ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN,  Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
 
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
 
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
 
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
 
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
 
[…]
 
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
 
[…]
 
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
 
[…]
 
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
 
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
 
[…]

Ce senzatie: sa ai sentimentul ca esti in mijlocul unei stiri care va face senzatie si va tine capul de afis cel putin cateva zile…

S-a intamplat Sambata trecuta – 21 Februarie, la Mall-ul din Militari (Plaza). Invitati de un prieten la unul din restaurante pentru a sarbatori cei noua anisori ai primului sau nascut, asteptam in tihna sa ne soseasca bucatele comandate. Cand, un tanar imbracat in albastru ne aduce sarea si piperul de care parea ca avem neaparata nevoie: “Imi pare rau ca trebuie sa va stric petrecerea, dar trebuie sa evacuati de urgenta cladirea! E alarma, va rog – daca o faceti, ramaneti pe raspunderea Dumneavoastra!” … cam acestea au fost, daca imi aduc aminte exact – cuvintele rostite in fuga de tanarul imbracat in albastru. Precipitat, cu rasuflarea intretaiata, serios, dar fara acel “ceva” de fatala disperare care sa ne convinga sa plecam.

Mai ales ca – intre timp -, au sosit bucatele si ospatarii ne-au “linistit”, in felul lor: “Ah, probabil ca e la fel ca acu’ vreo doua saptamani, cand a facut unul o gluma cu o bomba!”… Ehee, abia acum am devenit cu adevarat serios si mi-am pus realmente problema unui atentat. Mi-au trecut prin cap brusc, conotatii legate de apartenenta noastra la NATO, luarile de pozitie ale oficialilor romani in problema afgana sau palestiniana, …

… si toate, privind cu surprindere scarile rulante din fata ochilor – cum transportau, in relativa liniste, toti cetatenii aflati Sambata seara in Mall, in afara acestuia…

Puteam pleca si noi, lasand in urma o nota de plata neachitata. Sau, puteam ramane si suferi cine-stie-ce grozavii, cu burta plina. Puteam sa ne aglomeram cu ceilalti spre iesire sperind sa nu se produca panica de rigoare sau puteam sa ramanem pe loc, fara sa se intample nimic deosebit.

O loterie pana la urma, in care miza era necunoscuta – plecand de la vietile noastre si ale copiilor pana la o amintire cu gust de anecdota rasuflata…

Am ales sa ramanem pe loc din mai multe motive: 1. sa nu spargem noi gasca; 2. sa nu ne imbulzim cu ceilalti la iesire; 3. pana ajungeam noi la iesire, ar fi putut exploda bomba – deci sansele erau mai mari daca stateam pe loc; 4. din inconstienta; 5. ceva din anuntul facut de tanarul imbracat in albastru nu era chiar atat de grav cum cauta el sa ni se para…

Pana la urma, s-a dovedit ca intreaga mascarada nu a fost decat un nou episod din serialul escaladarii violentelor din tara noastra… o fumigena cu rol de abur pentru gravitatea situatiei economice in care ne aflam.  Iar noi, actorii pasivi am constatat pe viu spiritul de turma ascultatoare al majoritatii, atunci cand se indrepta in ordine spre iesire: ce departe imi par acuma vremurile in care strigam “Armata e cu noi!” (sau poate, cine stie – sunt mai aproape decat credem!)


In dimineata aceasta mergeam pe tarseul obisnuit spre birou cand – un lucru marunt dar neobisnuit m-a facut sa meditez la fatzetele multiple ale crizei… Cu o seara inainte, petrecusem pana tarziu in discutii despre Rusi si Americani si nu imi aduceam exact aminte daca pana la urma putem vorbi de niste reglari de conturi sau de o criza veritabila … In fine, iata pe scurt ce s-a intamplat.

 Am (zic eu) bunul obicei de a saluta oamenii, de a intra in vorba cu ei  – iar in drumul meu spre birou am legat unele simpatii mai “speciale” cu vanzatorii de ziare ambulanti. Nu ii cunosc dupa nume, dar stiu despre unul ca sufera pentru Rapid, despre un altul ca ar putea fi un bun negustor intr-o lume de demult (“Lasati daca n-aveti acum, imi dati maine cand treceti pe-aici!”) …

Asa si astazi: ajuns la unul din stopurile pe care nu am cum sa le ocolesc, imi caut din ochi musteriul si il zaresc plouat si infrigurat, sus pe bordura – ridicand din umeri, iar cand il intreb incurajator cu geamul lasat ce face? – el imi arata mahnit semaforul blocat pe galben intermitent…

Inteleg adevarata drama a omului abia dupa cateva secunde bune:  cat de trebuincioasa le este culoarea rosie si cat de necesara business-ului! Fara ea, nimic nu merge cum ar trebui si mai ales cum ar putea sa mearga… Ehei, si mai ziceti sa cautam prin manuale despre rolul conjuncturilor in economia mondiala – cand avem la indemana exemple de asemenea anvergura!

Stiti insa ce imi da speranta ca lucrurile nu au cum sa mearga decat spre si mai bine? Zambetul sugubat al omului meu si injuratura nerostita despre situatie asa, in general!


Dacă viaţa omului ar fi un băţ de chibrit – atunci plecarea definitivă în străinătate ar avea poate efectul unei doze suplimentare de fosfor la mijlocul acestuia: ar mări lumina şi ar înteţi flacăra, prin speranţele renăscute în tirajul forţat al acestui gest grav şi fatal…

 

Însă câtă durere, câtă suferinţă, câtă spaimă trebuie să acumuleze un suflet pentru a muta tărâmul speranţei în lumea de dincolo de graniţele ţării în care s-a născut?

