implinirea sperantei fara dragoste.

In schimb, poti spune ca “speri” in implinirea unei surprize, in rasturnarea unui rezultat, in noroc, in mingea cea rotunda, in 1X2 … Am sperat sa fim surprinsi de rezultat pentru a canta si am ramas pe ganduri scandand “demisia”: de ce demisia?

Dintre toti, Piturca merita felicitarile noastre, in primul rand pentru ca a reusit sa ne arate fata urata a lui Mutu. Enervandu-l, acesta a cedat psihic in cea mai lamentabila forma a neputintei – denigrarea. Iar faptul ca s-au rupt puntile cu trecutul reprezentat de Mutu, poate da loc unei abordari curajoase, innoitoare.

Ramanem sa ne antrenam pe margine, virtutea cardinala a rabdarii … pentru ca inseamna ca inca nu am suferit indestul :-)! Si retinem faptul concret ca surpriza vine cand te astepti mai putin, pe cand speranta implica multa munca si un alt fel de tragere de inima!

mutu_despre_piturca


Pentru a fi sigur ca ai parte de o transmisie fara reclame, e bine sa mergi la stadion.

Reluam transmisia de acolo :-)!

Cea mai buna poanta – de la Divertisi:

Olanda e de vina! Ea ne-a bagat la baraj! Ea sa ne califice mai departe!

Haide Romania!