E bun un blog din asta, ca poti sa-ti mai versi nervii din cand in cand – impartasind totodata, ponderat, impresiile tale celorlalti. Caci neintelegerea realitatii din jur, dezacordul profund dintre tine si lume, acela care-ti provoaca nevroza, trece parca mai repede daca inveti “sa te descarci” in spatiul primitor de libertate si libertinism al blogosferei!

Cum sa nu cochetez cu nevroza, cand putinul timp liber pe care-l am la dispozitie il pierd pentru a face pe detectivul, sperand sa gasesc elemente in favoarea unuia pe care-l credeam acuzat pe nedrept?! Sa ma explic …

Stiti probabil ca pe Mircea Diaconu l-au acuzat ca ar fi comis infractiunea de “conflict de interes” – pentru ca si-ar fi favorizat sotia, pe Diana Lupescu. Pe scurt, ar fi promovat-o in calitatea de regizor, impartind putinele fonduri ale Teatrului Nottara astfel incat sa-i ajunga si  sotiei de-o piesa. Pentru a concluziona asupra adevarului sau minciunii acuzelor … dar hai sa vedem despre ce piesa e vorba.

Aseara am vazut “Umor! Amor! Fior de dor din Bucuresti. Un spectacol de Diana Lupescu” la Teatrul I.C. Nottara.

Piesa de … ? Nu. Nu a fost o piesa de teatru. Imi pare rau, nu o pot numi astfel – desi s-a desfasurat pe scena teatrului care mi-e drag, pentru ca am vazut o serie de spectacole reusite acolo …

Mai degraba “reprezentatia cu durata de o ora” e o lipitura pe-alocuri penibil fortata, simpla alaturare de momente muzicale, care si-ar gasi poate un rost pe la Opereta. Imaginati-va piese muzicale de la inceputul secoului XX, pe cand Bucurestiul era Micul Paris, lipite fara noima una de cealalta – cantate in regim de karaoke de o trupa incredibil de mare: 11 actori!!! Ce desfasurare de forte pentru … ce? Sau … pentru cine?!

Efectul asupra spectatorului – comparativ cu alte incercari de aducere in actualitate a unei epoci de care suntem mandri – este din pacate nul. Nu poti urmari eforturile dramatice ale unui french can-can, pe scena unui teatru bucurestean cu pretentii, dupa ce ai avut sansa sa-l vezi la Paris, pe viu: daca Natura ti-a oprit cresterea si ai inclinatii rubiconde, ce cauti sa azvarli picioarele in tavan, de unde poate sa-ti vina ambitia asta? Si iarasi, nu poti asculta infiorat pe-un actor, cat de talentat ar fi el – cantand pe Zavaidoc, dupa ce te-ai lasat cucerit de interpretarea lui Tudor Gheorghe.

Spectacolul trebuie vazut, pentru ca e nevoie sa intelegem realitatea orbirii lui Mircea Diaconu. Dar vorba aceea, daca femeia ti-o cere – ce nu face barbatul pentru linistea lui?!

Singura solutie onorabila pe care o vad – este ca “regizoarea” Diana Lupescu sa puna in scena o piesa adevarata, pentru a-si merita renumele de sotie a unui mare actor, a scapa de ghilimele … si a sterge indoiala din sufletele noastre!


Patru actori din generatia noua – ne propun o ora si jumatate de spectacol in acelasi decor:  interiorul unui apartament, format dintr-o canapea, doua fotolii si o masuta. La care, adaugati un barulet, un telefon, si cateva carti din care se poate realiza o stiva. Pe care se poate sta, la o adica … Ah! Si un foen! Gata – recuzita piesei.

Insa cum faci sa-i tii in aceeasi incapere pe cei patru (sau sa admitem ca sunt doua cupluri?), vreme de o ora si jumatate, cand ei s-au intalnit pentru o formalitate pe care o vor rezolva in primele 3 minute:  au avut de semnat o declaratie – probabil pentru asigurari – despre felul in care copiii lor au incheiat o cearta. Cu sange, doi dinti lipsa …

Ce doare mai mult cand un copil vine acasa batut?