Sau să fie vorba de un spirit gregar al naţiunii noastre ajunsă la limita răbdării, antrenată de iluzia rezolvării rapide a siguranţei materiale…

 

Prin mărimea actuală a fenomenului, emigraţia română şi-ar găsi locul într-o Enciclopedie a Migraţiei Universale… Concepută pe Naţiuni, împărţită în capitole de probleme ori structurată pe epoci istorice, cei implicaţi în redactare ar reţine şi strigătul alor noştri în cadrul perioadei recente. Alături de sudamericani, nordafricani, iugoslavi, polonezi, turci şi atâţia alţii, românii au intrat şi ei în rândul emigranţilor care contează.

 

Autocondamnat (prin renunţarea la luptă) să rămână suspendat  între două lumi: locul vechi pe care s-a decis să-l părăsească şi locul cel nou în care îşi doreşte să se „încuibărească”, istoria a oferit poporului nostru două categorii de motive pentru care să plece în băjenie: politico-militare şi economice.

 

Între cauzele care generează decizia de a pleca şi tipologia emigraţiei, există o strânsă legătură. De pildă, după Războiul al doilea mondial, pericolul extincţiei a dat naştere unei emigraţii POLITICE iar libertatea de a fenta sărăcia şi nevoia de astăzi – au generat emigraţia ECONOMICĂ despre care se spune că ar fi atins deja două milioane dacă nu mai mult. Între cele două emigraţii nu avea cum să existe o predare de ştafetă, în primul rând datorită diferenţei de vărstă, apoi a poziţiei sociale şi nu în cele din urmă a barierelor educaţionale.

 

Emigraţia politică de după război s-a străduit să facă fapte bune în sensul păstrării unui mod curat (şi tăcut) de a fi român. Întâlnirile în care se cânta şi se dansa româneşte, în care conferenţiau pe diferite teme cărturari necunoscuţi în ţară, aveau rolul de a păstra o memorie vie despre cine suntem şi cărui popor aparţinem.

În schimb, mareea care s-a concentrat astăzi în ţări surori de gintă latină precum Italia şi Spania) are o contribuţie şi o influenţă vădită nu numai în economia lor şi a noastră, dar mai ales în ce priveşte percepţia europenilor despre noi. Contribuţia căpşunarilor la crearea unei imagini despre români trebuie cântărită bine în cancelaria Primului Ministru, fiind de maximă actualitate…

 

Schimbarea vremelnică a scenei le va permite să se impună ca actori în roluri principale la întoarcerea acasă: o casă, un trai mai bun pentru copii. Cu ce rămânem, la nivelul imaginarului în conştiinţa europeană după dorita retragere a acestui val? Va exista o reîntoarcere – dacă da, când şi în ce condiţii se va produce? Poate fi ea determinată prin măsuri speciale gen: prime de reîntoarcere, salarii la nivel occidental… sau dimpotrivă: chemările de sirenă ale unei economii care are nevoie de forţă de muncă în formă şi contribuabili mai bogaţi şi mai numeroşi vor rămîne fără rezultat?

 

Pariul se dă între întoarcerea acasă şi perfecta adaptare/ înstrăinare a Românilor plecaţi la muncă în străinătate.

Viteza de adaptare se calculează în ani, în funcţie de vârsta fiecăruia, pregătirea intelectuală, înclinaţia spre învăţarea altei limbi, predispoziţia la ascultare (în special faţă de legile noului stat)… Nu vor exista două destine identice, două suferinţe trase la indigo!

 

Principala problemă pentru generaţia căpşunarilor noştri rămâne, în cazul neîntoarcerii lor definitive, aceea legată de identitatea pe care singuri şi-au negat-o.

 

Blestemul care îi va urmări pe parcursul restului vieţii este unul aproape logic: pot pleca Românii din România dar România din Români dispare ceva mai greu…

De când Insula în care trăiam până nu demult s-a alipit Continentului European, identitatea noastră se sprijjină tot mai mult pe Limbă şi Obiceiuri: un motiv suplimentar să le îngrijim şi cultivăm cu dragoste!

 


Cea mai puternica unire, cea mai teribila atractie intre oameni,
aceea care dureaza si dupa ce trupurile noastre imbatranesc si isi pierd
din atractivitate – este in cuget si simtiri (cum spune Poetul);
in spirit si suflet (cum spune Biserica).
Daca sufletele se pot “simti” unele pe celelalte intr-o lume a lor,
separata de lumea aceasta – atunci avem o imagine despre cum sunt
Raiul si Iadul.
Dorinta noastra cea mai fierbinte, (pe care unii o resimt inca deja
din aceasta Vale a Plangerii si Trecerii) – este de a ne reintalni
ca familie (ca entitate si unitate), dupa savarsirea noastra de aici –
in lumea de dincolo.
Binemeritandu-i pe mortii nostri dragi in lumea aceea, ce ne asteapta
dincolo si petrecand apoi acolo, dimpreuna cu ei, in asteptare comuna,
venirea cea de-a doua a Mantuitorului. Impreuna asteptand
si nu singuri!
Poate ca Iadul inseamna tocmai sufletele ingreunate si preocupate
de propriile pacate, care nu s-au stiut impartasi din ceilalti aici si
care petrec in singuratate absoluta asteptarea cea de dincolo.

Relatia de “transfer” intre cum traim si cum petrecem dupa
ce murim rezulta destul de clar, nu?