Filmul – tradus in limba romana “Baiatul cu bicicleta” – a luat Marele Premiu la Festivalul de la Cannes in 2011, cu o poveste simpla, asa cum simpla este de fapt viata pe care (intotdeauna ne vom mira de ce), noi insine … ne-o complicam!

Intrebarea pe care am retinut-o din acest exercitiu narativ: “Cum modelam generatia viitoare?” – este tratata foarte serios si rotund printr-un “studiu de caz”. Un baiat, abandonat de tatal lui imatur, refuza sa accepte datul sortii, refuza sa creada ca lui i s-a putut intampla “una ca asta”. De aici pleaca conflictul lui cu lumea “care nu-l intelege”. Insa filmul – dupa cum banuiti, nu este adresat copiilor, ci parintilor – pe care-i scutura spre a le trezi constiinta rolului de educator!

In fiecare replica si cu fiecare gest al nostru, adresat puilor de om pe care-i crestem – punem o greutate de care nu suntem constienti cu adevarat. Oferim exemplul nostru, propunem modele, fara a intelege pe deplin felul in care mesajul nostru educational se sparge in capul – si mai ales in sufletul! – generatiei viitoare.

Thomas Doret - un pusti bataios, care se ia devreme la tranta cu viata ...

 

 


Citim pentru a afla, întrebăm pentru că ne interesează răspunsurile. Dorim să ostoim setea noastră de cunoaştere, să rezolvăm cât mai multe enigme pe care le găsim în noi sau în jurul nostru…

Nu de puţine ori, întrebările nasc alte întrebări: care ar trebui să ne fie atunci reacţia potrivită?

Putem fi trişti la finalul demersurilor noastre cognitive, care mai mereu sunt limitate de factorul timp…

Putem fi semi-(ne)mulţumiţi – sperând totuşi că noile întrebări vor fi poate mai profunde şi vor săpa mai adânc spre miezul cunoaşterii…

Sau, putem alege să fim recunoscători – pentru constituţia noastră imperfectă, ce face din cunoaştere un dialog colaborativ al generaţiilor!