Orgoliul Parintilor e mare, insa ei tin sa fie civilizati: pot si trebuie sa reactioneze altfel decat au facut-o copiii lor in confruntarea din parc.

O piesa alerta, in care starile personajelor se succed si au loc transformari incredibile, iar totul devine “teatru in teatru” dupa ce bautura ii aduce la maxima sinceritate. O lume in care fiecare se cearta cu celalalt, pana cand nu mai ramane nimeni nezdruncinat. Principiile, care pareau atat de rigide la inceput – se dovedesc a fi de fatada, iar in spatele mastilor, actorii Teatrului Nottara – ne prezinta adevarurile omenesti eterne – slabiciunile, ipocrizia – de care suntem bolnavi cu totii!

Felicitarile noastre catre:  Cerasela Iosifescu, Luminiţa Erga, Adrian Văncică si Alexandru Jitea!

O distributie de exceptie!

O distributie de exceptie!


Atunci când o organizaţie, o firmă – devine mai mare, preocupările managementului balansează mai puternic spre zona procedurilor. Acestea par a fi singurele în măsură să apere teritoriul cucerit în faţa slăbiciunilor (ca să nu spun răutăţilor) naturii umane.

Paradoxul constă în aceea că tu, ca angajator, te afli în permanentă nevoie de oameni buni, însă nu poţi şti de la bun început cât de … bună (!) este persoana pe care vrei să o angajezi: de aici, rolul tot mai important al celei mai noi „mâini drepte” a directorului general – specializată în detectarea adevărului din spatele cv-ului –, psihologul de serviciu din cadrul Departamentului de Resurse Umane.

Acesta este un adevărat detectiv, pus să descopere cele mai mici amănunte care dau relevanţă şi descriu consistent activitatea profesională şi viaţa personală a candidatului ideal. Pentru că, nu-i aşa?, atunci când venim să ne angajăm într-o firmă, aducem cu noi nu numai competenţele noastre – cât şi problemele noastre personale. Iar perioada „de probă” are neajunsul transferului de informaţii confidenţiale, adeseori prea costisitor!

Dacă ar fi să rezum într-un proverb românesc mesajul piesei „Metoda” – ar fi acela al ulciorului care nu merge de multe ori la apă… de aceea, părintele grijuliu îşi bate copilul înainte de a se sparge fragilul vas, căci bătaia post factum ar fi lipsită de sens. Tot astfel, candidatul ideal trebuie să treacă obligatoriu printr-o selecţie riguroasă, o călfăneală trasă preventiv spre binele firmei (şi implicit al lui), prin epuizante interviuri succesive, până la marea confruntare cu … metoda!

Aflăm despre psihologi că, har Domnului, anumite aspecte ale muncii lor au rămas ca acum 100 de ani! Asta e un semn bun, căci ceva a mai rămas din umanitatea speciei: dacă vrei să cunoşti cu adevărat faţa ascunsă a unui seamăn, atunci îmbată-l, oboseşte-l sau enervează-l. Într-un cuvânt, ameţeşte-l bine pentru a-l ajuta să fie cu adevărat el însuşi: descoperirea firii celei mai lăuntrice ar coincide cu momentul reacţiei instinctive, necontrolate. Pe undeva face sens: în munca de zi cu zi, un manager care răspunde de soarta a mii de angajaţi trebuie să îşi păstreze cumpătul şi să-şi dozeze reacţiile în cele mai dificile situaţii.

Jocul convingător al tinerilor actori ai Teatrului Nottara ne-a făcut să participăm la modul propriu – pe toţi cei care am lucrat măcar o zi într-o „multinaţională” – la procesul de selecţie al zilei de mâine: o zi care se vrea perfectă, într-o lume mereu perfectibilă, cu oameni care nu se pot desprinde total de umanitatea lor …

Metoda de Jordi Galceran

Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Stefan Caragiu
Cu: Cerasela Iosifescu, Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuță

Pentru alte păreri – poţi accesa link-ul de mai jos. Dar, mai bine, du-te să vezi! 🙂

http://ladycs.blogspot.com/2011/01/un-spectacol-de-teatru-perfect-pt.html