Cea mai puternica unire, cea mai teribila atractie intre oameni,
aceea care dureaza si dupa ce trupurile noastre imbatranesc si isi pierd
din atractivitate – este in cuget si simtiri (cum spune Poetul);
in spirit si suflet (cum spune Biserica).
Daca sufletele se pot “simti” unele pe celelalte intr-o lume a lor,
separata de lumea aceasta – atunci avem o imagine despre cum sunt
Raiul si Iadul.
Dorinta noastra cea mai fierbinte, (pe care unii o resimt inca deja
din aceasta Vale a Plangerii si Trecerii) – este de a ne reintalni
ca familie (ca entitate si unitate), dupa savarsirea noastra de aici –
in lumea de dincolo.
Binemeritandu-i pe mortii nostri dragi in lumea aceea, ce ne asteapta
dincolo si petrecand apoi acolo, dimpreuna cu ei, in asteptare comuna,
venirea cea de-a doua a Mantuitorului. Impreuna asteptand
si nu singuri!
Poate ca Iadul inseamna tocmai sufletele ingreunate si preocupate
de propriile pacate, care nu s-au stiut impartasi din ceilalti aici si
care petrec in singuratate absoluta asteptarea cea de dincolo.
Relatia de “transfer” intre cum traim si cum petrecem dupa
ce murim rezulta destul de clar, nu?
