Dacă viaţa omului ar fi un băţ de chibrit – atunci plecarea definitivă în străinătate ar avea poate efectul unei doze suplimentare de fosfor la mijlocul acestuia: ar mări lumina şi ar înteţi flacăra, prin speranţele renăscute în tirajul forţat al acestui gest grav şi fatal…
Însă câtă durere, câtă suferinţă, câtă spaimă trebuie să acumuleze un suflet pentru a muta tărâmul speranţei în lumea de dincolo de graniţele ţării în care s-a născut?
Sau să fie vorba de un spirit gregar al naţiunii noastre ajunsă la limita răbdării, antrenată de iluzia rezolvării rapide a siguranţei materiale…
Prin mărimea actuală a fenomenului, emigraţia română şi-ar găsi locul într-o Enciclopedie a Migraţiei Universale… Concepută pe Naţiuni, împărţită în capitole de probleme ori structurată pe epoci istorice, cei implicaţi în redactare ar reţine şi strigătul alor noştri în cadrul perioadei recente. Alături de sudamericani, nordafricani, iugoslavi, polonezi, turci şi atâţia alţii, românii au intrat şi ei în rândul emigranţilor care contează.
Autocondamnat (prin renunţarea la luptă) să rămână suspendat între două lumi: locul vechi pe care s-a decis să-l părăsească şi locul cel nou în care îşi doreşte să se „încuibărească”, istoria a oferit poporului nostru două categorii de motive pentru care să plece în băjenie: politico-militare şi economice.
Între cauzele care generează decizia de a pleca şi tipologia emigraţiei, există o strânsă legătură. De pildă, după Războiul al doilea mondial, pericolul extincţiei a dat naştere unei emigraţii POLITICE iar libertatea de a fenta sărăcia şi nevoia de astăzi – au generat emigraţia ECONOMICĂ despre care se spune că ar fi atins deja două milioane dacă nu mai mult. Între cele două emigraţii nu avea cum să existe o predare de ştafetă, în primul rând datorită diferenţei de vărstă, apoi a poziţiei sociale şi nu în cele din urmă a barierelor educaţionale.
Emigraţia politică de după război s-a străduit să facă fapte bune în sensul păstrării unui mod curat (şi tăcut) de a fi român. Întâlnirile în care se cânta şi se dansa româneşte, în care conferenţiau pe diferite teme cărturari necunoscuţi în ţară, aveau rolul de a păstra o memorie vie despre cine suntem şi cărui popor aparţinem.
În schimb, mareea care s-a concentrat astăzi în ţări surori de gintă latină precum Italia şi Spania) are o contribuţie şi o influenţă vădită nu numai în economia lor şi a noastră, dar mai ales în ce priveşte percepţia europenilor despre noi. Contribuţia căpşunarilor la crearea unei imagini despre români trebuie cântărită bine în cancelaria Primului Ministru, fiind de maximă actualitate…
Schimbarea vremelnică a scenei le va permite să se impună ca actori în roluri principale la întoarcerea acasă: o casă, un trai mai bun pentru copii. Cu ce rămânem, la nivelul imaginarului în conştiinţa europeană după dorita retragere a acestui val? Va exista o reîntoarcere – dacă da, când şi în ce condiţii se va produce? Poate fi ea determinată prin măsuri speciale gen: prime de reîntoarcere, salarii la nivel occidental… sau dimpotrivă: chemările de sirenă ale unei economii care are nevoie de forţă de muncă în formă şi contribuabili mai bogaţi şi mai numeroşi vor rămîne fără rezultat?
Pariul se dă între întoarcerea acasă şi perfecta adaptare/ înstrăinare a Românilor plecaţi la muncă în străinătate.
Viteza de adaptare se calculează în ani, în funcţie de vârsta fiecăruia, pregătirea intelectuală, înclinaţia spre învăţarea altei limbi, predispoziţia la ascultare (în special faţă de legile noului stat)… Nu vor exista două destine identice, două suferinţe trase la indigo!
Principala problemă pentru generaţia căpşunarilor noştri rămâne, în cazul neîntoarcerii lor definitive, aceea legată de identitatea pe care singuri şi-au negat-o.
Blestemul care îi va urmări pe parcursul restului vieţii este unul aproape logic: pot pleca Românii din România dar România din Români dispare ceva mai greu…
De când Insula în care trăiam până nu demult s-a alipit Continentului European, identitatea noastră se sprijjină tot mai mult pe Limbă şi Obiceiuri: un motiv suplimentar să le îngrijim şi cultivăm cu dragoste!
Calin Diaconu 