Atunci când o organizaţie, o firmă – devine mai mare, preocupările managementului balansează mai puternic spre zona procedurilor. Acestea par a fi singurele în măsură să apere teritoriul cucerit în faţa slăbiciunilor (ca să nu spun răutăţilor) naturii umane.

Paradoxul constă în aceea că tu, ca angajator, te afli în permanentă nevoie de oameni buni, însă nu poţi şti de la bun început cât de … bună (!) este persoana pe care vrei să o angajezi: de aici, rolul tot mai important al celei mai noi „mâini drepte” a directorului general – specializată în detectarea adevărului din spatele cv-ului –, psihologul de serviciu din cadrul Departamentului de Resurse Umane.

Acesta este un adevărat detectiv, pus să descopere cele mai mici amănunte care dau relevanţă şi descriu consistent activitatea profesională şi viaţa personală a candidatului ideal. Pentru că, nu-i aşa?, atunci când venim să ne angajăm într-o firmă, aducem cu noi nu numai competenţele noastre – cât şi problemele noastre personale. Iar perioada „de probă” are neajunsul transferului de informaţii confidenţiale, adeseori prea costisitor!

Dacă ar fi să rezum într-un proverb românesc mesajul piesei „Metoda” – ar fi acela al ulciorului care nu merge de multe ori la apă… de aceea, părintele grijuliu îşi bate copilul înainte de a se sparge fragilul vas, căci bătaia post factum ar fi lipsită de sens. Tot astfel, candidatul ideal trebuie să treacă obligatoriu printr-o selecţie riguroasă, o călfăneală trasă preventiv spre binele firmei (şi implicit al lui), prin epuizante interviuri succesive, până la marea confruntare cu … metoda!

Aflăm despre psihologi că, har Domnului, anumite aspecte ale muncii lor au rămas ca acum 100 de ani! Asta e un semn bun, căci ceva a mai rămas din umanitatea speciei: dacă vrei să cunoşti cu adevărat faţa ascunsă a unui seamăn, atunci îmbată-l, oboseşte-l sau enervează-l. Într-un cuvânt, ameţeşte-l bine pentru a-l ajuta să fie cu adevărat el însuşi: descoperirea firii celei mai lăuntrice ar coincide cu momentul reacţiei instinctive, necontrolate. Pe undeva face sens: în munca de zi cu zi, un manager care răspunde de soarta a mii de angajaţi trebuie să îşi păstreze cumpătul şi să-şi dozeze reacţiile în cele mai dificile situaţii.

Jocul convingător al tinerilor actori ai Teatrului Nottara ne-a făcut să participăm la modul propriu – pe toţi cei care am lucrat măcar o zi într-o „multinaţională” – la procesul de selecţie al zilei de mâine: o zi care se vrea perfectă, într-o lume mereu perfectibilă, cu oameni care nu se pot desprinde total de umanitatea lor …

Metoda de Jordi Galceran

Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Stefan Caragiu
Cu: Cerasela Iosifescu, Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuță

Pentru alte păreri – poţi accesa link-ul de mai jos. Dar, mai bine, du-te să vezi! 🙂

http://ladycs.blogspot.com/2011/01/un-spectacol-de-teatru-perfect-pt.html


Într-un studiu asupra poeziei latine, Henry Patin dă o listă de nume ale unor poeţi latini, acoperind un secol între Ennius şi Virgil – ale căror opere … nu s-au păstrat, concluzionând sec: „…elles ont peri parce qu’elles ne meritaient pas de survivre…”

Oare ce mai înseamnă supravieţuirea unei opere literare, în ziua de azi – când monitorizarea indivizilor se face cu resurse practic nelimitate de arhivare, astfel încât până şi gândurile „liber exprimate” în discuţii telefonice private se regăsesc, la nevoie după ani de zile, putând deveni transcripturi  în dosare de filaj? Sau, altfel spus: astăzi, când stenogramele unor banali purtători de CNP-uri ocupă firesc prima pagină a ziarelor, ce energie şi cât adevăr trebuie să degaje o poezie pentru a se face auzită?

Cu siguranţă poezia lui Adrian Păunescu „Rugă pentru părinţi” va rămâne în istoria literaturii noastre. Pentru că adevărul cuprins în ea, despre ştafeta dintre generaţii, este oglindit în formă uşor inteligibliă şi totuşi nu atât de facilă încât să deranjeze pe cei preţioşi.

Dacă ar fi şi numai pentru că prin el a coborât mesajul acestei poezii până la noi, păstrăm un moment de reculegere în memoria Poetului A.P.