Bocancii profesorului calcau cu fermitate si siguranta drumul vechi de aproape doua mii de ani al Sarmizegetusei Ulpia Traiana. Pentru ca stiau fiecare piatra. Cu privirea circulara, identifica turistii neastamparati, intrati in grija lui pe timpul vizitei ruinelor: orice accident putea lasa urme nedorite – fie acuzatii la adresa muzeului, ca nu a stiut sa asigure securitatea vizitatorilor, fie acuzatii la adresa conducerii muzeului, ca nu a vegheat la patrimoniul incredintat spre pastrare … Toata lumea contemporanilor parea ca a luat-o razna, intr-o conjuratie a nestiintei impertinente impotriva oamenilor de cultura cautatori ai luminitelor din trecut. Un trecut atat de indepartat, incat pentru majoritatea dintre noi el a incetat sa mai existe ca semnificatie, iar pentru o mica minoritate abia daca mai palpaie …

Dorea sa ne arate tot, si avea multe de aratat! Admiram atat cele vazute, cat si cele nevazute: fie ascunse inca in pamant, fie inaltate imaginar, in descrierile pe care plansele prezente din loc in loc le reconstituiau in forma lor initiala. Cladiri impunatoare, de oameni bogati, de oameni civilizati, de oameni stapani ai lumii de atunci.

Romanii ne-au civilizat definitiv, nu-i asa? As fi sperat sa plec de la Sarmizegetusa cu aceasta credinta, intarita de faptul ca limba in care vorbim este o limba latina … Dar nu exista civilizatie care sa dureze o vesnicie – spuneau pietrele aduse la viata de povestirile profesorului. Iar comparatia intre forta si invincibilitatea celor de-atunci cu forta si invincibilitatea celor de-acum, m-a aruncat si mai mult pe ganduri: am inceput sa vad cu alti ochi punctele slabe ale americanilor, dupa plimbarea pe drumurile vechi de aproape doua mii de ani ale Sarmizegetusei …

Sarmizegetusa Ulpia Traiana

Sarmizegetusa Ulpia Traiana


Reteta e urmatoarea: entuziasm + spirit tanar (sau optimism, cum doriti sa-i spuneti) + voluntariat + poveste care merita spusa/ascultata + poanta de final …

Un exemplu, despre ce se poate spune si cum se poate construi un mesaj de salut (retention) pentru a fideliza o audienta (un grup de utilizatori).


Un film care a fost vazut cu sufletul la gura de strabunicii nostri, care au descoperit atat minciuna cat si adevarul peliculei cinematografice …

Merita prin urmare sa-l vedem si noi astazi, ca gest de curtoazie pentru cei care – in 1902 – reuseau sa duca o poveste la bun sfarsit (happy-end in sensul figurat si propriu!).

Citind despre Georges Melies, aflam ca era supranumit “cinemagician” pentru efectele speciale pe care le inventa … iar in filmul pe care vi-l propun – gasiti inceputurile science-fiction-ului …

Vizionare placuta!


Mai intai sa inventam un “HOOK” – adica un carlig (in cazul de fata, copilul care ne atrage atentia prin joaca lui cu mingea). Apoi, sa ne straduim pentru un “HOLD” – adica sa tinem audienta conectata la ceea ce prezentam (copilul se-nhama la un lucru peste puterile lui: loveste in mingea care-i mai mare decat el …) iar apoi putem sarbatori cu un “PAY-OFF” – adica ne bucuram (in caz de happy-end sau ne intristam in caz de tragedie) impreuna cu personajul care ne-a captat atentia, din toata inima noastra!

Asta e: povestirile se scriu dupa retete – dar cum se scriu retetele? Puteti afla inrolandu-va la un curs de story-telling – aici: https://iversity.org/c/6?r=fa898

Succes, si spor la invatat!


Cand un sfert din teritoriul tarii se afla sub nivelul marii, inundatia nu cred ca mai este privita ca o calamitate – ci mai degraba ca o stare de asteptare si resemnare a spiritului: sufletul olandez e parte din mare, e inundat pe sfert de catre ea …

Aflat in permanenta criza reala si masurabila, mai atenti la discutiile despre incalzirea globala decat am putea fi noi restul, olandezii nu au timpul sa se planga de criza. EI SUNT IN CRIZA – si pompeaza, luptand cu apa, castigand deocamdata una dintre cele mai aprige batalii pe care le putem imagina …

Ultima gaselnita – veche din neolitic: locuintele lacustre. Nu-i asa ca sunt frumoase?

olandezii si apa